OK

Florin Irimia

Cum ar fi să trăieşti în ultimul roman al lui McCarthy, o cronică a zilelor de pe urmă ale Vieţii însăşi? Ar fi o tortură, o nedreptate uriaşă adusă demnităţii umane sau, dimpotrivă, o pedeapsă pe care o meritam, sau chiar ceva dincolo de noţiunile de nedreptate sau pedeapsă, pentru care nu s-a inventat şi nu se mai inventa vreodată un cuvînt? Planeta e o epavă uriaşă, carbonizată, cenuşie, rece şi pustie, în care cei rămaşi în viaţă se manîncă unii pe alţii ca să nu moară de foame.  Ce s-a întîmplat de s-a ajuns aici, nu ni se spune. Dar cîte nu s-ar fi putut întîmpla în lumea în care trăiam! Aşa cum ne duceam zilele, preocupaţi de războaie, de distrugeri, de omoruri în masă, fericiţi atîta timp cît nu ni se întîmplau nou iar supermarketurile continuau să ne dea de mîncare. Ce-nsemna atunci umanitate?  Ce-nsemna atunci să-ţi pese? Orice n-ar fi însemnat, ar fi însemnat mai mult decît acum. Au trecut câţiva ani de atunci, şi noţiunea e deja arhaică, din alte timpuri. Timpuri care nu mai există şi nu se vor mai întoarce niciodată.

Şi totuşi, există un bărbat care se încăpăţînează să creadă altceva. De fapt, nici el nu ştie ce să creadă. Doar că nu-şi poate lăsa băieţelul să moară, un copil ce s-a născut în timp ce planeta exploda. Un copil pentru care lumea de odinioară, e o un concept inexistent. Poate pentru el, e chiar mai bine aşa. Mama copilului s-a sinucis la scurt timp după naştere. Ştia ce va urma. Din punctul ei de vedere, ar fi trebuit să se sinucidă cu toţii. Înainte de a fi bătuţi, violaţi, maltrataţi şi ucişi de alţii. În final, a făcut-o numai ea. Bărbatul şi copilul au continuat să trăiască. Să trăiască şi să se ascundă, să se mute permanent dintr-un loc în altul, să caute de mîncare, să poarte focul, adică speranţa, după ei. Să meargă pe drum. Pe drumul care nu duce nicăieri, pe drumul spre Moarte. Poartă după ei un cărucior care în zilele bune e plin cu ce reuşesc să adune de prin case şi pivniţi, şi un pistol cu două gloanţe în el. Pe care, dacă va fi cazul, le vor folosi pentru a-şi pune capăt zilelor. Acum, că a venit iarna, se îndreaptă spre sud, unde ar trebui să fie mai cald. Dar pînă acolo mai e mult de mers şi nu se ştie dacă vor ajunge vreodată. Bărbatul mai vrea să-i arate copilului oceanul, care poate mai e încă albastru. Deşi nu prea are cum.

Nu se întîmplă multe în Drumul. Ce-ar mai putea să se întîmple odată ce deja s-a întîmplat totul? Cîteva întîlniri cu “băieţii răi”, cum îi numeşte băiatul, dar din care reuşesc să scape, cîteva descinderi în case care încă mai stau în picioare, cîteva flesh-back-uri ale bărbatului atunci cînd coşmarul nu începuse, sau dacă începuse, nimeni nu-şi dădea seama încă de asta. Dialogurile, deşi oarecum numeroase, sînt sumare, propoziţii scurte, lipsite de energie, pentru că odată cu oamenii, limba însăşi moare. În rest, totul e descriere, iar meritul lui McCarthy e combinaţia dintre lirism şi nihilism pentru descrie unul şi acelaşi Nimic.

Cormac McCarthy, Drumul, traducere din engleză de Irina Horea, Editura Humanitas Fiction, 2009, colecţia "Raftul Denisei"

The Road este răspunsul distopic al lui McCarthy la On the Road, a lui Kerouac. Foamea de viaţă din On the Road, a devenit aici doar foame, multitudinea de oameni care populau romanul beatnick-ului s-a transformat într-o mulţime de cadavre, America Ogarului Cenuşiu a devenit o Americă cenuşie. Totuşi, chiar şi în acest malaxor al deznădejdii, damnării şi durerii mai există un strop de speranţă. Cînd, la final, moare,  bărbatul are convingerea că “bunătatea  o să-l găsească pe băieţel. Întotdeauna a făcut asta. Şi-o s-o mai facă”. Şi culmea, bunătatea chiar îl găseşte,iar pentru băiat drumul nu se opreşte aici.

Fără îndoială, romanul lui Cormac McCarthy este o reuşită din perspectiva creării de atmosferă. Citindu-l, aproape că poţi simţi frigul, ploaia, frica, sentimentul zădărniciei care îi însoţesc aproape permanent pe cei doi. Dincolo de asta, apare la un moment dat sentimentul (pînă a citi cartea, am crezut că vorbim  doar de un minus al filmului) că ceva ce ar trebui să aibă loc, nu are, o monotonie care, s-ar putea agumenta, ţine tot de acest univers decimat în care fiecare zi seamănă cu cealaltă tocmai pentru că totul e redus la cenuşă şi scrum. Chiar şi aşa, există, după părerea mea, cam multe momente cînd “drumul” lecturii înseşi devine anevoios, suspansul fiind înlocuit de plictiseală. Deranjează, deşi, din nou,vor exista voci care să găsească tocmai în asta un farmec, şi multitudinea de OK-uri din dialogurile dintre tată şi fiu. Am înţeles, în acest univers deplorabil , folosirea OK-ului devine aproape o sfidare la adresa Neantului, o formă de rezistenţă, dar pe mine nu m-a convins. Una peste alta, ca să împrumut vocabula abuzată în roman, Drumul e o carte OK, dar care nu merita nici Pulizer-ul, nici James Tait Black Memorial-ul, premiile foarte prestigioase de care s-a bucurat.

Cormac McCarthy, Drumul, traducere din engleză de Irina Horea, Editura Humanitas Fiction, 2009, colecţia “Raftul Denisei”