Latest News Stream
În 1995, Vlăduţ (Vlad Arghir, prietenul meu şi-al lui Bogdan) a adus cu el din Germania un volum de poezie şi ni l-a dăruit. Autorul lui, Durs Grünbein, un tînăr de 33 de ani, luase un premiu important pe-acolo pe la ei, Büchner Preis. M-a impresionat gestul lui Vlăduţ, nu se obişnuia pe-atunci, cum nu se obişnuieşte nici azi, să dăruieşti cărţi de poezie. Germana mea era mult prea primitivă pentru o astfel de lectură, dar m-am uitat totuşi peste carte şi, cum se întîmplă cînd înţelegi doar frînturi, am creat din ele ce-am vrut eu. Unul dintre titluri s-ar fi potrivit felului meu de a citi, „creativ”: Variaţiuni fără temă. La cîteva săptămîni după ce am primit cartea, au descins în casa noastră, aduşi de Bogdan, nişte fete şi nişte băieţi din Germania. Era o vreme a entuziasmului, veneau tot felul de străini, toţi amicii mei erau ocupaţi să le arate Bucureştiul sau împrejurimile, unii se duceau cu ei pînă la mănăstirile din Nord, la Sighişoara, la Braşov sau la Predeal, alţii se adînceau cu străinii după ei în România profundă. Timp pierdut. Vorba poetului, par delicatesse j’ai perdu ma vie. Era o vreme a delicateţii… A entuziasmului. A speranţei. A încrederii.
Deci descinseseră străinii ăştia, cum spuneam. Printre ei, un tînăr sculptor care abandonase metalul masiv şi făcea un fel de anluminuri de oţel pe lame de sticlă nu mai mari decît o palmă. Mi-a plăcut foarte mult ideea sublimării metalului greu, un fel de sculptură în epură. Şi mi-a plăcut şi moaca lui blondă, continuu surîzătoare. Era şi o fată cu alură de spiriduş care a susţinut a doua zi un concert împreună cu un fost membru al formaţiei Kraftwerk, care mi se păreau foarte mişto în adolescenţă (şi acum mi se par la fel). M-am dus mai mult din politeţe s-o ascult pe fată, dar am avut o mare surpriză. Îşi folosea glasul în fel şi chip, vorbea şi cînta şi făcea volute sonore neaşteptate, oferea un spectacol cum nu mai văzusem. În plus, şi ea era interesantă, mimica ei. Nu mai ţin minte cum o chema. Poate că a ajuns departe, aşa cum merita. Poate… În grup se distingea şi un tînăr filozof, elegant după vorbă, după port, liniştit, cu purtări alese. Mai erau şi alţii, dar nu mai ştiu nici măcar cum arătau. Mi-aduc însă aminte ca ieri cum fata-spiriduş, recunoscînd coperta cărţii lui Grünbein, s-a bucurat aşa tare încît a strîns volumul la piept şi s-a aşezat pe covor, s-a întins pe burtă şi a început să citească fără să-i mai pese de nimic. Mi-a plăcut de ea. Eu n-aş fi îndrăznit niciodată să mă-ntind pe covorul unor străini în a căror casă intrasem de cel mult o jumătate de oră. M-am gîndit că Durs ăsta trebuie să fie un scriitor fericit dacă are aşa cititori. Iată, Durs nu scria degeaba, şi bravo lui! Nu prestigiosul premiu m-a convins că merita să ţin minte numele acestui tînăr poet german, ci fata aia, cititoarea lui. După ce au plecat, am mai luat o dată cartea în mîini. Am reţinut poeziile de la sfîrşit cu animalele de la diferite grădini zoologice din lume. Una era despre un okapi, animalul ăla pe jumătate zebră şi cu mutră de girafă. Am pus cartea în corpul de bibliotecă destinat poeziei, undeva la suprafaţă, şi am lăsat-o pentru mai tîrziu, pentru cînd aveam să ştiu mai multă germană, doar aveam tot timpul s-o reînvăţ, nici nu împlinisem încă 30 de ani.
