Ruxandra Ana

Sławomir Sierakowski: “Stînga reală nu e doar politică, ci şi profund culturală”

Sławomir Sierakowski, Krytyka Polityczna

“Să nu uiţi să faci şi un şapou mic, în care să povesteşti puţin despre el. Interviul e tare, dar doar pentru că e şeful de la Krytyka Polityczna nu înseamnă că e de la sine înţeles de ce facem interviu cu el”, îmi scrie Ana la cîteva ore după ce am reuşit să îmi predau rubrica, aproape la timp. De cînd am descoperit Krytyka Polityczna, revista şi grupul care activează în jurul ei, am scris şi am vorbit despre ei de fiecare dată cînd am avut ocazia – în numărul trecut al revistei, pe blog, pe skype, prin baruri, la facultate, cred că o dată i-am pomenit chiar şi la birou. Urmînd această logică, mi se părea că acest interviu se impune de la sine. Sierakowski a reuşit, nu fără eforturi, şi muncind „al naibii de mult”, după cum el însuşi recunoaşte, să adune în jurul revistei pe care a fondat-o toate numele mari din peisajul artistic şi cultural polonez şi a reintrodus în sfera publică discursul de stînga, organizînd în mod constant întîlniri, dezbateri şi conferinţe cu unii dintre cei mai importanţi intelectuali ai momentului – numai luna trecută, KP i-a găzduit pe Timothy Garton Ash şi pe Slavoj Žižek, asta ca să amintesc doar două dintre numele mari de pe agenda lor. Agendă, de altfel, plină pînă la refuz, atît în Varşovia cît şi în celelalte mari oraşe poloneze unde activează KP. Eram curioasă să aflu cum de-au reuşit să ajungă aici, care le sînt planurile, care sînt şansele stîngii – politice şi culturale – într-o ţară atît de conservatoare precum Polonia şi cum se raportează la vechea tradiţie poloneză a intelectualităţii angajate. Aşa că într-o seară, în barul KP din centrul Varşoviei, l-am întrebat pe Sierakowski dacă am putea să ne întîlnim pentru un interviu. Trei zile mai tîrziu, la 9 seara, ne-am întîlnit în biroul lui ticsit de cărţi şi am vorbit aproape o oră. Cînd am plecat, am primit cadou Autobiografia lui Jacek Kuroń, unul dintre intelectualii polonezi care au servit drept model pentru KP, unde aveam să găsesc răspunsuri la întrebările pe care nu-mi mai rămăsese timp să le pun în acea seară. (R.A.)

Dincolo de diferenţele formale, jucăm cu toţii pe acelaşi teren

Ruxandra Ana: Ai fost bursierul mai multor fundaţii germane, al guvernului Franţei, al The German Marshall Fund din Statele Unite. Totuşi, te-ai întors în Polonia. De ce aici e o piaţă bună pentru activităţi de tipul Krytyka Polityczna?

Sławomir Sierakowski: E o întrebare foarte bună. Pentru că mediul meu e unul profund legat de tradiţia estică a intelectualităţii angajate, un tip de atitudine care s-a dezvoltat începînd cu jumătatea secolului al 19-lea în societăţile cu structuri sociale slabe, aş spune chiar înapoiate. E vorba despre o anumită atitudine, care presupune că atunci cînd te-ai aflat deja în situaţia individului educat, cu diverse competenţe simbolice, trebuie să plăteşti o anumită contribuţie societăţii, să te dedici unui ţel social. Un alt aspect al acestei lupte intelectuale e unul mai degrabă romantic. Cînd am crescut noi, în anii ’90, se vorbea în Polonia despre „sfîrşitul istoriei” – democraţia liberală, în care clasa mijlocie înlocuieşte intelectualitatea, iar un anume tip de egoism de piaţă înlocuieşte atitudinea altruistă, angajată social. Noi n-am vrut să fim de acord cu aşa ceva, şi de aceea am vrut să creăm un mediu care se inspira direct din tradiţia democratică poloneză, mai exact avea ca model ceea ce fusese înainte de Solidaritatea – Jacek Kuroń, Adam Michnik. Mulţi dintre aceşti oameni joacă în prezent rolul establishmentului neoliberal-conservator, astfel încît noi ne aflăm pe o poziţie contrară lor. Dar în anii ’70 ei constituiau elita intelectualităţii angajate, care reprezenta şi ocrotea societatea. Avem în continuare nevoie de aşa ceva – faptul că ne dezvoltăm atît de repede este o dovadă că această cultură a intelectualităţii angajate e cît se poate de actuală. Deci de ce nu Franţa, Germania, SUA? În ultima vreme, tot mai mulţi polonezi pleacă în Marea Britanie sau în Irlanda, iar eu mă aflu pe poziţia unui imigrant politic, care s-a întors. Cînd am început Krytyka, am primit o propunere de la Ulrich Beck, la Universitatea din Muenchen, o propunere foarte atrăgătoare şi financiar, şi ca prestigiu, dar care nu corespundea nicidecum temperamentului meu. Era clar că trebuie să aleg.

