Latest News Stream
Din cînd în cînd fac ordine în hîrtii. Cei care scriu ştiu ce înseamnă asta. E bine să scapi de ele, „hîrtiile încurcă”, vorba unui personaj al lui Mateiu Caragiale. Se adunaseră maldăre peste tot. Teancuri peste teancuri, prin colţuri, prin sertare, pe rafturi, sub pat, prin debara, pe dulapuri, printre cărţi, prin cărţi. Sînt hîrtii care au vîrste diferite. De pildă, cele din debara, peste 20 de ani. Acolo erau cursuri din studenţie (pe care în sfîrşit m-am hotărît să le arunc) şi manuscrise, unele variante la cărţile mele, altele niciodată publicate. Printre ele, am dat de un text pe care-l crezusem definitiv pierdut – a doua proză pe care am scris-o în viaţa mea şi pe care am şi citit-o prin 1986 la „Cenaclul Junimea” condus de Ovid S. Crohmălniceanu. (Prima a fost Tatăl meu în camera mare.) Era vorba despre o fată care avea de scris pentru şcoală o compunere despre poporul român. Şi citea ea despre ce spuneau Alecsandri şi Iorga şi alţii despre români şi toate i se păreau aşa aiurea. Cum aiurea i se părea şi că trebuia să îmbrace haine primite din Vest, lepădate de alţii. Şi nu se simţea bine nici în hainele alea şi nici în pielea ei. E bine să precizez că pielea ei era neagră, dar asta aveam să dezvălui abia la sfîrşit, spre surpriza tuturor. Cunoscusem cîndva o fetiţă negresă. Mi se părea aşa ciudat să fii român cu pielea neagră. De fapt, era cu totul neobişnuit prin anii ’70-’80, cînd abia apăreau primii copii de culoare. Mamele erau românce, iar taţii, băieţi veniţi la studii în România de prin ţările africane (şi „pretene”, cum zicea Ceauşescu). Nu erau bine privite fetele care umblau cu străini, mai ales cu africani. Iar să naşti un copil negru era de-a dreptul o nenorocire. Poate că multe ar fi avortat, dacă asta ar fi fost cu putinţă pe-atunci. Majoritatea taţilor plecau după ce-şi încheiau studiile. Rămîneau ele, să-şi poarte ruşinea o viaţă întreagă, prin orăşelele provinciale, sufocante, infernale unde reveneau. Nu ştiu ce trebuie să fi simţit un astfel de copil la care se uita lung toată lumea, ca la o anomalie. Şi iată că, după atîta vreme, scriam despre fetiţa aia, româncă şi neagră, ajunsă la adolescenţă.
Într-un fel, eu eram negresa! Privirea mea era străină, aşa cum îmi imaginam că era privirea ei, iar simţirea mea exacerbată. Eu eram negresa care trebuia să scrie despre ce înseamnă să fii român. Eu eram cea care încerca să înţeleagă asta – a fi român – citindu-i, cu ochii mei străini, pe acei scriitori care, uite, aveau atîtea de spus… O, buni naivi de altădată. Eu primeam haine second-hand, mai frumoase ca ale mele, din Străinătate, dar care mă umileau – erau haine pentru cei din ţări sărace, haine pe care le invidiau toate colegele mele. Eu eram adolescenta care se simţea urîtă şi inadecvată. Eu eram fata aia care simţea într-un mod tulbure că viaţa e în altă parte.
Ţin minte bine atmosfera din seara de cenaclu şi bucuria pe care am avut-o că le-a plăcut ce-am scris. Erau acolo tinerii prozatori optzecişti, pe care îi preţuiam atît de mult. Au trecut, aşadar, peste 20 de ani. M-am simţit, de atunci încoace, de atîtea ori ca negresa din textul meu… Mai ales după ’90, cînd am încetat să fim priviţi ca victime ale comunismului sau ca tineri care am făcut o revoluţie. Eram doar negresa Europei. Una din secolul trecut. Din secolele trecute. Un fel de cetăţean second-hand care îmbrăcase ani de zile hainele lor lepădate, ale vesticilor. Mă priveau chiorîş. Sau aşa aveam eu impresia, îmi băgaseră asta în cap, de acasă, chiar „ai mei”, intelectuali, buni antrenori în „ura de sine”. O, ce elevă bună eram… Pielea mea de român s-a împurpurat de multe ori. M-au privit ca pe una venind din necunoscutul Estului. Eram doar o reprezentantă, trebuia mereu să demonstrez ceva, altceva. Propria mea cumnată, o suedeză superbă, atunci cînd au apărut pe meleagurile lor primii scăpaţi din lagărul comunist, după revoluţie, i-a spus cumnatului meu cu milă: „Uită-te la ei, săracii, cum scrie pe fruntea lor «EST»”. Pe fruntea mea aş fi vrut să scrie „Africa”. Nu ştiu ce gîndeau şi ce gîndesc unii despre Africa. Eu am în minte, din adolescenţă, un vers dintr-o poezie a lui Nietzsche în care el spunea ceva despre „măreţia africană”.
Felul meu de a simţi lucrurile a fost întotdeauna atît de străin „alor mei”, dar şi „celorlalţi”. La egală distanţă şi de unii, şi de ceilalţi. Unii mă învăţau să mă detest, ceilalţi să mă simt vinovată (pentru cîinii vagabonzi, pentru copiii străzii etc. etc.). Pe cînd toţi în jurul meu se înghesuiau să ceară burse prin Europa, nu mi-am dorit decît să ajung în Africa. N-am cerut niciodată nimic de la nimeni. Şi ahtierea, bovarismul majorităţii după Vest mi s-a părut multă vreme cumva jenant. Plecau ca să se autoflageleze. Se întorceau plini de ifose şi cu o nouă garnitură de instrumente pentru jocul lor select, autoflagelator. Jalnic. Eram cu gîndul la Africa. M-aş fi dus acolo, dacă aş fi putut. Şi să scap de autoflagelatori, de bovarici, de mizeria aia elitistă care mergea atît de bine cu mizeria generală. Chiar că se potriveau. Nu aveam bani de voiajuri. Tocmai publicasem un poem numit Plicty. Îl publicam abia acum, după ’90, că înainte nu se putea. Îl scrisesem prin 1985. Numeam „plicty” o stare de atunci, un amestec de plictiseală, încremenire, neputinţă, scîrbă şi multe altele. Un prost mi-a citit atunci, după ’90, poemul, n-a înţeles nimic şi mi-a recomandat să plec… în Africa, dacă mă plictisesc aşa tare. Ce ştia el!
Dar a trecut chiar şi de atunci atîta timp, şi-atîtea s-au schimbat… Am găsit textul despre negresă şi chiar am de gînd să-l pun într-o carte pe care sper să o închei curînd şi care merge bine. E o carte despre un fel de negresă care se apucă să vorbească despre…
NL nr. 28, anul III, septembrie 2009