Au trecut de atunci 14 ani şi n-am învăţat o boabă de germană în plus. M-am uitat de cîteva ori pe Internet să văd ce mai face, ce-a mai scris Durs între timp. Am dat la un moment dat peste un text despre poeziile lui legate de animalele din grădina zoologică. Zicea cineva că Einem Okapi im Münchner Zoo (Unui okapi de la Grădina Zoologică din München) e un fel de parabolă despre est-germanul care trebuie să adopte o nouă identitate, pentru că nu are altă soluţie. Că el, est-germanul, doar s-a mutat în altă cuşcă, cea a Vestului. Cam aşa ceva.
Înainte de discuţia la care fusesem invitată să particip la începutul anului (despre deschiderea Estului spre Vest), şi care urma să aibă loc la Literarisches Colloquium Berlin, l-am văzut într-o fotografie, pe un perete al sălii în care începuse deja să se adune lumea, pe Durs Grünbein. Tînăr. Probabil că fotografia fusese făcută cam pe vremea cînd scria despre okapi. Poate din cauza fotografiei – şi pe fondul impresiei că acolo, la colocviu, Estul şi Vestul sînt, din nou, privite în opoziţie – am vorbit despre okapi: despre okapi-ul care sînt eu, diferită de okapi-ul despre care vorbea acum 14 ani Durs. Căci nu mutată dintr-o cuşcă în alta mă simţeam, ci ca un okapi semănînd doar cu o zebră şi o girafă, fără să fie nici una, nici alta. Memoria mea culturală este una a Vestului, experienţa mea de viaţă de zi cu zi este una a Estului, mintea mea e vestică, inima mea e estică, o parte din fiinţa mea a fost creată de Vest, de cărţile pe care le-am citit, cealaltă parte, de experienţa pe care am traversat-o – una a suferinţei, a umilinţei şi a frustrării. Pentru mine, Estul şi Vestul nu sînt în opoziţie, căci amîndouă m-au creat, nu sînt în opoziţie în fiinţa mea care nu e vestică, dar nici estică nu e, după cum okapi nu e nici girafă şi nici zebră, aducînd cu amîndouă. Am ştiut întotdeauna infinit mai multe lucruri despre literatura Vestului. Despre Est, pînă după ’90 nu ştiam mai nimic. De aceea cred că ceea ce mi-adusese mai preţios Vestul după 1990 (întrebarea la care fusesem invitată să răspund era: „Ce mi-a adus mie, ca scriitoare, deschiderea spre Vest?”) a fost… deschiderea spre Est – spre Estul cel necunoscut, ignorat, cel plin de surprize, de energie. „Cultura mea a fost multă vreme pur vestică. Înainte de ’90 nici nu mă interesa Estul”, am spus în public şi am văzut nedumerire pe cîteva feţe. Ce să mă intereseze? Scriitorii lor oficiali? Singurii traduşi… Nu, nu mă interesau, cum nu mă interesau din raţiuni identice nici ai noştri, oficiali, „cunoscuţi”. Literatura de export a Estului a fost una dacă nu oficială, măcar tolerată.
