Suta de grame: Adios, Turin!

Călin Torsan

Aflat în Italia, cu ceva treburi – adică invitat în respectiva ţară pentru a reprezenta România -, scriitorul Cătălin Borcan a mîncat la fiecare mic dejun brînză. Brînză de mai multe feluri: şvaiţer, topită, de vaci – foarte picantă, pigmentată cu seminţe de ardei iute -, mucegăită şi puturoasă. Mergeau bine aceste brînzeturi cu sucul de portocale, unul cu gust de medicament, de vitamină. Mai ales că totul se deconta cu bani publici.

Aşadar, scriitorul Borcan avea să descifreze contradicţiile unei ţări capitaliste, chiar din interiorul, din intimitatea, dinlăuntrul realităţilor ei. Între două felii de brînză, între două pahare cu vin, între două plimbări la pas de om bolnav, desfăşurate între hotel – chiar acela în care şi-a pus capăt Pavese – şi biserica ce adăpostea giulgiul lui Hristos, artistul gîndea. Artistul gîndea, atît cît îl ducea capul. Iar amănuntul ăsta poate constitui un subiect de discuţie. Adică, la ce anume gîndea respectivul scribălău? Păi, el amesteca literele, aşa cum bunică-sa amestecase mălaiul în tuci, de sute de ori. Întorcea numele firmelor pe care le dibuia pe strasse sau năştea din ele cuvinte noi. De pildă, dacă pe unul dintre frontispicii scria Lotto, cărturarul îşi oferea, cu deliciu, varianta inversă: ottol. Sau compunea, din materialul aflat la îndemînă, alte şi alte cuvinte pline de înţeles: tolto, oottl ori tolot.

Aşa se face că, la mesele debordînd de frizzante, acest autor a început să ofere variante anagramate pentru fiecare alt scriitor care se bucura, alături de el, de vicisitudinile crizei economice, în miezul unei Italii gemînd de cititori curioşi să cunoască letteratura rumeno. Deşi dificil, debutul a venit sec. Precum vinul din pahare: Vasile Ernu, cu şapca acoperindu-i privirile, întunecîndu-i gîndurile, s-a bucurat – sau nu – de această calitate lingvistică, a lui Cătălin. So, Vasile Ernu = ruine slave. Literă cu literă… De fapt, de fiecare dată, prozatorul Borcan avea să atragă atenţia asupra acestui amănunt: că anagramele sale folosesc numai şi numai literele care au însoţit respectivii oameni, încă de la botez. Mă rog, pentru Dan Lungu (care acum e chiar în dreapta mea, la celălalt calculator al hotelului în care s-a sinucis Cesare), Borcan a folosit şi un ’. Un apostrof: gîndu’ nul. De-acum încolo lucrurile s-au rostogolit ca un bulgăr de omăt încercînd să împlinească omul de zăpadă. Filip Florian a început să găsească flori în pilaf de fiecare dată cînd mînca. Ioana Nicolaie s-a mirat, femeie în toată firea, că Alin e deposedat de întreaga cheie a bărbăţiei:

- O, Alin, n-ai coaie? Sigur, această variantă putea propune, de dragul artei, un o în plus. Un o rotund, plin de înţelesuri, un şarpe înghiţindu-şi coada, un prezumtiv coi pentru presupusul Alin. Însă absconsul se dezvăluise – a cîta oară? – literă cu literă. Buchie cu buchie.

În timpul prezentării scrierilor lui Cezar, Paul şi Bădescu, Borcan zărea prin lentilele groase, cu stomacul plin de paste, un camion alb. Rîdea în sinea lui, gîndindu-se la asta, continuînd să se holbeze – de data aceasta pe deasupra ocularilor – la frumuseţile lui Daniel Abagiu: unele reprezentate de Monica Bîrlădeanu – mon amour! -, invitată să susţină un speech de deschidere.

Într-o dimineaţă dintr-asta, italiană, Cătălin Borcan a luat străzile la tălpuit. Pas cu pas. Aşa cum iei o femeie la pulă. Se minuna de edificii, aşa cum copiii se miră în faţa unui tort spîrcîit cu frişcă. Era însoţit de animalul său preferat: de hiena pe care o plimba în lesă şi prin vintrele Bucureştiului. Iar prin asta, în România, Cătălin îşi făurise un nume: cîţi scriitori plimbă, de două ori pe zi, o hienă în lesă?

- Chemaţi hiena falsă! a strigat îngerul bucureştean, atunci cînd Ştefania Mihalache s-a rătăcit printre cele două sute de mii de imigranţi români.

- Chemaţi hiena falsă!

Şi mamiferul s-a ivit.

În duminica cu treaba, cea în care ilustre dottore Borcan trebuia să dezvăluie misterele literaturii pentru copii, emoţionat pînă peste poate, pupil la rîndul său, prozaistul a fost prefaţat de Marius Chivu, precursorul mai multor urmaşi cu HIV. Prin discursul său, criticul a făcut cunoscute publicului italian mai multe personalităţi din viaţa literară românească: Dinu Flămînd, Nichita Danilov, Nora Iuga şi Doina Ruşti:

semnat: Călin Torsan – clar onanist

sursa foto

NL nr. 33, anul IV, martie-aprilie 2010