Volubilis: După 20 de ani

Simona Popescu

Pentru Iulia, la cererea ei

Acum 20 de ani pe vremea asta, mă trezeam aşa, cam pe la ora 4.30, chiar mai devreme, ca să fiu sigură că prind trenul spre Ploieşti. Dacă nu mai reuşeam să cumpăr bilet de la ghişeu mergeam direct la tren (pînă la urmă am renunţat să mai stau la coadă, nu ajungeam niciodată la timp în faţă). Acolo erau o grămadă în situaţia mea, tineri profesori, doctori şi cîţiva ingineri. Ne suiam toţi în primele două vagoane. Era bine să stăm împreună. Cînd venea „naşul”, unul care făcuse cheta înainte întindea banii spre silueta lui impunătoare, decupîndu-se în semiobscuritatea de la acea oră (nu se aprindeau luminile, poate nici nu mergeau). Restul puteau să doarmă liniştiţi, dacă găseau locuri. Umpleam toate compartimentele. În felul ăsta aerul se încălzea, de la corpuri. Cînd venea „supernaşul” o luam la fugă cu toţii ca nişte copii, unul după altul, pînă la capătul trenului. Nu mi s-a întîmplat decît de vreo trei ori. Mi s-a părut foarte amuzant, deşi la început mi-a fost ruşine. Nu de frica vreunei amenzi fugeam, ci ca să nu-l punem într-o situaţie proastă pe „naşul” care ne primise cheta. Pe vremea aia nu puteai să iei bilet din tren, pur şi simplu. Adică asta ar mai fi lipsit, să mai alergăm şi ca să prindem loc bun la coada de la ora 4 dimineaţa. Şi-aşa eram epuizaţi. Noi eram navetiştii intelectuali. Ultimele promoţii. Dar erau şi mai în vîrstă. Cei care nu găsiseră ani de zile o altă posibilitate.

Coboram la Ploieşti şi aşteptam autobuzul spre satul în care eram profesoară de doi ani. Terminasem facultatea cu medie mare. Satul pe care îl alesesem era cel mai aproape cu putinţă de Bucureşti, dintre cele de pe lista de repartiţii, oraşele fiind îngheţate. Zilele trecute a trebuit să le explic unor elevi ce era un navetist şi ce însemna faptul că „oraşele mari erau îngheţate”. O şansă ar fi fost să fii… şi am dus mîna la umăr, dar ei n-au înţeles gestul. A trebuit şi ăsta explicat. Adică să fi fost securist, turnător, informator, mă rog, ceva „cu trese” pe umăr. Doar aşa puteai spera la un post în Bucureşti. Despre pile nu trebuie să explici prea mult. Funcţionează şi azi. Din Ploieşti pînă în sat făceam cam o oră. Era grozav dacă prindeam un loc. Nu puteam dormi, dar mă uitam pe geam, uneori chiar citeam. De cele mai multe ori stăteam în picioare, cu plasele cu pîine, de la Bucureşti, după mine. Pîine pentru cei de la ţară, profesoare sau gazdele mele, la care înnoptam o dată pe săptămînă. Pîinea era şi pentru oameni, şi pentru animale. O luam la liber, cred că doar ea nu se vindea pe cartelă…

Aş fi vrut să mă fac scriitoare, dar aşa, o să se aleagă praful de mine, mă gîndeam. Eram obosită şi abrutizată. Doar tinereţea mea mă mai ţinea în viaţă. În ultimele luni făcusem un fel de bronşită, aveam febră mică, dar recurentă. Nici un doctor nu-i dăduse de capăt, nici un antibiotic nu mă ajutase. Nu mi-am luat concediu medical, aveam cîţiva copii pe care-i ajutam, făcînd ore suplimentare, să ajungă la liceu, la oraş. Nu-i puteam lăsa baltă. Era şansa lor, unica lor şansă. Poate că febra ciudată venea de la faptul că eram extrem de slăbită. Îmi aminteam de soţul unei cunoştinţe care emigrase, un tip de-o inteligenţă cu totul ieşită din comun, aproape orb. A şocat comunitatea de medici vestici în a căror îngrijire a intrat. Era complet devitaminizat. Primele lucruri pe care le-am primit din străinătate după 1990 au fost vitaminele. Erau expirate, dar le-am luat, le-am înghiţit, zi de zi, cu apă. Ceva-ceva tot aveau să adauge, mă gîndeam. Şi-apoi, ştiam din familie, calul de dar nu se caută la dinţi. Înghiţeam darul/calul cu apă.

Trăiam într-un lagăr de concentrare. Unii primeau pachete. Am primit şi noi o dată un pachet mare cu borcane goale. Nu-mi explic nici acum dacă acela care trimisese pachetul a vrut să vedem cîte sortimente de gem au ei, dacă a crezut că avem nevoie de borcane sau dacă borcanele erau pline şi fuseseră golite. Să trecem…

La întoarcerea din sat, de la şcoală, port cu mine cărţi pe care mă încăpăţînez să le citesc, măcar o pagină. À rebours a lui Huysmans, de pildă. Nu mă puteam concentra, îmi rămîneau în cap cuvintele în franceză. Eram aşa obosită încît citeam doar cuvinte, nu fraze. Bucureştiul mi se părea, după fiecare întoarcere acasă, foarte frumos. Acasă era lumea mea, cu cărţi multe, cu un băiat care mă aştepta cu drag, soţul meu. El scria la o carte noaptea, cînd era un fir de gaz la aragaz. Îşi făcuse birou din bucătărie, ca toată generaţia noastră de intelectuali. Dar lasă, că nu mai era mult şi venea vara. Sîntem aproape de luna mai. 1989. Iarna trecuse. Puteam pune în debara Burlanul primit de la doamna Marina, soţia poetului Leonid Dimov. Dar despre asta, data viitoare.

NL nr 25, anul III, iunie 2009