Nu mi-au plăcut niciodată toleraţii, mi se părea că nu ai ce învăţa de la ei. Doar de la refuzaţi aveai ce învăţa. După ’90, fiecare ieşire din ţară a fost un bun prilej să aflu cît mai multe despre Est, despre literatura refuzaţilor, a celor care nu putuseră să publice, să se facă cunoscuţi în ţările lor la fel de comuniste ca a mea. Am dat de: polonezi, sloveni, unguri, bulgari, sîrbi şi croaţi, est-germani, cehi, slovaci, baltici, basarabeni, ucraineni, ruşi (pentru mine, toţi cei care au fost sub ocupaţie comunistă sînt Est). I-am citit prin librării, în picioare, ore-n şir (nu aveam destui bani să cumpăr cîte m-ar fi interesat), pe unii i-am şi întîlnit la festivaluri de literatură. Am descoperit cît îmi sînt de apropiaţi scriitorii Estului. Şi ca oameni. Înţeleg nu doar ceea ce spun, ci şi gesturile lor, ezitările lor, mimica lor etc. Sînt oameni care au cunoscut Infernul şi au ieşit de-acolo puternici, demni. Cineva spusese la colocviu că Estul şi Vestul se vor estompa în ceea ce numim Europa. Ar fi păcat să dispară ca „entităţi”, ca „formaţiuni” naturale. Ar fi bine să dispară doar ceea ce a fost discriminare, suspiciune, complexe de superioritate şi de inferioritate. Căci au fost şi sînt. Ştiu destui estici care vor să se estompeze, să fie definitiv înghiţiţi de Vest, ştergîndu-şi astfel urmele de rude sărace. Şi am aflat destule şi despre mentalitatea vesticilor.
Cu doar două zile înainte de plecarea spre Berlin, l-am întîlnit din întîmplare, la lectura publică a unor tineri autori, într-un club bucureştean, pe un amic olandez, scriitor. Eram destul de bine dispusă, îmi ardea de glume, m-a întrebat ce mai fac, i-am zis că uite, mă pregătesc să plec la Berlin, unde o să trebuiască să spun ceva despre Est şi Vest şi că povestea asta a fost mereu confuză în mintea mea… „Da, lucrurile s-au mai schimbat pe-aici, dar foarte puţin”, mi-a zis. Conaţionalii lui vin ca să se distreze călătorind în timp, îmi zice, cu milă pentru mine, parcă. Şi îmi dă nişte exemple de lucruri care n-ar fi posibile în Vest, îl ascult şi nu mai zic nimic. Şi uite-aşa mă întorcea el în timp, în anii ’90, cînd au început horror story-urile despre Ro. Şi iar vedeam filmul cu aurolaci, cu copiii străzii şi cu cîini. Apoi, la Berlin, în chiar prima zi, cineva spunea în public că Securitatea n-a dispărut din România. Totul e la fel ca înainte. Cum aşa? Eram întoarsă şi aici în anii ’90. Iar. Un okapi mutat dintr-o cuşcă de prejudecăţi în alta. Mă gîndeam în mintea mea că pe unii ca mine nimeni nu-i ia în calcul. Şi mă gîndesc că nu sîntem chiar o minoritate. După ce că am înghiţit umilinţe de tristă amintire înainte de ’90, sîntem obligaţi să înghiţim altele, şi dintr-o parte, şi din alta, chiar şi acum, după 20 de ani. N-are nimic, avem pielea tăbăcită. Poate de aceea am simţit nevoia să spun, cînd mi-a venit rîndul să vorbesc, fie ce-o fi, că ar fi timpul să se termine cu imaginea asta a Estului sărac, prost şi umil. Nu ştiu cum a sunat asta în urechile celor prezenţi la colocviu. Urechi estice, vestice…
Cînd m-am întors acasă, am căutat pe Internet poezia lui Grünbein despre okapi. Am găsit un fragment în engleză dintr-o altă poezie. Zicea acolo aşa: „In the West, so they said, the dog precedes/ His master./ In the East, he trails him – at a distance./ As for me, I was my own dog,/ Equidistant from East and West, in the suicide strip”. Ei, Durs Grünbein, cîtă dreptate îţi dau. Şi mă uit acum la o fotografie de-a ta recentă. Stai lîngă o scrumieră mare şi goală pe care scrie „Havana Club”. Uitîndu-mă la tine, Durs Grünbein, îmi dau seama cît de mult am îmbătrînit. E un fel de tristeţe pe faţa ta în care mă recunosc. Tristeţea acestui neîntrerupt exerciţiu al… echidistanţei.
NL nr 24, anul III, mai 2009