Latest News Stream
Burlanul de la doamna Marina Dimov era un obiect ciudat: un cilindru din tablă, cam de un metru înălţime, cu găuri şi cu plinuri – un sistem de tubulaturi interioare, un agregat care producea căldură mai ceva decît un godin. Asta dacă îl aşezai cu gura pe focul de la aragaz. Pe micuţul foc de la aragaz, mai precis, căci, spre sfîrşitul anilor ’80, rar vedeai o flacără adevărată pe timp de iarnă. De fapt, Burlanul era un obiect metalic conţinînd multe suprafeţe. Fiecare gol (cilindric) era cutia de rezonanţă calorică a aerului cald dinăuntru. Mi-ar fi mai uşor să desenz. Sau poate se înţelege mai bine dacă pomenesc sculptura lui Ovidiu Maitec. El lucra cu plinurile şi cu golurile în obiectele lui de lemn, sculpturile bizare, inconfundabile. Ciudat, dar în noaptea de 24 decembrie 1989, atelierul lui Maitec avea să ardă complet. Imbricarea aia de goluri şi plinuri a fost de vină! Şi revoluţia! Cilindrul de metal era un fel de casnic satelit al „fagurilor de goluri”, al „tuburilor de orgă” (cum erau numite lucrările lui Maitec). Nu ştiu dacă sculptorul se întîlnise vreodată cu acest obiect utilitar, atît de ingenios. Probabil că l-ar fi amuzat.
Văzusem prima dată Burlanul în bucătăria familiei Dimov. Am privit invenţia cu admiraţie şi cu jind. Era cald la ei. Neverosimil. După nu mult timp de la vizita noastră (a mea şi-a lui Bogdan), am primit unul în dar. Nepreţuit dar. Datorită lui puteam încălzi bucătăria – transformată în birou. Acolo lucra Bogdan peste noapte şi eu peste zi (atunci cînd nu găteam). Dar, iată, se apropia vara şi Burlanul şi-a găsit locul în debara, pentru iarna viitoare.
În mintea mea, comunismul a fost legat mai ales de frig. De la mijlocul toamnei pînă la mijlocul primăverii mi-era frig. Acasă era frig. Oriunde te duceai era frig. Stăteam în pat cu plapuma peste mine şi citeam în neştire. Citeam de frig! (Deşi poate ar fi mai frumos să spun că, nu-i aşa?, cititul îmi ţinea de cald.) Dar chiar şi aşa, îmi îngheţau mîinile şi capul şi nasul, iar plapuma, după un timp, nu mă mai ajuta cu nimic. Ciudat, dar, spre deosebire de alţii, aveam uneori apă caldă. Din cînd în cînd, îmi umpleam cada şi mă băgam în ea. Stăteam acolo pînă se răcea apa. Citeam în apă. Căldura ţinea cel puţin o oră după aceea. Chiar două…
În şcoala de la ţară, unde primisem o proaspătă repartiţie, era foarte frig, dar vorbind la ore mai uitam (mai greu era pentru elevi, că stăteau pe loc, în bănci). Cel mai frig era la gazdele mele, unde rămîneam două nopţi. Ajungeam la casa lor pe seară, plecată din Bucureşti dis-de-dimineţă. Puneau lemne în sobă foarte tîrziu, cu puţin înainte să ne băgăm în pat. Mie mi se părea inutil, tot adormeai, nu mai simţeai nimic. Poate că-mi era mie atît de frig doar din cauza oboselii. Apoi, doamna Cati era mai tot timpul cu treabă prin curte şi bucătărie, domnul Mitu venea tîrziu de la slujbă, iar fata lor venea şi ea tîrziu de la şcoală. Toamna sau primăvara preferam să stau afară pînă apunea soarele. Lumina îmi dădea şi senzaţia de vagă căldură. Ba chiar şi culoarea. Culoarea roşiatică a apusului, care semăna cu un pîrjol îndepărtat. N-am suflat niciodată nici un cuvînt gazdelor mele despre cît îmi era de frig. Sînt sigură că, dacă aş fi spus ceva, ar fi făcut un sacrificiu. Doar puneau pentru mine, pe masă, tot ce aveau mai bun. O dată chiar o delicatesă pe care o păstraseră special pînă la revenirea mea în sat. Creier. Creier pane. A fost un calvar să înghit tot ce aveam în farfurie aproape zîmbind şi chiar făcînd conversaţie. Mie nu-mi plăcea creierul. Ba mai mult, aveam oroare.
Cînd a murit bunicul meu, mi-a fost cel mai frig. Era muribund. Am plecat spre el şi spre locul în care-mi petrecusem toate verile din copilărie. Singura cameră încălzită era aceea în care agoniza bunicul meu. Într-un pat stătea el, în celălalt îl vegheau mama şi o mătuşă. Am stat cu ele pînă tîrziu, apoi am plecat în camera în care mătuşa mea îmi pregătise patul. Soba era rece. În viaţa mea n-am simţit atîta frig ca în noaptea aia, şi următoarea, şi următoarea. Îl simţeam şi în somn, în mijlocul creierului. Am plecat înainte să se prăpădească bunicul. N-am vrut să fiu de faţă. Şi azi simt un fel de vinovăţie. Dacă am plecat, de fapt, de frig?
Nu mai ştiu ce-am făcut în vacanţă, în vara lui 1989. Probabil ce făceam vară de vară. Mergeam la mare cîteva zile cu Bogdan. Apoi să-mi văd fratele şi părinţii. Vacanţa însemna, înainte de orice, o avalanşă de cărţi. Cărţi citite lent, recitite. Degustări. Blocuri de luminozitate. Sentimentul unei stranii imortalităţi. Timpul era cea mai mică dintre ameninţări. O, cît timp aveam înainte! O eternitate. Sau, cum zice undeva Emily Dickinson: „An Hour is a Sea”. Fiecare zi era o eternitate. Ca şi cum timpul ar fi fost ca burlanul de la doamna Marina: goluri şi plinuri. Multiple suprafeţe în coloana Timp. Suprapuneri tubulare. Emanînd energie şi vitalitate. Şi scrisul era, pe-atunci, ceva care-mi aparţinea în totalitate. Supremă libertate. Nimic presant. Nimeni nu avea să-mi ceară vreodată vreo carte. Nici măcar un articol, o recenzie sau o poezie. Nimic! Ce linişte, ce bucurie! Scriam literatură pentru o mînă de oameni. Cunoscători, afini, cum n-am mai întîlnit de-atunci.
(Mă întrerup pentru că găsesc un e-mail de la Bogdan Iancu, cu invitaţia să vorbesc undeva despre vacanţele din comunism. Din cauza şi datorită lui îmi aduc aminte şi altele despre vacanţele de dinainte de 1990. Nu doar citit. Dar despre asta, data viitoare.)
NL nr. 26, anul III, iulie 2009