Volubilis: Despre croaţi şi chinezi, despre columbieni, despre „mes semblables, mes frères”…

Simona Popescu

Acum cîteva zile s-a întîmplat să dau peste un text frumos şi plin de haz al lui Radu Andriescu. Era vorba despre un festival de poezie din China la care participase nu demult. Habar n-aveam că, peste cîteva zile, la Sibiu, o să dau chiar de Radu care îmi va da numărul din Contrafort cu textul lui – de fapt, răspundea la întrebările Marianei Codruţ. Vorbea despre multe acolo. Despre cum a fost el în China, într-un oraş ca rupt dintr-un film american, un fel de Las Vegas în inima pustiului. Despre cum a fost el la casa memorială a poetului Chang Yao, unde, într-o vitrină, erau expuse zece roşii carnete de partid ale bardului. Dar şi despre cîţiva tineri poeţi chinezi ca Wang Jiaxin şi Xi Chuan. Poeţi şi poeţi… Sau despre cîntăreaţa Yungchen Lhamo, care a părăsit China şi cîntă acum în America (a cîntat cu Peter Gabriel, cu Billy Corgan de la Smashing Pumpkins şi cu alţii). Şi mai spune el, Radu, despre cum a băut ceai, a mîncat pîine şi a tăcut împreună cu poetul Emilian Galaicu-Păun vreo două ore într-o mînăstire budistă. Despre cum s-a întîlnit el în China, printre alţii, cu poetul francez Jacques Darras, pe care eu îl întîlnisem, la rîndul meu, la Paris, cu o săptămînă înainte (ce mică a devenit lumea!). I-a plăcut de Darras, care a impresionat sala plină cu cei 400 (?!) de poeţi invitaţi la festival citind un eseu. Şi mie mi-a plăcut de Darras. Nu în ultimul rînd pentru că are simţul umorului şi pentru că e traducătorul lui David Antin. Din textul lui Radu reţinusem şi ceva legat de un băiat care citise, tot la festival, ceva despre poezia de război. Un băiat croat, e bine să fac această precizare.

Cînd eram mai tînără, poezia de război sau cea a „evocării trecutului de luptă şi a războiului de independenţă” (cum găseai în manualul unic), poezia socială în general era tot ce putea fi mai respingător ca literatură. De fapt, din punctul meu de vedere, nici nu era vorba despre literatură. Se legau între ele chestiile astea, care mai de care mai găunoase: poezia socială, realistă, socialistă, patriotică, tradiţionalistă. Nu împlinisem 19 ani cînd aveam să dau deodată (e important acest deodată!) peste eseul lui T.S. Eliot, Funcţia socială a poeziei, şi, mai ales, peste o carte extraordinară, Vînt potrivit pînă la tare, cu scriitori germani din România care practicau, în felul lor, „funcţia socială a poeziei” (Anemone Latzina, braşoveancă, era pe atunci preferata mea – modelul meu, cum se zice). Să mai adaug aici şi prietenia mea cu trei băieţi, elevi şi poeţi, cu care pornisem la drum (pe aceeaşi direcţie) în literatură. Nu fiecare în parte, ci rezultatul acestei întîlniri în mintea mea de fată care începuse să scrie a făcut ca unele dintre cuvintele împovărate de neant, de rugina unei sărace ideologii proletare să se încarce, încet, încet (pînă în ziua de azi), de un cu totul alt conţinut. Paradoxal, un conţinut cumva opus celui iniţial. Da, opus! Existau, clar, două feluri de poezie socială, realistă: aia oficială şi aia care, culmea, se opunea acestei „poezii obiective”, fiind în felul ei – subiectiv! – cu adevărat realistă şi cu adevărat socială! Şi era aşa prin simplul fapt că găseai acolo decupate detalii ale realităţii, aparent inofensive, care căpătau prin „montaj” un sens oarecum subversiv. Diferenţa dintre o poezie şi cealaltă era aceea că una era făcută de nişte servitori (ai regimurilor – sau ai literaturii ca instituţie aşezată) şi cealaltă de oameni liberi (versurile lor arătau curaj în faţa realităţii, dar şi în faţa prea-aşezatei literaturi). Prima, o poezie a Marii Minciuni; cealaltă, o poezie a micilor adevăruri care vorbeau indirect, tulburător, despre Marea Minciună.

Anii au trecut, cuvintele şi-au schimbat geometria (mereu variabilă).

