Latest News Stream
Cel mai greu de scris articol. Pur şi simplu nu se leagă. Probabil că mintea mea se încăpăţânează să nu-l scrie dintr-o caraghioasă superstiţie. Încerc aşadar să procedez metodic.
Mulţumiri. În primul rând Luminiţei Marcu, fără de care Noua literatură nu ar fi fost cu putinţă, pentru că a avut încredere în mine încă dintr-o vreme în care nu scrisesem mai nimic şi habar n-aveam cum poţi vorbi sincer şi direct despre cărţi. Îi sunt recunoscător pentru că de la ea am învăţat un lucru, ce ciudat, tot mai rar într-o lume care tocmai cu asta se laudă: libertatea.
Mulţumesc autorilor români care continuă să scrie literatură, cum ştiu şi cum se pricep mai bine, şi care fac România să existe în continuare pe o imaginară hartă culturală a lumii. Deşi orice judecată generală e riscantă, mă hazardez să spun că în ultimii douăzeci de ani literatura scrisă în România nu a fost sufocată de maculatură. Ceea ce nu-i puţin lucru şi tocmai de aceea le mulţumesc încă o dată tuturor pentru că, învingând greutăţile editorile şi tot soiul de alte oprelişti, reuşesc să scrie.
Felicitări. Colegilor şi prietenilor mei, Gruia şi Ana, care au reuşit vreme de trei ani şi ceva un balet incredibil între deadline-uri, acte şi finanţări, redactări, mailuri, orgolii, şi care în tot acest timp au scris la rândul lor şi au realizat unele dintre cele mai seducătoare interviuri pe care le-am citit în revistele de pe la noi. Felicitări şi tuturor celor care au scris în paginile Noii literaturi, ocazional, vremelnic sau constant.
Mici patetisme. E greu să vorbeşti despre despărţiri fără să fii deloc patetic. Fireşte, mă încearcă păreri de rău pentru că Noua literatură a fost în aceşti ultimi trei ani o constantă în viaţa mea. Scriind lunar o rubrică am avut sentimentul că, deşi lumea o ia razna şi se schimbă într-un ritm ameţitor, unele lucruri rămân neschimbate. Găseam reconfortant simplul fapt că, orice mi s-ar fi întâmplat săptămâni la rând, tot ar fi venit un moment când mă aşezam în faţa unui monitor şi scriam ce cred despre o carte în ceva mai mult de 5 000 de semne. Dar viaţa nu-i de fapt decât un lung şir de despărţiri, iar articolul acesta marchează doar una dintre ele.
Un strop de literatură. Aceste ultime rânduri pe care le scriu în Noua literatură răspund provocării Luminiţei Marcu de a cita un pasaj de literatură română recentă. Nu îmi plac topurile şi pe cât se poate nu fac ierarhii. Nu am nici versuri, nici romane preferate, şi nici autori în care să mă încred orbeşte, crezând că asemenea unui rege Midas, transformă în literatură (strălucitoare şi valoroasă) orice ating. Rândurile de mai jos nu sunt un pariu pe un nume (tocmai de aceea nici nu voi cita nici cartea şi nici nu voi pomeni numele autorului – aş fi putut alege cu uşurinţă pe altcineva sau altceva), ci sunt pur şi simplu, după gustul meu, bine scrise.
„Eram câteva milioane de oameni rămaşi la interval, suspendaţi, prinşi între epoci, sisteme şi creiere decalate: bunicii noştri, părinţii noştri, noi. Trăiam într-o magmă difuză, colecţionând pungi, dopuri, sufertaşe, mirosul de-ardei copţi şi cel de portocale, brazi înalţi de Crăciun şi cartoane cu ouă de Paşti, Cutezătorii şi Vaillant, PET-uri şi sticle de bere depozitate-n pivniţă sau pe balcon. […] Motivaţiile străluceau rar, deconectate de restul vieţii, ca o lampă scoasă din priză şi dusă în pod. Locul nostru nu era nici pe Google, nici în Wikipedia, nici măcar în cazanul cu vieţi şi cuvinte de lemn al tranziţiei […]. Trăgeam după noi porţiunea de muncă, frică şi libertate în care ne instalasem viaţa şi de care nici nu mai voiam, nici nu mai aveam cum să fim desprinşi.“
Cu bine!
NL nr. 33, anul IV, martie-aprilie 2010