Latest News Stream
Sunt șaptesprezece, le-am numărat. Șaptesprezece articole cu totul. Vroiam de mult să am o rubrică permanentă, a mea, deși atunci nu știam nici unde și nici despre ce aș fi putut scrie. Când a venit propunerea Luminiței am acceptat fără să stau pe gânduri, deși tot nu știam despre ce urma să scriu. M-am gândit pur și simplu că lucrurile or să vină de la sine, cum îi vin unui scriitor.
Și-au venit așa: când l-am descoperit pe exemplarul sub-uman de la etajul de dedesubtul meu și corul de sunete guturale în noapte, când am traversat cu greu primăvara cu nervi și copaci puternic mirositori de anul trecut, când a venit o vară absolut fierbinte al cărei miez s-a strâns incandescent în Sardinia unde eu m-am convins că pot să fac sport, și anume snorkeling, când mi-am amintit de competiția disperată pentru Premiul I din generală și dragostea care a venit ca o sabotoare, când am evadat în on line și-am descoperit că acolo adolescența se trăiește și astăzi la fel, când am început să ieșim în lume doi, eu – ca întotdeauna, și el crescând, foiță cu foiță, fremătător, în burta mea.
Toate astea puteau fi spuse separat. Dar ar fi avut nevoie de tot atâtea ocazii, convenții, pretexte, actanți. Ar fi putut fi scrise într-un jurnal, dar eu nu țin jurnal. Nu văd rostul pastiluțelor, însemnărilor zilnice sau periodice în absența unui public potențial. Nu are rost să notez reflecții/întâmplări cotidiene, tranzitive, doar pentru mine. Eu știu și ce mi se întâmplă și ce gândesc. Existența unui public mă face să încerc să fiu mai amuzantă, mai simpatică, mai detașată față de întâmplarea care mi-a reținut atenția. Mă face să o construiesc un pic ca pe un subiect și asta nu e rău.
În partea mea uneori se produc exorcizări, alteori mici (sau chiar mari) revelații, împăcări cu lumea acelui moment sau provocări lansate. Dinspre partea publicului potențial, reacția rămâne un mister. Cred că-mi place că-i așa. Îmi place să mă gândesc cum se duc mesajele mele și cum se topesc în lume, cum intră iarăși în circuitul general/universal de trăiri și senzații din care au venit.
Noua literatură mi-a dat un spațiu prietenos în care efulgurațiile mele s-au așezat și au prins o formă. Așa că întrebarea cum mi-a folosit acest spațiu ca scriitor nu mai are nevoie de răspuns.
Scriitorii au pornirea de a reveni asupra a ceea ce au scris. Cum ar spune Livius Ciorcârlie, „trăiesc factice dar produc în ei ceva adevărat.“ Când au prins fie și un scurt moment în care pare să se ascundă ceva din adevărul lor scriitoricesc, se întorc mereu, se învârt în jurul lui, îl întorc pe toate părțile, ca niște hiene cu prada lor. Și pentru că n-o să mai am acest spațiu de reîntoarcere, profit acum să las câteva semne. Iată, pentru cine dorește să știe: nopțile mele cu luna plină în geam sunt scuturate în continuare de sunetele guturale din apartamentul de jos, primăvara asta a fost de o greutate dulce și minunată, a fost dureroasă, cu soare puternic dar și cu o ninsoare rusească pe sub care l-am adus acasă pe Eric, printr-un decor ca de teatru, ca pe un prinț (tot rus). Vara se anunță plină, rotundă, împlinită ca un pântec, așa cum ne gândim la ea de obicei. În timp ce scriu, vecinii de la ultimul etaj își renovează agresiv apartamentul, decojesc pereții până la structura de rezistență, gând care îmi face plăcere, pentru că îmi închipui cum iau și eu o daltă și un ciocan și rup toate straturile de viață condamnată aici la înghesuială până când rămân numai grinzile goale, iar pe sub ele pășim noi, tânăra familie, spre un cu totul alt loc, spre un fel cu totul nou de întemeiere.
Și-am încălecat pe-o șa și astea au fost „the moments in time“, întâmplările și stilul primei mele rubrici, SELECT ALL.
NL nr. 33, anul IV, martie-aprilie 2010