Latest News Stream
E bine sau nu e bine să apară autorul în public? Dacă da, poate ar fi bine să apară doar acolo unde este protejat de funcţia-autor, acolo unde ea îl precede. Restul e… experienţă de viaţă. Cu cît funcţia-autor este mai puternică, cu atît omul în carne şi oase se apropie mai mult de autorul care este. Aşa simt.
Privesc pe Internet întîlniri ale diverşilor oameni care mă interesează cu „publicul” (lor?). Camera de filmat e fixată pe ei. Aş putea spune, după felul în care se desfăşoară, dacă le place acolo sau nu, dacă e lume multă în sală sau nu, dacă sînt într-un mediu adecvat lor sau nu, dacă sînt într-o situaţie favorabilă sau, dimpotrivă, într-una care-i diminuează. Întîlnirea dintre autorul real şi „public” este o iluzie. Nu există decît întîlnirea dintre un autor real şi cîţiva cititori reali.
Am fost, ca „public”, de cîteva ori la întîlniri cu autori. Îmi plac cel mai mult cei care par (sînt) vulnerabili, cu adevărat implicaţi în ceea ce priveşte prezenţa lor în acea împrejurare de spaţiu-timp, şi, tocmai de aceea, ezitanţi, uneori pînă la un fel de ataşantă bîlbîială. Mă plictisesc cei cu discursuri fără fisură sau cei care bifează cuminţi „acţiuni”, cei care sînt doar autori, imperturbabili, nu oameni. Dar şi cei – mai ales ei – care par să nu ştie prea multe despre literatură, de parcă n-ar fi autori. Nu-mi plac căldiceii. Simpatici sau antipatici, dacă aprind în minte şi în inimă o scînteie e bine. Numai nu căldicei! Din public, am văzut şi… publicul. Admiratori (cei mai vizibili, admiratorii naivi, „de serviciu”), persoane care vin să socializeze pasiv (ca în Germania, unde plătesc biletul şi, unii, adorm după primul sfert de oră), pişcotari, şcoleri aduşi de profesorii lor, căldicei de mai multe feluri.
Ca scriitor, am fost la tot felul de întîlniri cu „publicul”. Îmi dau seama de la bun început în ce situaţie mă aflu. Mă ajută – sau dimpotrivă! – instinctul meu de profesoară. Și la Facultate, la începutul anului şcolar, cînd intru în sală, simt de la primul curs cu ce fel de „entitate” (colectivă) am de-a face. Ca atunci cînd îmi ţin orele, mă fixez întotdeauna pe cîteva figuri din sală. Ele îmi sînt sprijinul, şi fără aceşti donatori de entuziasm n-aş putea face nimic. Astfel de întîlniri sînt, pentru un scriitor (ca mine), şi moduri de a-şi verifica puterea de rezistenţă, de (in)adecvare, spectacole ale propriului masochism, ale sadismului auto-observaţiei şi ale unei complicate negocieri identitare. Nu eşti doar autor în public. Poate doar la „Lesung-uri”, acele lecturi plătite care nu continuă cu întrebări din public. Au şi nemţii dreptate. Scriitorul nu se simte cu adevărat el însuşi în faţa altora decît reprezentat de ceea ce a scris în singurătatea lui pentru cititorul (cititorii) ideal(i).
Odată, în străinătate, trebuia să citesc nişte poezii, dar organizatorii puseseră în program şi o repriză de muzică de ţambal, care atrăsese un public pe măsură. N-am avut nici un chef să citesc pentru ei poezie, am preferat să vorbesc despre literatură şi vestimentaţie. Altădată, tot în Franţa, în faţa unor şcolari obligaţi să asculte poezie românească – eu însămi obligată să citesc în faţa unor liceeni recalcitranţi cu care nu aveam nici o treabă -, am preferat să le vorbesc despre animale oceanice abisale (trecusem în holul liceului lor pe lîngă nişte planşe la care ei nu se uitaseră cu atenţie niciodată!) şi altele. I-am văzut cum se îmblînzesc şi cum se metamorfozează în „publicul” meu preferat, cel care mă şi stimulează (recalcitrantul cucerit!). Apoi am avut chef să le şi citesc ceva. Și ei au zis că vor.