În seara în care Radu mi-a dat revista cu textul lui, mi-a arătat şi o antologie de poezie croată. N-am apucat s-o citesc pe îndelete, dar mi-a lăsat o impresie puternică şi a stîrnit în mine un soi de entuziasm. Majoritatea scriu un fel de poezie biografistă, cosmopolită (ca să zic aşa), postmodernă (cum se spunea şi în prefaţă), cu trimiteri culturale integrate unui discurs deloc „livresc”. Nu în ultimul rînd, textele au acea subversivitate pe care o caut în literatură (aici şi una de natură socială, chiar politică).

Titlul antologiei, If We Crash into a Cloud It Won’t Hurt (Croatian Poetry 1989-2009), e versul unui poet tînăr, Simo Mraović, plecat pe lumea cealaltă, nu demult, la 42 de ani. Selecţia a fost făcută de Ervin Jahic. Poezia din cei 20 de ani de la căderea comunismului, un interval dureros, dificil pentru cei care au făcut parte din fosta Iugoslavie. Fotografiile din carte, mari, cît o pagină format A4, sînt extraordinar de expresive: o faţă tristă, nişte ochelari trendy, o privire severă, tristeţea unei atitudini corporale, un profil, o mutră, cum să zic, „invazivă”… Cea care mi-a rămas în minte pregnant este Sibila Petlevski. O faţă mare, rotundă, frumoasă, sprijinită nefiresc în mîinile mici, mici – imagine care mi-a amintit de Dora Maar, de imaginile ei cu faţa în mîini. Am reţinut un vers din finalul unei poezii scrise de ea: „We are not incurable, – it is just that the times are like that”. „We” – ei, noi. Aşa e, la ei sau la noi sau oriunde în altă parte a lumii, noi nu sîntem nevindecabili, doar că… astea-s timpurile în care trăim. M-am dus mai întîi la poeţii de vîrsta mea, care mi-au plăcut mai mult decît cei foarte tineri sau decît cei mai în vîrstă. L-am reperat şi pe băiatul din textul lui Radu: Miroslav Kirin. De fapt, nu e deloc un băiat, are cam vîrsta mea (şi nişte ochelari care-l fac să semene cu prozatorul englez James Meek, cam tot de vîrsta noastră). Miroslav are de gînd să facă şi o antologie a războiului, aflu. Iată o carte care mă va interesa. Pentru că văd cum scriu poeţii croaţi. Pentru că ştiu prin ce au trecut.

Mi-am notat cîteva versuri pe o foaie. Nu mi-e clar cui aparţine fragmentul: „I want to go home to the Netherland says Lui/ Me too says Brne/ Me too says Izes/ to the Nethermotherland with all of us”. Alături, pe hîrtie, numele lui Mile Stojk. Şi mai departe: „If I could be born again/ And if I could choose, I would not choose/ This language, or this vocation”. N-aş putea zice că nu-l înţeleg. Nu doar pentru că el e croat, dar şi pentru că eu sînt româncă. Lîngă cîteva cuvinte ilizibile, începutul unui poem al lui Damir Sodan: „In 1934, having lost his patroness/ who for forty years supported his writing/ and political engagement, W.B. Yeats”… Dar şi „I too have experimented – because if he is born a Croat/ a man cannot expect too much for life” (Boris Maruna?). Am înşirat într-o parte a paginii cîteva nume, un site. I-am dat cartea lui Radu, i-am spus că ăştia, croaţii, sînt de-ai noştri. Nu ştiu dacă Radu a înţeles ce vreau să spun.

Ajunsă acasă, i-am căutat pe net pe noii mei prieteni (eu am o noţiune mai puţin uzuală de prietenie, în paranteză fie spus). Mai întîi am scris pe Google numele lui Simo Mraović. Şi-am dat de un cosciug de lemn lăcuit. Apoi l-am văzut pe Simo foarte vesel şi relaxat, întins, cu mîinile sub cap şi zîmbind pe blogul lui care s-a oprit în 2008. Apoi l-am văzut pe Simo la o întîlnire cu publicul. Mai e însoţit de cîţiva colegi. În sală e întuneric. El vorbeşte puţin ironic, îmi face impresia, iar în spatele lui, pe un ecran, imaginea luminoasă a unei cascade, o apă coborînd necontenit. Simo vorbeşte cu cascada aia în spatele lui. Tot vorbeşte, de pe lumea asta şi cealaltă în acelaşi timp. Pe blogul lui Tomica Bajsic am putut reciti, printre altele, o poezie foarte haioasă (şi tăioasă în acelaşi timp) despre cum s-a dus el să se tundă. Mi-a amintit de Andrei Bodiu. Apoi am ajuns pe căile nebănuite ale Reţelei pe site-ul Festivalului de poezie de la Rotterdam, unde au şi fost invitaţi cei care au făcut antologia. I-am putut auzi. De acolo am ajuns la cîteva bune site-uri în care i-am găsit pe mulţi dintre cei antologaţi – de pildă Croatia Poetry International Web. Bună treabă! Despre majoritatea dintre ei scrie Milos Durdevic. Foarte bine. L-am şi văzut pe Durdevic, via Reţea, pe o terasă tipic americană. „Iată un tip deştept”, mi-am zis.