R.A.: Să înţeleg că ştiai deja că Krytyka se va dezvolta atît de bine, că merită să alegi această cale?

S.S.: Da, şi asta, dar mai ştiam şi că nu mă interesează o carieră privată, individuală, pur academică. Nu e destul de ambiţioasă. Cu mult mai provocatoare e această activitate politică, publică. Sînt în continuare foarte apropiat de Universitate, dar ce mă interesează cu adevărat e formarea stîngii reale, nu doar politice, ci şi profund culturale. Principalul nostru ţel ideologic este încercarea de a reconcilia lumea ştiinţifică, politică şi culturală. De fiecare dată cînd Polonia îşi proclamă independenţa, fie că s-a întîmplat în 1918, fie în 1989… se potriveşte foarte bine un citat din cunoscutul poet polonez Jan Lechoń, „Iar primăvara, să văd primăvara – nu Polonia”, în sensul că în perioadele în care am fost lipsiţi de libertate, artiştii s-au angajat social, dar de cum această libertate este recîştigată, vor să se închidă într-o paradigmă curat estetică, a artei independente de politică. Iar chestia asta se termină prost de fiecare dată. Fără excepţie, politica se transformă într-un ritual al puterii, arta în ceva abstract iar ştiinţa într-un fetiş al neutralităţii, ascunzîndu-se după catedră. Noi încercăm să arătăm că, dincolo de diferenţele formale, jucăm cu toţii, de fapt, pe acelaşi teren.

R.A.: Aşadar, pentru artişti, indiferent de contextul politic, rolul social e unul esenţial, trebuie să şi-l asume permanent?

S.S.: Exact, pentru că arta produce, la rîndul ei, cunoaştere.

R.A.: Cum defineşti relaţia dintre angajare şi estetică?

S.S.: Tocmai că nu se exclud reciproc, chiar dacă există această convingere, la care se adaugă argumentul că arta angajată e un produs, e pentru consum, ceea ce nu e deloc adevărat. Noi ni i-am apropiat pe cei mai celebri artişti polonezi, ceea ce constituie o dovadă a faptului că proiectul e bine gîndit, dar i-am atras nu doar pentru că asta ne-am dorit sau pentru că am avut o astfel de ambiţie, ci pentru că ei simţeau că se sufocă într-o astfel de paradigmă estetică.

R.A.: Simţeau şi ei această nevoie?

S.S.: Absolut, simţeau că arta desprinsă de social, închisă în sine, cu criticii ei care nu ştiu ce se întîmplă, de fapt, pe lume, care sînt marile probleme ale civilizaţiei, e un tip de artă care îşi pierde contactul cu realitatea, şi care în consecinţă nu poate fi de calitate. Eu nu cred în separarea acestor două idealuri, în sensul că ori acţionăm serios şi ne implicăm social, ori scriem frumos literatură. Cei mai străluciţi creatori au fost cei care s-au angajat în problemele societăţii, care n-au fost banali.

R.A.: Care sînt ei, în acest moment, în Polonia?

S.S.: În rîndul scriitorilor domină, fără îndoială, femeile. Bărbaţii fie se ascund, fie reacţionează la pulsul pieţei, la ceea ce se vinde. Sînt parcă lipsiţi de suveranitate. În schimb femeile, de exemplu Olga Tokarczuk sau Dorota Masłowska, ele îţi deschid ochii.

