Latest News Stream
LITERATURA INVENTEAZĂ VIAŢA
Ioana Gruia
Vizuina
Norman Manea, Vizuina, Editura Polirom, 2009, seria de autor "Norman Manea", 368 pag.
Noul roman al lui Norman Manea, Vizuina (Polirom, 2009) reprezintă o carte excepţională şi necesară. Scrisă în cea mai bună tradiţie a romanelor poliţiste (Doyle, Christie, Chandler, Hammet), naraţiunea extrem de captivantă este în acelaşi timp o meditaţie foarte lucidă asupra istoriei contemporane şi asupra unor probleme umane fundamentale şi un dialog cultural fecund (explicit sau implicit) cu scriitori ca Borges, Mann, Kafka, Bulgakov, Nabokov, Sábato, cu autorul însuşi (se pot repera aluzii la propriile texte, ca Plicul negru sau Clovni. Dictatorul şi artistul) şi cu fantasticul tablou al lui Dalí, Elefanţii.
Spre deosebire de ce se întîmplă în genul poliţist clasic, crima prezentată în Vizuina nu se rezolvă. Nu avem, nu putem avea „cheia” (voi reveni la acest element care traverseaza romanul) asasinatului profesorului Mihnea Palade, pentru că nu este vorba doar despre un individ izolat, ci, se pare (adevărul nu iese la iveală), despre un complot extremist şi naţionalist care uneşte vechea Securitate şi exilul legionar. În acest sens, cartea este mai aproape de tonul amar al lui Philip Marlowe, care denunţă putrezirea unui întreg sistem de complicităţi şi de duplicităţi, decît de raţionamentul rece al lui Sherlock Holmes. Enigma, definită de autor drept un pretext literar (ca şi posibila şi mult-comentata corespondenţă Cosmin Dima-Eliade şi Palade-Culianu), grupează de fapt numeroase enigme şi prilejuieşte, cum spuneam, o meditaţie extraordinară asupra istoriei recente şi asupra comportamentelor umane în situaţiile limită pe care această istorie le impune.
Vizuina tratează o temă majoră a literaturii contemporane: exilul. Augustin Gora, Mihnea Palade, misterioasa Lu, toţi sînt într-o anumită măsură, ca Peter Gaşpar, „figuranţi exotici în carnavalul libertăţii”, veniţi dintr-o lume caracterizată nu doar de o represiune atroce, ci şi de o permanentă ambiguitate, un dublu discurs continuu, o impunere a măştii ca singura posibilitate de supravieţuire. Ne amintim în acest context de Clovni. Dictatorul şi artistul şi de metafora dictaturii ca un circ.
Un personaj care întreţine prin excelenţă această ambiguitate este profesorul Cosmin Dima. Aşa cum Vizuina (sau eseul „Felix culpa”) demonstrează extrem de lucid, lecţia duplicităţii în istoria României aparţine nu doar comunismului, ci şi perioadei fasciste dominate de mişcarea legionară din care făcea parte Cosmin Dima. Strategia aplicată constant de Dima, schimbarea (sau ficţionalizarea, am putea spune) propriei biografii prin întreţinerea permanentă a ambiguităţii, este denunţată după nenumărate frămîntări de Mihnea Palade (şi apoi de Peter Gaşpar) după moartea profesorului.
O articulaţie centrală a Vizuinii este dilema alegerii între memoria afectivă (Dima fusese maestrul lui Palade, pe care-l ajutase mult) şi adevărul istoric (zguduitor, atunci cînd se descoperă trecutul fascist al amabilului, eruditului şi refinatului profesor universitar). Extrapolînd, această dilemă este o problemă umană fundamentală pentru generaţiile care urmează unui sistem totalitar. Va fi fără îndoială (este deja) o chestiune vitală în România, atunci cînd examinarea detaliată a istoriei personale, a istoriei de familie şi a istoriei colective va scoate la iveală în multe cazuri comportamente imposibil de justificat. E nevoie de un exerciţiu enorm de curaj şi de onestitate (şi de o capacitate de a lupta cu discursul împotriva recapitulării istoriei) pentru a decide în favoarea adevărului istoric.
Exilaţii nu sînt doar exilaţi într-o lume diferită, ci şi într-un timp la care sînt fortaţi să se adapteze, timpul posmodern al universului virtual. Biblioteca din Babel a lui Borges, „vizuina” oamenilor cărţii (să nu uităm că cele trei personaje principale, Gora, Gaşpar, Palade, sînt oameni ai cărţii), poate fi – aparent – „înghiţită” de memoria intangibilă a calculatorului. Acest timp are şi o dimensiune parodică importantă: scrisorile de ameninţare primite de Peter Gaşpar se dovedesc pînă la urmă a fi parte a unui proiect „artistic” „posmodern” al unei studente imprudente.
Vizuina meditează şi asupra unor teme extrem de complexe şi actuale: obsesia nefastă a identităţii, mitologia naţionalistă, periculoasa sacralizare a unei fantasmale identităţi unice, exclusive (căreia i-am putea opune „identitatea ironică” enunţată de Claudio Magris în Danubio sau „identitatea multiplă” afirmată de Claudio Guillén în Múltiples moradas). „Cheia magică” a identităţii, căutată obsesiv de mistica naţionalistă, este mai degrabă cheia unei „colonii penitenciare” kakfiene sau cheia spre o închisoare interioară, cum scrie Eliot în The Waste Land: „We think of the key, each in his prison/ Thinking of the key, each confirms a prison”. Există o legătură între retorica fascistă de exaltare a morţii, discursul comunist al fericirii obligatorii şi delirul religios al fundamentalismului. Într-un mod foarte lucid, Vizuina stabileşte denominatorul comun al acestor forme de totalitarism: cultul morţii.
Poate de aceea personajele, mai ales Augustin Gora şi naratorul, se agaţă cu disperare de viaţă. Şi aici intervine un element fundamental la nivel textual şi uman: inima. Inima lui Gaşpar se opreşte cînd acesta are un infarct în metrou în dimineaţa fatală de 11 septembrie 2001. Stenturile de metal introduse în arterele lui Gora îi permit să continue să trăiască. Viaţa este garantată de un corp străin în propriul corp. Corpul lui Gora are astfel în forma cea mai fizică posibilă experienţa „alterităţii”: doar „amestecul” de corpuri, convieţuirea cu un corp străin asigură bătăile inimii. Este vorba în acelaşi timp despre o realitate şi despre o metaforă care traversează întreaga carte, al cărei ritm este cardiac. Exilul, „trasplantul”, acceptarea unei identităţi multiple, mobile, desacralizate, garantează continuitatea vieţii.
Naratorul se agaţă şi el cu disperare de orice urmă (urma reprezintă alt element extrem de important în Vizuina, mai ales la sfîrşitul romanului) de viaţă: „Bătrîneţea era viaţă încetinită, dar viaţă. Fragilizată, diminuată, dar viaţă.” În acest sens, putem spune despre Vizuina şi despre Norman Manea ceea ce scria Jacques Derrida despre Hélène Cixous (H.C. pour la vie, c’est à dire…): este vorba despre o carte şi despre un autor care sînt „du côté de la vie”, de partea vieţii.
Norman Manea, Vizuina, Editura Polirom, 2009, seria de autor “Norman Manea”, 368 pag.