Latest News Stream
Utilitatea actului critic – mă refer strcit la domeniul teatrului – este din ce în ce mai chestionabilă. Criticii în România trăiesc într-un regim de solidaritate zero cu spectacolul, adică analizează – există, desigur, şi excepţii – ceea ce ar vrea să vadă şi nu ceea ce văd. Principalele probleme pe care le ridică o acţiune culturală, pentru că actul critic este o acţiune culturală, sînt ce se vede şi cum se vede, şi apoi, ce se spune şi cum se spune.
Există o conduită de discurs critic în limitele căreia ar fi de dorit să evoluăm?
Există un tip de decenţă analitică pe care ar trebui să o păstrăm?
E nevoie, chiar şi atunci cînd avem toate argumentele să demonstrăm că un spectacol e un eşec, de un vocabular de uz colectiv cu minime legi interne, care să nu transforme discursul critic în atac injurios la persoană şi în act compensatoriu?
Cum se comportă public un critic? Pînă la urmă scriitura este un comportament cu responsabilitate publică şi autoritate civică, dacă stăm să ne gîndim la valenţele unui critic în societate, la rolul comunitar pe care îl are sau pe care ar trebui să îl aibă. E criticul, în România, o autoritate?
Există un set de competenţe specifice pe care criticul ar trebui să le deţină?
E critica un act de informare înainte de a fi unul de reflecţie? Şi care este beneficiul acestei informări? E oare vorba de o deschidere a unei nişe de percepţie pertinente care să dezvolte informarea constructivă?
Să o luăm cu sfîrşitul.
Dacă un critic ar trebui să informeze eficient şi să fie o autoritate care construieşte, dacă nu sisteme de analiză, măcar un nivel respectabil şi creditabil de informaţii, atunci, cu siguranţă, anumite gafe ar trebui amendate. Percepţia pe bucăţi, analiza sincopată constituie cele mai grave erori cu care critica din România se confruntă constant. Scenografia este o componentă substanţială a conceptului unui spectacol. Ea nu este elaborată de scenograf la birouaşul lui, într-un regim de izolaţionism creativ. Regizorul şi scenograful partajează rolul de creatori ai unei structuri spaţiale care nu are cum să nu aibă afinităţi cu sensibilităţile lumii din spectacol. Chiar în cazul în care regizorul nu are o idee foarte clară despre spaţiu, capsula de legături scenice propuse de el îi dau scenografului un tip de imaginar cu care lucrează. Un scenograf nu poate salva un spectacol la fel cum nu-l poate distruge, nu pentru că nu ar avea competenţa să o facă, ci pentru că repertoriul lui de instrumente conceptuale şi practice nu funţionează de unul singur. Afirmaţii de genul acesta – scenografia salvează, textul bate regia sau invers – vin din înţelegerea extrem de precară a organicităţii unui spectacol, din percepţia lui pe bucăţi, fără acorduri de concept.
Degradarea limbajului critic în teatru este mai mult decît evidentă. Se pare că toată lumea se pricepe să dea verdicte, să facă mişto şi să aplice norme. În absenţa interogaţiilor de calitate e şi ăsta un mod de a supravieţui. Trist, dar posibil.
NL nr. 33, anul IV, martie-aprilie 2010