Latest News Stream
Găsesc întâmplător pe internet, încercând să mă agăţ de ceva pentru acest text de tombée du rideau a rubricii mele din NL, o postare care sună cam aşa:
„Îmi place să citesc, deşi mărturisesc că nu am fost nicicând o mare consumatoare de poezie. Prefer proza, o receptez mai uşor, o procesez mai repede. Probabil că e o chestiune de structură interioară, de circuit al sensibilităţii. Desigur, am fost şi eu atinsă de marea poezie, dar cam atât. Reperele mele în poezie se rezumă la clasici, la numele sonore, marii creatori care transcend (încă) vremuri şi culturi şi care reuşesc să mişte chiar şi profani şi sceptici ca mine. Întâmplarea a făcut ca în ultima vreme să am contact cu poezia românească a zilelor noastre. Această poezie a anilor 2000, care mă uimeşte, mă întristează şi mă revoltă. Sunt contemporan cu ea, trăim în aceeaşi lume – la naiba! de multe ori chiar în acelaşi oraş! – şi totuşi nu comunicăm. Pentru cine scrie poetul român al generaţiei 2000? Pentru publicul larg? Cu siguranţă nu! Eu pot garanta asta, tocmai pentru că sunt reprezentativă pentru acel public insuficient educat în ale poeziei, dar poate tocmai de aceea mai deschis, mai sincer, cu percepţii nealterate. Poezia românească contemporană nu mai are de mult legătura cu oamenii obişnuiţi, ca mine, a devenit auto-suficientă. Mai ştii, poate că asta e old news în rândul poeţilor şi eu abia am început să pun lucrurile cap la cap… Această poezie este scrisă de poet pentru ceilalţi poeţi, pentru critică, pentru o mână de iniţiaţi şi de adepţi ai unui mod anume de simţire. Cu toate acestea, poetul român al zilelor noastre visează să fie publicat. Nu contează cât de obscură este editura sau dacă şi-a finanţat volumul din propriul buzunar. De ce? Din pură vanitate, cu siguranţă, pentru că legătura cu masele, cu cititorul inocent a fost de mult dinamitată. Tirajul redus, umilitor, e o bună dovadă a dramei poeziei româneşti contemporane. Nu poţi să ignori publicul şi apoi să te surprindă dezinteresul acestuia. Cât vinde un poet român al generaţiei 2000? În ce tiraj e publicat? Mai grav, poezia românească contemporană pare, în mare măsură, să refuze mesajul, care nu mai este în graţiile autorilor, la fel cum rima a alunecat în uitare şi dispreţ. Una dintre marile ofense pe care le poţi aduce unui poet de astăzi este să îl întrebi: ce ai vrut să spui în poezia asta? Cei mai mulţi se vor bâlbâi, îţi vor spune că nu despre mesaj e vorba acum, trăim în epoca în care simţirea, chiar de moment, e regină, iar ideile nu mai au cap şi coadă. E OK să fii abstract dacă aşa te exprimi cel mai bine, nu e OK însă să fii incoerent. Eu, biet cititor neiniţiat şi îndărătnic în faţa filozofiei curente a exprimării poetice, voi căuta mereu planul secund, sensul, ideea. Poezia obişnuia să fie un vehicul al unui mesaj, nu? Era răbufnire într-o altă formă, strigăt, atenţionare, fragment de viaţă. Acolo mă influenţează statornic opera artistului. Nu pot accepta reducerea, din nou, a omului la simplu organ senzitiv, la animal cu nimic mai breaz decât necuvântătoarele. De ce să izolăm iar omul în exclusiva trăire şi să abandonăm ideea? De ce?! Mesajul, rima, comunicarea cu masele nu sunt desuete. Există însă efortul de a contura ideile, de a le da forma perfectă, teama de eşec. Cititorul de poezie needucat (ca mine, repet asta) este ca un copil înainte de a înţelege limbajul şi de a învăţa să vorbească; simte trăirea reală, dincolo de aparenţe. Şi-atunci, cuprinsă de amărăciune, privesc toţi autorii aceştia care recită în faţa audienţelor din ce în ce mai sărace, publică în volume din ce în ce mai subţiri la edituri tot mai obscure, îşi manevrează angoasa artistică (pe care nu o pun o clipă la îndoială) şi trăiesc în lipsuri şi necunoaştere şi mă întreb: când ne-am despărţit atât de tare? Nu vreau să fiu nedreaptă: fireşte că mă refer la situaţiile majoritare, şi nu la acei câţiva poetese şi poeţi actuali autentici, pe care am avut norocul să îi identific printre maldărele de versuri voit ermetice şi care au reuşit să provoace emoţie, să scrie cu adevărat. Deplâng doar starea poeziei româneşti de astăzi, care îmi pare legată la ochi şi la gură, hotărâtă să îşi refuze accesul la sublim.”