Întîlnirile cu elevii de liceu din România, din clasele mari, sînt adesea interesante. E o plăcere să provoci nişte tineri bătrînicioşi şi să-i vezi pe cei care sînt pe aceeaşi lungime de undă cu tine jubilînd. Cel mai bine mă simt în mediul studenţesc, atunci cînd sînt invitată ca scriitoare. Paradoxal, locul în care mă simt expusă e chiar „locul meu de muncă”, la Facultatea de Litere. Acolo sînt profesoară, nu autoare! Unii dintre studenţi au citit cîte ceva din ce am scris. Ei mă încurcă cel mai tare. Mi-ar plăcea să vorbesc liber despre literatură, foarte subiectiv, într-o atmosferă asemănătoare cu aceea din anii ’70 de la Vincennes, să zicem, unde îşi ţinea Deleuze cursurile. Stătea în mijlocul unei încăperi şi era înconjurat din toate părţile de oameni tineri. Fuma el şi fumau prin sală şi alţii. Abia se zărea printre ei, filmat dintr-un anumit unghi. Îl aud spunînd „Il y a partout la morale”. Are în faţă un microfon şi, de fapt, nu se adresează unei entităţi colective, unei săli impersonale, ci celor cîţiva care stau foarte aproape de el, atît de aproape încît ar putea să-l atingă fără efort. Vorbeşte, omeneşte, cu ei, apropiaţii. Aud şi ceilalţi, băieţii şi fetele care stau cu faţa în palme sau care fumează preocupaţi. Nu veneau la Vincennes doar studenţi la filozofie. Cred că un auditoriu format din studenţi de la alte facultăţi, nu doar Litere, mi-ar conveni mai mult. Nu sînt deloc convinsă că în ziua de azi adevăraţii iubitori de carte se îndreaptă spre Litere.
Fără o atmosferă în care să te simţi cu adevărat bine e greu ca naiba să vorbeşti. Cel puţin pentru una ca mine. Deleuze spunea că satisfacţie îi aduceau doar cele cîteva momente – cinci minute – de inspiraţie dintr-un curs, entuziasmul. Fără el, fără emoţie, un curs (şi orice fel de întîlnire) e ratat. Eu nu sînt o profesoară şi nu urmăresc să ajut la sedimentarea informaţiei sau la ordonarea ei didactică (sînt şi alte forme, cu bătaie mai lungă, de „ordonare”). Ca să mă păstrez în termeni deleuzieni, singurul lucru care mă interesează la fiecare întîlnire şi la ceea ce o serie de întîlniri produce este „devenirea”, felul în care ceea ce le spun ne transformă deopotrivă pe ei şi pe mine.
Nu există, aşadar, „întîlnire cu publicul”, după cum nu există „întîlnirea cu studenţii”. Sînt întîlniri. De toate felurile. Fiecare cu alchimia ei, din care iese doar fum sau cîte un grăunte preţios de emoţie comună, preţioasă pentru „deveniri” personale.
Am în minte întîlnirea perfectă, plină de semnificaţii, dintre un autor şi „public”. Am fost acum cîteva săptămîni să văd Caligula, în regia lui Victor Ioan Frunză. Pentru mine numele regizorului nu e doar un nume, ci reprezintă o funcţie-autor. Mă interesează tot ce face acest regizor, mă interesează naraţiunea gîndirii lui în timp, continuitatea, coerenţa ei, surpriza, chiar şi acolo unde apare repetiţia (întotdeauna creatoare, funcţionînd ca legato al elementelor lui de cod). De data asta, m-a uimit de la bun început, dinainte să înceapă spectacolul. Era deja pus în abis chiar raportul dintre teatru şi public, dintre regizor şi public – care acum îşi ocupa locurile şi umplea încet sala, îl puteam urmări stînd pe scaunul meu, cu spatele. Cortina „clasică” era înlocuită de panouri-oglindă (aurie!) în care el, „publicul”, se reflecta – entitate fremătătoare, o imagine imprecisă, deformată. Îmi reperez undeva figura, printre alţii, în „compoziţia” pestriţă. Mă amuză. Nu mă mai amuză la final, cînd coboară din nou „cortina”-oglindă, şi cînd nu mă va mai interesa să mă reperez. Dar sîntem încă la început, nu ştim ce ne aşteaptă. Avem în faţă doar imaginea noastră, a spectatorilor aşteptînd şi, totodată, privindu-ne ca „ansamblu” teatral, căci facem, iată!, parte din spectacol. Într-o laterală, pe suprafaţa oglinzii, silueta autorului, îmbrăcat, ca de obicei, în negru. E în sală, în faţa publicului dar cu spatele la el, alături de inginerul de sunet şi de lumini, înaintea unui pupitru cu multe butoane. Imaginea noastră, public şi autor, apărută la început în oglindă (în abis!) şi reluată la sfîrşit, cînd cade „cortina” în care ne putem vedea (şi dincolo de care se pot zări, ca nişte umbre, şi actorii), va înveli simbolic această minunată reflecţie multiplă derulată în faţa noastră. O reflecţie, printre altele, despre noi – nu doar „public”, ci şi oameni.
Prezenţa lui VIF acolo, în public (în faţa lui, dar cu spatele) şi pe scenă, ca imagine – faţă în faţă cu publicul, în oglindă, dar şi cu el însuşi, autor şi om în carne şi oase în acelaşi timp, m-a emoţionat la început şi mai ales la sfîrşit cum rar mi se întîmplă la teatru. Parte din spectacol (în oglinda lui!) şi martor al propriei reprezentaţii, creator şi dirijor, gînditor şi director de scenă – cam asta înseamnă un autor pentru mine, cu tot cu punerile în scenă (fie ea scena într-o sală de teatru sau într-o carte) ale – s-o numim încă aşa – funcţiei-autor.
P.S. Data viitoare – despre Scriitopie şi autoarea ei, Mihaela Ursa.
NL nr. 20, anul II, decembrie 08-ianuarie 09