De la croaţi am ajuns la chinezi, că tot vorbea Radu despre ei. Mai întîi la Wang Jia Xin şi Xi Chuan. Primul este „one of the most important «post-Misty» poets and a major representative of contemporary Chinese poetry”. Post-Misty… Şi mai e considerat şi cel mai influent dintre „poet-critics” din China. Xi Chuan e cunoscut mai ales pentru „his long prose poems” şi e traducătorul în chineză al lui Ezra Pound (are şi o teză de doctorat despre Pound). Mă gîndesc la ei, în general la postmodernismul fără postmodernitate, sub comunism. La ei e altfel acum decît a fost în Europa de Est, decît a fost la noi. Trăiesc mai bine decît trăiam noi în anii ’80, dar la noi nu erau 30 de scriitori în închisoare. De vreo două săptămîni aproape numai asta fac: citesc lucruri despre Croaţia şi China, despre poeţi şi poete din Croaţia şi China. Despre revista Quorum, „who brought postmodernism to Croatian literature and haven’t shaken it since” şi despre postmodernismul literar din China. Mă gîndesc la ce scria Radu despre superbul hotel la care era cazat, în camera dotată cu „un televizor uriaş la care-ţi dai seama foarte repede că nu ai ce vedea. Doar seriale chinezeşti, emisiuni de divertisment, discuţii care nu au nimic din aciditatea posturilor de televiziune ale capitalismului balcanic şi un meci de tenis de masă. De departe cea mai bună emisiune”. Apoi citesc despre „Creative postmodern wu-wei” şi privesc coperta unei cărţi cu titlu „cool” (ceva cu „Post Urban Youth Fiction”) – sună bine, dar designul coperţii pare să mă trimită la un conţinut dubios, dar nu te poţi lua după asta, nu? Îl ascult mai bine pe Liu Xiaobo, dizident. Apoi citesc despre croatul Miljenko Jergovic. El scrie undeva: „Living here is not that simple”. Nici aici nu e chiar simplu de trăit. Şi nici în China, şi nici nicăieri. Şi apoi o citesc pe Zi Sha. Cred că nici ei nu-i este prea uşor. Îmi place de ea. Parcă ar fi o poetă croată, zău aşa. Scrie poezii cu titluri ca astea: Refused a Visa at the US Embassy, The Chinese Sense of Reality Comes from an Unimaginably Powerful Actuality. Simţul chinez al realităţii vine din acestă inimaginabilă putere a actualităţii.

Mă gîndesc că şi simţul românesc vine din această inimaginabilă putere a actualităţii. Simţul poetic în general vine din acestă „inimaginabilă putere a actualităţii” – de azi, de ieri, dintotdeauna. Pentru mine, Actualitatea e acum, în timp ce scriu, o informaţie din 2007, legată de Festivalul de poezie din Medellin:

Medellin, iulie 2007

La sfîrşitul lui iunie, Fernando Rendón a venit în Europa, invitat la deschiderea Poesiefestival Berlin. A înmînat tuturor celor prezenţi un alt protest adresat guvernului columbian, a strîns sute de semnături, a rugat pe toată lumea să îl dea mai departe. Alţi unsprezece parlamentari columbieni, declaraţi „dispăruţi” cu ani în urmă în jungla columbiană, au fost ucişi în circumstanţe necunoscute pe 18 iunie 2007. […] Acum trei săptămîni s-a încheiat a XVII-a ediţie a Festivalului Internaţional de Poezie de la Medellin. Spectatorii au stat ore în şir în ploaie să-i asculte pe cei care au venit să le citească. Între timp, a devenit act de curaj însăşi participarea la acest eveniment. În afara oraşului, pe drumul spre aeroport, au apărut patrulele diverselor mişcări paramilitare care opresc maşinile şi îi scot pe poeţi cu mîinile ridicate peste cap, pentru a le percheziţiona bagajele. Pînă acum toţi au primit acordul de trecere. „Degeaba caută. Armele poeţilor nu le vor putea lua niciodată”, a spus Rendón.

Acolo, la Medellin, se stă la coadă pentru poezie. Acolo, la Medellin, faptul că poezia adună atîta lume devine periculos.

Întîmplător, dau în acelaşi timp peste două texte ale lui Vasile Ernu despre „funcţia poeziei în Rai şi în Iad”. Dar despre asta, data viitoare…

NL nr 30, anul IV, noiembrie-decembrie 2009