Literatură nouă: Dan Lungu, Povestea omului leneş care avea un arici trist

Literatură nouă

Dan Lungu: Povestea omului leneş care avea un arici trist

A fost odată ca niciodată, într-o ţară îndepărtată şi veselă, un om neînchipuit de leneş care avea un arici trist. De fapt, animalul ţepos nimerise în casa lui din greşeală, într-o noapte cînd s-a speriat de fulger şi s-a ascuns sub prima plapumă ieşită în cale. Ei bine, aşa cum aţi ghicit, sub acea plapumă se afla chiar omul nostru, care, leneş fiind, nici nu s-a sinchisit de ţepii animalului dîrdîind de frică. Ariciul a crezut că în sfîrşit întîlnise o fiinţă care îl iubeşte şi hotărî să-şi petreacă restul zilelor acolo, alături de acea creatură minunată, pe care o căuta de o mie de ani.

Din cîte se vorbeşte, omul nostru se numea Mandache. Însă numele lui nu contează, îi puteai spune oricum – Pintilie, Ionuţ sau Robert -, căci era atît de leneş încît nu răspundea niciodată cînd îl strigai. Dacă stăm şi ne gîndim bine, era unul dintre acei oameni căruia numele nu-i folosea la nimic.

În dimineaţa de după noaptea furtunii, ariciul şi-a cerut sute de scuze, pentru fiecare ţep cîte una, însă omul nostru a rămas mut ca o balenă de pluş. Bietul animăluţ nu s-a dat bătut, ci şi-a cerut iertare în fiecare dimineaţă, timp de cîteva luni. Neprimind nici un răspuns, s-a întristat atît de tare, încît au început să-i cadă ţepii, unul cîte unul. În timp, s-a adunat o grămadă frumuşică de ţepi, chiar în mijlocul casei.

În cei şapte ani cît a stat ariciul în casa sa, Mandache – sau Pintilie, Ionuţ, ori Robert, spuneţi-i cum vreţi – nu a vorbit decît o singură dată.

S-a ridicat în fund şi a spus:

- Vaca dă lapte, găinile fac ouă, pisica prinde şoareci, dar tu ariciule la ce eşti bun în casa omului?

Ariciul a căzut de pe pervazul ferestrei de uimire. De obicei lui Mandache îi era atît de lene, încît nu închidea pleoapele cînd dormea şi nu ridica mîna să alunge muştele care i se aşezau pe nas, iar acum, deodată, vorbise. Însă dîndu-şi seama ce spusese omul pe care îl slujea de aproape şapte ani, s-a întristat la maximum şi i-au căzut şi ultimii ţepi.

Aşa ariciul nostru a rămas chel şi îi era o ruşine cumplită să iasă din casă.

Cînd într-o zi s-a aventurat pînă la fîntînă, era cît p-aci să-l vîneze un motănoi, crezîndu-l şoarece.

Dar nu a durat mult şi o femeie veselă, care le-a călcat din întîmplare pragul, cumpără toţi ţepii pentru a face perii de păr şi piepteni, pe care să le vîndă la piaţă. Au împărţit banii pe din două, iar ariciul şi-a luat partea şi a pornit, ferindu-se mereu pe sub brusturi, spre Paris, să-şi cumpere o perucă.

La vreo lună după plecarea micului animal, lui Mandache – sau Pintilie, Ionuţ, ori Robert, spuneţi-i cum vreţi – îi păru foarte rău pentru vorbele sale nesăbuite, iar cam la două luni ieşi în curte să strige după arici. Numai că, încercînd să meargă pentru prima dată după ani buni, omul nostru a căzut într-o fîntînă. Dar asta e deja alta poveste.

(desene de Mihaela Şchiopu)