Latest News Stream
Nu ştiu cînd şi-a susţinut Mihaela Ursa teza de doctorat. A publicat-o în 2005 cu titlul Scriitopia sau Ficţionalizarea subiectului auctorial în discursul teoretic. N-am ştiut de apariţia ei (nu urmăresc sistematic presa culturală, dimpotrivă!) pînă în toamna lui 2007, cînd Mihaela mi-a trimis fragmente mari din ea prin e-mail şi-apoi, la puţină vreme, şi cartea.
N-o cunoşteam personal. O apreciam din citite. Era printre puţinii critici literari de la noi care vorbeau despre postmodernism în cunoştinţă de cauză. Titlul primei ei cărţi este, în felul lui, o dublă provocare: Optzecismul şi promisiunile postmodernismului. Subiectul tezei ei de doctorat era foarte apropiat de cel al tezei mele de doctorat în care mă întrebam, ca Foucault în 1969, „ce este un autor?”. Am susţinut-o în 2002, dar publicarea am tot amînat-o, pentru că am vrut s-o transform într-o carte „transgresivă”, aşa cum sînt toate cărţile mele, şi în aşa fel încît răspunsul la întrebare să nu fie doar unul teoretic.
Faptul că exista cineva care avea, în acelaşi timp, aceleaşi preocupări ca mine m-a emoţionat cumva. Scriitopia Mihaelei Ursa a fost, înainte să o citesc, prilej de bucurie. Şi-apoi, cînd am primit-o… Descopeream nu doar afinităţi culturale, dar şi o sensibilitate intelectuală apropiată mie, ba chiar afirmaţii similare: „Nu pot scrie despre un autor fără să mi-l imaginez. Cît timp autorul este o abstracţiune, nu am nimic de spus despre el”. I-am citit cartea de parcă aş fi recitit-o, pentru că ideile ei îmi erau atît de familiare – deşi, altfel, atît de rare pe aşa-zisa „piaţă de idei” românească. Poate de asta am citit-o şi cu un sentiment de solidaritate. Nu ştiu dacă se poate vorbi despre „lectură de identificare” şi în cazul unei cărţi de teorie. Oricum, nu a fost o lectură obişnuită, ci una foarte apropiată de felul în care ea teoretizează propria ei practică de lectură – o lectură prin „ficţionalizarea subiectului auctorial”. O scriitoare citea o carte despre… ş.a.m.d. La rîndul meu, scrisesem ani de zile sute de pagini despre autor – despre „deficţionalizarea“ autorului, din perspectiva unui autor (chiar dacă luam cu împrumut haina discursului „doctoral”). Găseam în Scriitopia, într-un fel, voluta complementară a… „heterotopiei” mele.
Cu cît înaintam în carte, mă interesa tot mai mult personajul extraordinar care-şi desfăşura de la o pagină la alta gîndirea prin trimiteri, interpretări, microinterpretări, polemici în filigran. Mă interesa această pasionalitate enunţiativă, argumentativă, această competenţă interogativă, neautoritaristă. Înaintam într-o „naraţiune” de idei din care aflam de la un capitol la altul tot mai multe despre „personaj”: ce citeşte, cum gîndeşte, cum judecă lucrurile, la ce este atentă, ce-i scapă, unde se încurcă, unde se descurcă, cum iese cu bine din tromba de idei pe care singură o stîrnise. Îmi plăcea senzorialitatea asta intelectivă, pofta de a explica şi de a înţelege.
Aş putea spune că am citit Scriitopia ca pe un roman, dacă mi-ar plăcea aşa de mult romanul. Este o carte care creează scenarii (teoretice), personaje care doar prin numele lor sînt purtătoare de „poveşti” (filozofice, teoretice), multe trasee, circuite, intersectări, linii de fugă, specifice literaturii care-mi place mie – roman sau altceva. Citeam un „roman indirect”, cu o formulare din 1935 a lui Mircea Eliade, formulare care-mi plăcuse atît de mult în studenţie. În prefaţa pe care o scria romanului său, Şantier, Eliade scria că nu înţelege de ce ar fi „roman” o carte în care „se descrie o boală, o meserie oarecare sau o cocotă” şi n-ar fi tot atît de roman „o carte în care s-ar descrie lupta unui om viu cu propriile sale gînduri, sau viaţa unui om între cărţi şi vise”. Ce păcat că, deşi credea cu convingere că „şi etapele unei inteligenţe” pot crea roman, a eliminat tocmai aceste lucruri din Şantier, „participînd totuşi la această tristă categorie a creaţiei epice (tristă pentru cine nu cere mai mult de la gustul creaţiei şi de la inteligenţă)”. Preiau sintagma de „roman indirect” umplînd-o cu acest conţinut la care visa Eliade, şi nu la conţinutul pe care i-l dădea. Aşadar, citind Scriitopia, urmăream nu doar o punere în scenă a unei meditaţii despre autor ci şi un „roman indirect” despre multe altele: despre lectură, despre memorie (memoria imaginativă), despre uitare şi amintire ca instrumente ideologice, despre responsabilitate, despre criticul literar, despre relaţiile de putere din cîmpul literar, despre relaţia critică văzută ca formă de dominaţie prin care autorul e redus la tăcere şi pietrificat în text şi despre relaţia critică văzută ca o formă de creaţie, despre „ştiinţa literaturii” (şi implicit despre „ştiinţa lecturii”), despre hypertext, despre necesitatea acomodării discursului critic la noul text, despre heterocosmie, despre specularitate, despre investigarea intertextualităţii operei de artă ca reţea intenţională, despre „imaginarul aferent relaţiei critice”, despre deconstrucţie, despre poststructuralism, despre postmodernism, despre „criza” literaturii versus criza tehnologiilor de „lectură” etc. etc. Un festin de concepte, o tulburătoare (sic!) demonstraţie de erudiţie, de competenţă şi de pasiune intelectuală. Un „roman indirect” cu multe personaje foarte interesante – de la Starobinski, Barthes, Foucault şi Derrida la Ihab Hassan, Susan Sontag, Geoffrey Hartman şi J. Hillis Miller şi de la John Locke şi David Hume, la Deleuze şi Guattari. Dar ei sînt mulţi, mulţi alţii, purtători de minunate „paradisuri artificiale” care nu distrug pe nimeni, dimpotrivă… O „construcţie” în care se operează cu citate, cu „decupaje de sensuri, cu colaje de figuri”, cu (auto)proiecţii, cu interpretări…
O carte, aşadar, nu doar despre întoarcerea fantasmatică a autorului în text, ci şi despre cum se întoarce criticul în text. Nu prin „autoficţiuni” (începutul cărţii este doar o capcană), ci prin anvergură teoretică, erudiţie, arta interpretării, privirea critică vie („l’oeil vivant”, ca să-l citez pe Starobinski), prin refuzul oricărui exerciţiu de putere, prin luminozitatea gîndirii sale. O autobiografie intelectuală (nu cred că merge autoficţiune intelectuală!). O scriitură dialogală cu care ai chef să dialoghezi.
