(O)chei de lectură: Georgiana Sârbu, Cronică de mahala

Răzvan Mihai Năstase

De cele mai multe ori tinerii critici literari aleg să debuteze în volum publicîndu-şi fie lucrările de doctorat, fie ample selecţii de articole publicate în periodice. Ambele situaţii sînt relativ comode. În prima, criticul are de partea lui (măcar teoretic) sprijinul profesorului coordonator, în cea de-a doua, efortul de scriere a unui volum întreg este mult diluat. Georgiana Sârbu nu face excepţie cu proaspătul volum, Istoriile periferiei – Mahalaua în romanul românesc de la G.M. Zamfirescu la Radu Aldulescu, publicat la Cartea Românească. Textul este la origine o teză de doctorat (coordonator fiind Nicolae Manolescu).

Cartea debutează surprinzător cu un pasaj autobiografic, descriptiv, foarte plastic, departe de rigori şi de încorsetări academice. Georgiana Sârbu surprinde de la bun început prin vocea de scriitor, nu prin glas critic: „Locuiesc de opt ani într-un cartier periferic. Şoseaua Giurgiului, intersecţia cu Toporaşi. La trei staţii de ieşirea din oraş şi la doar o aruncătură de băţ de Ferentari. Cînd circulaţia se mai domoleşte, noaptea, mă delectez cu manele, cîntate live (de maeştrii ai genului sau de diletanţi) în curtea caselor din vecinătate. N-am termopan. Şi chiar dacă aş avea, sîmbăta e petrecere cu două etaje mai sus, aşa că tot aş fi la curent cu ultimele hituri în materie. Aceasta este mahalaua în care trăiesc din anul II de facultate (Litere). Mă trezeau forfota şi zgomotul tramvaielor care îşi tîrăsc de la 5 trupul greoi pe şine. Şi aşa puteam ajunge şi eu la cursurile de dimineaţă”.

După introducere, prima parte a cărţii este un exerciţiu critic cuminte, atent documentat, fără stridenţe, dar şi fără străluciri, în care Georgiana Sârbu face ceea ce anunţa în subtitlu – o cronică a mahalalelor în romanul românesc. Surpriză însă, de la G.M. Zamfirescu la Radu Aldulescu, analiza critică nu mai face decît… o singură oprire, la Eugen Barbu şi la al său roman Groapa. O altă surpriză legată de structura cărţii este că în această parte ordonarea capitolelor nu se face cronologic (analizîndu-se mai întîi Maidanul cu dragoste şi abia apoi Groapa şi Amantul Colivăresei), şi romanul lui Barbu are întîietate. Trecînd însă peste aceste mici imperfecţiuni care ţin de formă, reţinem însă una dintre temele dragi autoarei, surprinzătoare şi ofertantă: aceea că asistăm de fapt la o migraţie inversă a sistemelor de valori, nu dinspre centru către periferie, ci tocmai pe dos. Georgiana Sârbu susţine (convingător) că nu civilizaţia, maniera şi ştaiful cuceresc puţin cîte puţin mahalaua, ci că mahalaua cucereşte, încet şi implacabil, centrul. Explicaţiile sînt clare, argumentele fiind cel mai adesea de ordin social. Iată unul, de pildă: „Trebuie să pornim de la premisa că mahalagiii poartă stigmatul fatalităţii. Spaţiul periferiei este pentru mulţi dintre ei singurul care le-a oferit formare. Prin forţa împrejurărilor, ei n-au cunoscut o societate diferită de aceea în care trăiesc. În plus, civiliţaţia/cultura, termenii problemei nu intră într-un cod genetic pe care să-l moştenească. Ele se dobîndesc. Ca rezultat al educatorilor, al exerciţiilor. La care ei n-au acces” (p. 45).

În partea a doua Georgiana Sârbu îşi permite o libertate critică mult mai mare. Nu se mai rezumă la comentarea critică a unor romane despre mahala şi face în schimb o radiografie a mahalalelor şi a elementelor care le alcătuiesc. Trece în revistă tipologii, stereotipii, obiceiuri şi tare. Jonglează cu mare uşurinţă cu referinţele, alături de cele trei romane deja pomenite, fiind citate şi Zahei Orbul, Craii de Curtea Veche, Calea Văcăreşti – de Isac Peltz -, Papucii lui Mahmud etc. Nu lipsesc notaţiile suculente ale autoarei, uneori de o ironie muşcătoare. În deschiderea unui capitol despre vestimentaţie, Georgiana Sârbu face o descriere plastică a unor indivizi care au migrat de la periferie către centru şi care reprezintă adevărate tipologii: „Aţi fost de curând într-un mall bucureştean [...] la cumpărături sau pur şi simplu să vedeţi un film? Să nu-mi spuneţi că n-aţi observat tineri domni îmbrăcaţi într-o cămaşă descheiată la 2-3 nasturi, cît să se vadă un lanţ [...]. Domnii aceştia daţi cu gel şi cu parfum Bulgari Acqua ţin de mînă un accesoriu nelipsit – o domnişoară (blondă sau brună), cu părul îndreptat cu placa, pe tocuri ameţitoare. [...] Acesta e primul tip de dandy. Lîngă el trebuie să mai aşezăm o subcategorie a dandismului: fiţosul. [...] El e îmbrăcat în pantaloni de trening sau jeans, are un tricou mulat, pe care trebuie să se vadă neapărat logoul unui brand comercial (de obicei italian şi contrafăcut, produs cumpărat de la băieţi). E conectat la două accesorii: într-o mînă, cheile de la maşină, în cealaltă, tot o domnişoară, cu diferenţa că aceasta, spre deosebire de prima, e mai dezbrăcată şi machiată vizibil, pînă la strident. Indiferent de anotimp, pe cap, ca o diademă preţioasă, se sprijină ochelarii de soare, gen police, supradimensionaţi” (p. 141-142).

Georgiana Sârbu face în Istoriile periferiei o cronică destul de cuprinzătoare a mahalalelor, reuşind, dincolo de verdicte critice şi de analize, să scoată în faţă o lume colorată, uimitoare, foarte vie. Cartea este pe măsura universului pe care îl descrie: fascinează şi seduce. Se citeşte cu uşurinţă şi oferă mici delicii stilistice, fiind lipsită de stîngăcii supărătoare sau de interminabile referinţe bibliografice.

Georgiana Sârbu, Istoriile periferiei – Mahalaua în romanul românesc de la G.M. Zamfirescu la Radu Aldulescu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009, 240 pag.

NL nr. 30, anul IV, noiembrie-decembrie 2009