Latest News Stream
Schiul în România este o experiență de tip „ultimate survival”. În țara „pîrtiilor naturale” (pe care nimeni nu se ostenește vreodată să le amenajeze), spectaculosul te întîmpină la fiecare pas.
Să încercăm un mic inventar. La Păltiniș, sosirea se face într-o baltă de noroi cu bălegar (înghețat sau dezghețat, în funcție de anotimp). În Azuga, pîrtia se termină pe plat (lucru absolut normal), dar… la două sute de metri de telegondolă (distanță pe care o parcurgi în urcuș, nădușind în clăpari și cu schiurile în spate). În Bușteni peisajul e și mai pitoresc. Derdelușul local se cheamă „pîrtie de schi”, are mereu gheață în prima și în ultima treime, iar în „S”-ul de la mijloc îți rupi schiurile în două șanțuri adînci de 40 de centimetri, pe care nimeni nu le umple cu zăpadă. Sub privirile îngăduitoare ale administratorilor, pe „pîrtie” mai evoluează fotbaliști aflați în cantonament (care urcă și coboară nestingheriți pe laterale), turiști în blugi și cizme de cauciuc (alunecînd pe pungi de plastic, tot pe laterale), posesori de snowmobile cu mașinăriile lor („doar” lîngă pădure). Ar fi o nedreptate să-i uităm pe cei trei sau patru monitori de ski care confundă „Kalinderu” cu propria gospodărie. Degajați, aceștia trag cîte 10 copii după ei, traversînd „pîrtia” (oricum „roșie”, deci, din principiu, inaccesibilă începătorilor) pe toată lățimea și de sus pînă jos, cu viteza potrivită: una care te obligă să stai în spatele lor, pentru a nu lovi „trenulețul viu” ce îți taie calea. Tot în Bușteni și tot sub privirile administratorilor, la baza „zidului” (o porțiune „neagră”; prin urmare, de dificultate maximă) se întinde, în zona de sosire a schiorilor avansați, o faună de zile mari: schiori începători (cu sau fără instructori), copilași odihnindu-se pe sănii sau în fund pe zăpadă, părinți în pantofi ori bocanci, stînd la o tacla sau fleorpăind din cutiile de bere. Despre Predeal sau Poiana Brașov (mai puțin zona de altitudine și pîrtia Bradul) nici nu pot vorbi: cine are chef să-și taie schiurile în pietricele, cioturi, bolovani sau bare de fier să meargă acolo.
Dar, de departe, locul întîi în topul senzațiilor tari îi revine Văii Dorului. Februarie 2010, pe la mijlocul lunii. Ora 13.30. Urcam în telescaun. Vreme superbă, zăpadă excelentă, pîrtiile bine întreținute.
În față, Cota 2000; în spate, Făgărașii. La un moment dat, instalația prinde viteză, după care se oprește brusc și intră în balans pe verticală, de trei ori: întîi un metru, apoi doi, apoi doi metri și jumătate. Panică. Oamenii se agață cu mîinile de barele laterale, unii ating zăpada cu schiurile, alții sînt pe punctul de a fi azvîrliți în aer, de la o înălțime de cinci-șase metri. Cablul capătă forma unui U prelung, gata să fie retezat. Mă simt ca Bear Grylls, cînd sare pe vagonul marfarului din Siberia. După vreo douăzeci de secunde, balansul încetează, iar instalația încremenește. I se dă drumul încet, tehnicienii sînt livizi, urlă la fiecare schior sau boarder : „Puneți-vă bara (de siguranță)!” Și acum, partea cu adevărat extremă. Din întîmplare, la coborîrea următoare, aud explicația pe care unul dintre tehnicieni i-o povestea celuilalt, aflat la ghișeu: „Băi Nicule (sau Gicule), știi ce s-a întîmplat? S-a accelerat singură instalația. După care, tot singură, s-a oprit. D’aia a avut balansul ăla.”
Celor increduli le recomand următorul link, pentru relatarea unui incident similar (dar, se pare, mult mai grav), petrecut în ianuarie 2009.
Să tot schiezi pe plaiurile noastre „de vis”.
NL nr. 32, februarie 2010