Latest News Stream
Când am început să scriu pentru Noua literatură, nu cunoşteam pe absolut nimeni din lumea literară – cu excepţia Luminiţei, care a avut curajul să mă invite deşi scrisesem o singură carte, nu făceam parte din nici o gaşcă şi nu aveam nimic de oferit din triada sex-putere/relaţii-bani despre care cred că uneori, destul de des şi de fapt inevitabil, ne conduce lumile. În plus, romanul meu de debut nu era chiar grozav (l-am recitit de curând) aşa că pot doar presupune că invitaţia Luminiţei s-a bazat probabil pe intuiţie, afinitate (mi se pare un lux în vremurile noastre) şi a fost un gest aproape gratuit. Şi care mi-a făcut, mie personal, un bine imens. La fel şi scrisului meu, deşi asta nu se cade să judec eu…
Revista a început imediat după apariţia romanului meu de debut şi se încheie odată cu apariţia celui de-al doilea roman al meu, aşa că dacă m-aş crede buricul lumii aş deduce că trebuie să mă grăbesc să-l scriu pe al treilea, pentru ca revista să renască. Şi să mă opresc la el. Dincolo de arcul ăsta peste timp, Noua Literatură a mai însemnat pentru mine cam singura legătură cu scrisul, pentru luni întregi. Mi-a dat cumva senzaţia aia de familie, care e acolo când trebuie, de Paşti şi de Crăciun, chiar dacă nu o vezi prea des. Şi răsfoind lucrurile pe care le-am scris în aceşti 3 ani, cred că îmi marchează bine şi „maturizarea”.
Aşa că acum, la încheierea acestei etape, mi-am recitit nu numai primul roman, ci şi primul articol din revistă. Şi aici intervine reparaţia: ştiu că la un moment dat am supărat pe cineva cu acel articol din primul număr al revistei, un scriitor pe care îl respect şi a cărui indignare m-a întristat şi pus pe gânduri pentru multă vreme. L-am supărat nu atât prin conţinut (încă mi se pare haios şi autoironic având în vedere vârsta, experienţa şi stilul meu de atunci), ci prin formă. M-am gândit mult la asta – la limbajul vulgar în literatură, la mizerabilism, la teribilismul scriitorului tânăr ş.cl. Atât de mult încât Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift e închinat în întregime acestei teme. Şi m-am străduit să fiu obiectivă şi să empatizez cu ambele tabere. Şi l-am scris cu cele mai bune intenţii. Aceleaşi bune intenţii cu care sper, acum, ca domnul pe care l-am supărat să-mi ierte şi să înţeleagă. Şi să se bucure împreună cu mine de fapul că un conflict, fie el cât de mic, poate duce la evoluţie. Ca şi exerciţiul de a scrie timp de trei ani în cea mai liberă şi frumoasă revistă pe care o ştiu.
Vă mulţumesc tare.