Latest News Stream
Zicea Foucault în 1969 că autorul nu va fi, în viitor, decît un „murmur” anonim, o funcție – funcția-autor. Asta înseamnă că va fi doar la originea unor serii de analogii (el le gîndea în interiorul literaturii, culturii, dar lucrurile au luat-o și spre alte direcții). Funcția-autor „este caracteristică unui mod de existență, de circulație și de funcționare a anumitor discursuri în interiorul unei societăți”. Prin „discursuri” a se înțelege (azi) acest (inter)text de muzici, filme și imagini pe care îl găsești pe bloguri și myspace-uri. A se înlocui societate cu micro-societate! Funcția-autor nu e legată nici de starea civilă a autorului, nu e situată nici în ficțiunea operei. Nici măcar nu trebuie să scrii cărți pentru asta. Poți să fii autorul unei teorii, al unei idei. Am putea adăuga, de la noi, orice: poți fi autorul unui concept, al unei inițiative, al unui cuvînt cu mare rezonanță, generator de efect de ecou și tot așa. Autorul e un joc de atribuții și de proiecții.
Ce puțin l-am înțeles pe Foucault pe cînd îmi scriam, pe la sfîrșitul anilor ’90, teza de doctorat despre autor… Așadar, sînt (și) o funcție-autor. Una (aproape) exterioară textelor mele (nu cum o explică Foucault). În SPFC (Simona Popescu Fan Club!), cîțiva oameni inteligenți și cu gusturi adesea asemănătoare cu ale mele se adună sub numele meu care e, iată, doar un pretext sau o… umbrelă. Postările care se fac în numele meu – mă rog, al clubului, dar, totuși, purtînd ca emblemă fotografia mea – sînt, în cea mai mare parte, OK. Ba chiar, adesea, felicit în gînd „utilizatorul” pentru cîte o replică inspirată. N-aș fi putut face mai bine. SPFC-ul e o extensie, o ficțiune auctorială, o dimensiune auctorială – care nu mă bruiază, pînă una-alta, pe mine, autorul real. Sînt o funcție într-o rețea. Dacă rețeaua s-ar schimba, poate s-ar schimba și „funcția”… Sînt un raport. Între cîteva idei pe care le împărtășesc, între niște mesaje care au plauzibilitate în spațiul „funcției” care-mi poartă numele, între niște imagini și niște muzici care au, într-o proporție considerabilă, legătură cu mine. Aș putea face o sumă din micile mesaje (inclusiv vizuale) intersectate ale „prietenilor” mei și să vorbesc, la rîndul meu, despre „funcția-cititor”, simetrică față de „funcțiaautor” (cititorul legat de mine, vreau să spun – și care nici nu e necesar să mă citească, de fapt, fiind, la rîndul lui, un „murmur anonim”).
M-am tot gîndit la cine o fi Cinevaul care administrează pagina SPFC, care alimentează „funcția-autor”. Cinevaul trebuie să fie din categoria cititorilor care țin necondiționat la cîte un autor – iubești un autor așa cum îți iubești, să zicem, fratele, necondiționat. Nu-l numea Baudelaire pe cititor nu doar „hypocrite lecteur”, ci și „mon-semblable, mon-frère”? Știu ce înseamnă să iubești necondiționat, ca un cititor neipocrit, un autor. Și eu sînt un cititor, nu doar un autor!
Plăcerea textului, emoția pe care ți-o dăruiești este, în felul acesta, mult mai mare. Cine să fie Cinevaul din SPFC? Am făcut-o pe Sherlock Holmes. Am văzut că Ana-Maria din Klausenburg (Cluj) are pe cap o frunză, cred că de viță-de-vie. Ar putea fi un indiciu! SPCF-ul îi trimite un buchet de margarete. Eu i-aș fi trimis niște struguri! Ca să mă lămuresc mai bine dacă e Ana cea care cîndva îmi scria e-mail-uri sub nickname-ul de „enfant terrible”, am dat un search cu numele ei și am nimerit peste „spațiul” altei Ana (o croată interesantă), decorat numai cu frunze de viță-de-vie și chiar de… volubilis! M-am întors la „copilul teribil”, care știe atît de multe lucruri care-mi plac. Ieri m-am întîlnit cu o fată care mi-a spus, hodoronc-tronc, „Trăiască balerinele!”. Mi-a trecut prin cap că ar putea fi chiar Cinevaul, adică personajul Barbara, care are ca imagine pe SPCF o… balerină. Ana, Barbara sau care ești, Cinevaule, mulțumesc pentru jucăria asta la care învîrt din cînd în cînd ca la un cub rubik pe care nu am de gînd să învăț să-l rezolv! Eu, autorul, mă uit cum merge, fără mine, „funcția-autor” (asta, ex-terioară, în spațiu, nu și timp, în „my?space!”).
Dacă aș intra, măcar o dată, pe club (făcînd excepție de la regula pe care mi-am impus-o), adică bruind funcția-autor? Aș putea trimite măcar niște fotografii („if you have some pictures of simona, send them to us, please”, zice SPFC) sau niște texte, niște traduceri („what’s more important: if you have any translations of her writings, in any language, or if you feel like doing one, please send them”). Dar las „funcția-autor” să se descurce, să-și vadă de treaba ei! Aș putea posta kestii, ca s-o dau peste cap sau să particip cumva la „funcția-autor”, s-o distrug sau să-i dau o dimensiune și mai ficțională, s-o îndepărtez sau s-o apropii de mine, cea reală. Să nu las funcția-autor să mă substituie. Doar că ea nu e o substituție…
Ieri am intrat pe clubul lui Proust. Fondul este un desen făcut lui Proust mort. Pe acest fond „rulează” viața pe care i-o (re)dau prietenii lui, peste 2.400, parcă, unii vii, alții nu. Uneori prin simple mesaje care par, în context, suprarealiste (și tulburătoare cumva). „Mr. Marcel Proust, you continue to inspire! I appreciate the add and admire your work. I’d be honored to share my new music with you. I hope I hear from you soon! Alexandra”. „Merci pour l’ajout Marcel!!!”, îi scrie „Jules Barbey d’Aurevilly”. „Bonjour Marcel! – scrie trupa Inceste. – Merci de nous avoir ajouté. Viens sur notre myspace quand on te fera signe: nous mettons en musique ta plus longue phrase sous le nom de «Proustuction»!”. Altcineva îi trimite „bisous”.
Prieteni virtuali în jurul unei ficțiuni. Despre cititori reali în jurul autorului real, data viitoare.
NL nr 19, anul II, noiembrie 2008