Indysociabil: Adrian Schiop, „Era pace, era realism”

Ana Chiriţoiu

Ar trebui să fi devenit deja destul de clar că marea saga, Lîna de Aur şi El Dorado-ul zilelor noastre este căutarea alterităţii, de obicei prin mijloace cît mai aproape de non-ficţional. Schiop a intuit acest lucru încă de la primul său roman, pe bune/pe invers, şi ne-a servit pe şleau şi fără prea multe afectări scriitoriceşti o felie de subcultură, temă de care puţini prozatori români publicaţi în colecţii vizibile se atingeau pe vremea aceea.

Cu atît erau mai mici şansele să găseşti o carte în care mijloacele de expresie să se potrivească situaţiei: faţă de congenerele 69 şi Al patrulea element, de exemplu, care atingeau teme oarecum similare – apucăturile tineretului dezabuzat -, vocea lui Schiop suna cel mai puţin literaturizant şi cel mai fidel cu conţinutul textului, în care abulia, confuzia şi whatever-ismul sînt trăsăturile de căpătîi ale populaţiei căministe de la final de mileniu, dar şi ale scrisului lui Schiop. În Zero grade Kelvin, intuiţia autorului merge şi mai departe; la fel şi arta sa.

Schiop spunea despre prima carte că e despre prietenii săi; probabil că nici despre asta n-ar spune altceva, doar că de data asta cartierul de cămine din Cluj s-a proiectat la scară globală, iar „familia grunge” numără acum membri de pe toate meridianele, cu backgrounduri mai diverse şi cu poveşti mai complexe decît ale studenţilor din prima carte. Dacă e să vorbim despre prietenie, trebuie spus că aceasta capătă un sens mai destrămat şi mai efemer în Zero grade Kelvin, iar cu asta marcăm şi despărţirea de paradigma beatnicilor forever friends şi mai facem un pas spre contemporan. E bine. De altfel, eticheta de familie grunge pe care Schiop o aminteşte la început nu e deloc un simplu happy word – în lumea travellerilor perpetui, aceasta pare singura formă de comunitate posibilă. Fie că pleacă de-acasă în căutarea aventurii sau a banilor (iar personajul lui Schiop îşi deplînge pînă la un punct situaţia ingrată de-a nu fi un imigrant hedonist, ci unul împins de nevoie spre alte continente, deşi odată ajuns acolo nu prea mai contează care-ţi sînt scopurile), călătorii/emigranţii îmbrăţişează rapid identităţi tranzitorii, construite din poveştile spuse şi auzite şi din situarea faţă de ceilalţi. Un joc nesfîrşit de oglinzi din care rămîne, extrem de bine redată, o senzaţie de waste cu care ne întîlnim mai des în romanele americane decît în cele autohtone. Pentru consecvenţă, totul e ţinut într-un registru minor, minimalist: dramele de familie, de pildă, epurate de orice dramatism manifest, sînt amintite în trecere în conversaţia eternă care îi ţine laolaltă pe travelleri; dacă n-ar fi la mijloc tranzitul şi dezabuzarea oarecum mizerabilistă, Schiop ar aminti consistent de Augusten Burroghs, cel din Alergînd ca apucaţii. Mai ales pentru umorul de calitate, niciodată forţat; de fapt, ar fi fost şi strident să fie altfel.

Pentru că îşi extinde spaţiul de referinţă, Schiop are acum ocazia să acopere mai multe teme şi cred că nu ratează cam nici una dintre cele care îi ies în cale pe drumurile satului global. Statutul de imigrant – legal sau „pe naşpa”, din nou, nu mai e prea relevant – e explorat în toată angoasa lipsei sale de orizont, punctată ocazional de exuberanţa întrevederii vreunei posibilităţi. Aici Schiop aminteşte de Asylantul lui Liviu Bîrsan, minus tragismul statutului de refugiat (politic sau economic), fiindcă, în ciuda amărăciunii vagi amintite mai sus, că eroul e pus pe drumuri nu atît de experimentalism, precum colegii săi occidentali, cît de lipsa de orizont resimţită în patrie, în Zero grade Kelvin nu se simte scrîşnetul din dinţi al luptei pentru supravieţuire. Şi nici un alt scrîşnet, de altfel, nu se mai simte la temperatura îngheţului absolut. Schiop trimite către o lume post-umană – cred că ăsta ar fi rostul introducerii şi al încheierii în cheie SF – al cărei prim efect e îngheţul. Iar metafora titlului cred că se opreşte aici. Un îngheţ calm, resemnat, care se întinde pe întreg „domeniul luptei” – ca să amintesc una dintre referinţele care i s-au atribuit lui Schiop, probabil pe drept cuvînt (deşi îi lipseşte cinismul suveran şi uneori cam demonstrativ al lui Houellebecq). Cel mai afectat teritoriu pare să fie, de departe, cel sexual. A nu se înţelege că din carte ar lipsi cumva sexul – de fapt, ea se şi deschide cu o conversaţie în care naratorul îl pune pe colegul său de cules mere, afrikaans-ul Hansie, să-i povestească cum a făcut-o la unsprezece ani. Relatarea e cumva seacă şi lipsită de orice spectaculos, nu e nici măcar sordidă sau promiscuă, aşa cum le reuşea celor 17 ficţionari strînşi acum doi ani în antologia Poveşti erotice româneşti sau celor 18 ruşi despre care puteţi citi în acest număr. De fapt, cu vorbele lui Lacan, il n’y a pas de rapport sexuel. Şi cu asta intrăm în textul lui Žižek, No sex, please, we’re post-human – care, din nou, porneşte de la Houellebecq, dar îl expediază repede şi continuă spre consideraţii mai adînci despre virtualitate şi despre cyberspaţiu. Din fericire pentru cititorii ca mine, care nu se omoară după ficţiunea cyberpunk, Schiop a făcut din acest filon doar un cadru de referinţă, căci grosul romanului său se desfăşoară într-un (micro)realism foarte bine trasat, după care par să tînjească pînă şi personajele hyperrealiste din viitor: „Era pace, era realism”, spune personajul nenumit din primul capitol, [filmul morţii]. O pace cel mai probabil pre-apocaliptică, fiindcă lucrurile curg cu un calm de neoprit spre capitolul final, [două specii], în care din nou se simte nostalgia fostei umanităţi, aşa cum o fi fost ea. Dar nu mai e nimic de făcut.

Adrian Schiop, Zero grade Kelvin, Editura Polirom, 2009, colecţia “EGO.Proză”, 256 pag.

NL nr. 30, anul IV, noiembrie-decembrie 2009