Am încercat să scriu, de doi ani şi jumătate încoace, cronicile pentru Cartea de poezie refuzând tocmai tentaţia – mare, ce-i drept – de a „deplânge starea poeziei româneşti de astăzi”: sunt prezenţi în textele respective numai autorii (poeţi sau oricum altcumva vrem să-i numim) pe care chiar m-a bucurat să-i laud, mai mult sau mai puţin entuziast/reţinut, fără nicio pretenţie de autoritate. Nu-mi plac formulările de tipul „simte trăirea reală”, „să abandonăm ideea”, „accesul la sublim”, „forma perfectă a ideilor”, „strigăt”, „statornic”, „opera artistului”, în general tot ce ţine de „adâncul sufletului” (cum ne-a rămas o vorbă mie şi câtorva prieteni) prost interpretat; atunci când mi-au scăpat prin texte, am acceptat amuzată de propriul avânt corectura din partea redacţiei şi, după ce am intrat pe bune în joc, cred că nu au mai îndrăznit să-mi sară în pagină. Am căutat deci şi, cred, am găsit din plin o poezie a anilor 2000 de bună calitate, care în niciun caz nu m-a „uimit, întristat şi revoltat”. Apreciez în continuare la ea, cum am mai spus, bucuria, umorul, ironia şi autoironia, joaca, inteligenţa, chiar şi în cele mai serioase şi grave ipostaze. Bineînţeles, este vorba despre o bucurie, o ironie, o inteligenţă etc. croite exact pe calapodul anilor 2000, nu despre unele rămase la situaţia lumii în care a fost scrisă marea poezie clasică – nu te poţi opri cu lectura la aceasta din urmă, pentru că, oricât ar transcende, „la naiba!”, vremuri şi culturi, nu înseamnă că nu mai poate fi atinsă, egalată (aici Radio vocea optimistului!). Nu e nimic rău în faptul că poetul român al zilelor noastre visează să fie publicat, deşi într-adevăr situaţia nu-i deloc roz (vorbesc din experienţă) în lumea editorială; asta este o altă mare discuţie. Mai importantă mi se pare, şi în cazul poeţilor tineri, ca în cazul tinerilor din toate domeniile, viteza de deplasare, pe teren propriu şi pe teren străin: organizarea rapidă a tot felul de întâlniri, happening-uri, meciuri, reprize-fulger în străinătate, schimburi de traduceri, schimburi de replici (cele fairplay) în presă etc.; se pare că poezia anilor 2000 divorţează de un public – format atât din cititori amatori, cât şi din cititori profesionişti, criticii – uşor anchilozat, cu artroză precoce, căruia îi lipseşte o provizie decentă de baterii, dispozitive şi accesorii de ultimă generaţie.
Mă opresc aici cu polemica. Prea sună a prolog. Să mai spun doar că aştept, cu sinceră nerăbdare, să citesc următoarele volume de poezie ale tuturor celor despre care am scris în NL – cum, ca să nu sar pe nimeni, ar trebui să caut în fiecare revistă din minunata colecţie pestriţă pe care am strâns-o pe unul din rafturile bibliotecii, deranjând astfel din somnul relaxat de după-amiază pisica mea tricoloră, fină cunoscătoare de poezie, mă mulţumesc doar să mă gândesc la toţi, ca la unul. Aştept deci cu nerăbdare şi mă mai gândesc la o frază citită ieri în volumul Nimic, cu poemele inedite (postume din timpul vieţii, cum le-a numit autorul) ale lui Mircea Cărtărescu:
„asta-i, băiete.
în poezie ca şi în sport
o duci o vreme şi nu mai poţi.
corpu-acesta imbecil se uzează,
creierul se pietrifică.
eu am pornit la maraton ca pe suta de metri
şi acum –.”
Dincolo de frumuseţea amăruie a versurilor, ca şi a întregii cărţi, nu-l cred pe cuvânt pe cel care vorbea, undeva între 1988 şi 1992, astfel şi aş spune mai degrabă că în poezie e doar… ca în poezie, orice altă comparaţie putând să ne înşele.
Mă bucur mult că am avut ocazia, în legătură cu sarcinile mele de serviciu cronicăresc, să mă gândesc pe-ndelete, dar fără exces de sare, zahăr şi grăsimi, la cestiunile noii-vechii poezii, să cunosc oameni apropiaţi mie, chiar şi wireless, şi să primesc, spre surprinderea mea, câte-o strângere de mână, un mulţumesc sau un zâmbet de-adevă. Sper să revin curând cu amănunte, în varianta on-line a Noii literaturi.
NL nr. 33, anul IV, martie-aprilie 2010