Scriitopia este o poveste despre toate acestea. Cu un cuvînt pe care îl foloseşte autoarea, e o… „mystory”, adică „romanul propriei lecturi a lumii” şi, aş adăuga, „romanul indirect” al celui (celei) care se rescrie pe sine, indirect, prin alţii. Cuvîntul „mystory” este preluat de la Gregory L. Ulmer, care imagina pentru o cultură a hipertextului şi a „postcriticii” un discurs critic în care se întretaie discursuri diferite, private şi publice, elitiste şi de masă, într-o „teleteorie”.
Paginile cele mai interesante din Scriitopia sînt cele în care Mihaela Ursa pune în discuţie chiar propriul statut de autor – unul special pentru că se ocupă de cărţi şi de autori -, paginile autoreflexive, în care se decupează şi o confesiune de credinţă mai puţin obişnuită la noi. Astfel, pomenind de Monica Lovinescu, Mihaela Ursa face o precizare care, indirect, este un mod de a se autodefini în calitate de observator cultural: „Nu spre biografism se întoarce Monica Lovinescu, ci spre imaginarea statutului de autor ca afirmaţie etică”. Trimiterea este bifurcată. Spre autor, dar şi spre criticul literar. De fapt, tema aceasta a responsabilităşii auctoriale, mai ales cînd eşti critic literar, este un laitmotiv.
O carte exemplară, de la care mulţi critici tineri şi mai puţin tineri au ce învăţa. Exemplară nu doar prin anvergura ei teoretică (pe care atît de puţini o au), dar şi prin felul în care Mihaela Ursa înţelege critica literară ca pe un mod de a fi într-o literatură: nu ca judecător, nu ca jucător autoritarist, nu ca unic deţinător al unicului adevăr, al verdictului, într-o reţea de relaţii de putere, ci ca un creator de idei şi de „ficţiuni” cu valoare de adevăr.
Textul final al cărţii este unul cu un titlu interogativ: „Unde a plecat scriitorul?”. Am citit undeva că Mihaela Ursa ar pregăti o carte care conţine în titlu o altă interogaţie: „Unde a plecat cititorul?”. Bună întrebare, acum că autorul s-a întors!
P.S. Totuşi, ca post-scriptum, o precizare. Autoarea foloseşte undeva cuvîntul „critificţiune” într-un sens îndepărtat şi de cel al lui Raymond Federman, şi de cel pe care, cîndva, l-am folosit eu, chiar în titlul volumului Clava. Critificţiune cu Gellu Naum. Spun încă o dată, pe scurt (după ce am scris un text chiar pentru această rubrică), ce înseamnă critificţiunea pentru mine. Dincolo de accepţia lui Federman, cu care sînt întru totul de acord, că ea, critificţiunea, e o formă de literatură în care genurile sînt depăşite, adaug că, spre deosebire de critica literară clasică, critificţiunea nu este şi critică, este un fel de discurs îndrăgostit. Autorul de critificţiune nu e un judecător, nu pune verdicte, note, steluţe, nu face ierarhii, se află complet în afara jocurilor de putere. Nu are nici o pretenţie de adevăr obiectiv, pe care îl lasă altora. Există la el doar dorinţa unui adevăr care să se plieze cărţilor şi autorului despre care decide să scrie din afecţiune intelectuală şi ca urmare a unei afinităţi elective. Critificţionistul îşi porneşte demersul de la entuziasmul pe care îl simte pentru gîndirea şi pentru creaţia unui autor în ansamblu. Chiar şi obiecţiile lui, dacă sînt, pornesc de la această premiză. Critificţiunea, aşa cum am folosit-o eu, nu are nimic de-a face cu ficţiunea ca invenţie… Şi nici cu autoficţiunea. Dimpotrivă! Pînă la urmă, critificţiunea e un fel de… mystory în care se poate privi şi celălalt, cel despre care scrii…
NL nr 21, anul III, februarie 2009