R.A.: Despre Masłowska s-a scris foarte mult, a fost destul de controversată.

S.S.: Nu, Dorota e cunoscută, nu se poate contesta că este scriitoarea celebră a acestei generaţii. Problema este că mulţi jurnalişti, critici literari şi recenzenţi au înţeles din textele ei doar jocul de limbaj. Noi, în schimb, am vrut să arătăm că, într-un anumit fel, Masłowska ne demonstrează că ceea ce s-a întîmplat cu limbajul este un rezultat al capitalismului de piaţă. Masłowska demască artificialitatea acestei lumi colonizate de logica de piaţă. Reuşeşte să pună un diagnostic foarte interesant acestei culturi, acestui capitalism manifestat în periferii. Şi noi avem convingeri asemănătoare, şi tocmai de aceea încercăm să colaborăm cît mai mult cu organizaţii similare din Bulgaria, România sau Ucraina – acolo urmează să înfiinţăm o revistă.

R.A.: De unde acest interes crescut al ucrainenilor?

S.S.: Am fost mai demult invitat la Universitate şi am constatat că foarte mulţi oameni ne citesc cărţile, ne cunosc revista, acolo mediul este deja format. Noi avem deja acest know-how, cum să reactivăm sfera publică în ţări ale fostului Bloc Sovietic.

Ambiţia noastră e să schimbăm ceva în această ţară

R.A.: Faptul că în Polonia există deja o tradiţie a stîngii v-a ajutat să vă afirmaţi în sfera publică, terenul fiind într-o oarecare măsură pregătit?

S.S.: Da, dar numai într-un anumit sens. Pe de altă parte, ne-a fost destul de greu pentru că acei oameni care au format ultima generaţie a intelectualităţii angajate au trecut deja spre dreapta, ca de exemplu Adam Michnik, se consideră liberali, deci noi practic am început de la zero.

R.A.: Ei vă consideră radicali?

S.S.: Da, cred că da, deşi deja reprezentăm o forţă mult prea mare.

R.A.: Şi cu foarte mulţi adepţi – la întîlnirile pe care le organizaţi e mereu foarte multă lume. Rar se mai întîmplă asta, în cazul altor organizaţii culturale.

S.S.: În cazul nostru nu e vorba doar despre ideea în sine, e şi al naibii de multă muncă, adică muncim zi şi noapte pe nimic, eu nu cîştig nimic ca preşedinte al KP, trăiesc din scrisul pentru diferite publicaţii. Dar Krytyka ne ordonează şi ne coordonează vieţile, aproape că nu avem vieţi private. Pierzi contactul cu lumea, se trăieşte într-un ritm atît de intens, încît relaţiile sînt aproape imposibile. Dacă prietena ta e în afara grupului KP, cel mai probabil te vei despărţi de ea din lipsă de timp. Noi am avut mereu foarte multă grijă să nu fim nonşalanţi în această privinţă. E vorba despre muncă grea, despre determinare şi consecvenţă.

R.A.: Povesteşte-mi puţin despre acel prim număr al KP. Cum a început totul? De la ce?

S.S.: În general, întîi apare mediul, apoi revista. Cu noi lucrurile au stat invers, adică întîi a fost revista, în jurul căreia eu am vrut să formez un anumit mediu. Am avut cu toţii ambiţia de a crea o publicaţie foarte bună, cu texte scrise de autori foarte cunoscuţi, deşi nu în exclusivitate. Tirajul iniţial a fost de 1.000 de exemplare, şi ne gîndeam că 700 vor zace prin vreo pivniţă pînă la sfîrşitul vieţii. Dar într-o săptămînă s-au vîndut toate şi a trebuit să tipărim un tiraj suplimentar. Am vrut să creăm un anturaj, care să funcţioneze cu putere şi cu determinare, dar în condiţiile pe care le stabileam noi. Iar astăzi, numărul membrilor KP este egal cu cel al membrilor unuia dintre cele 4 mari partide politice din Polonia.

R.A.: Intenţionaţi să vă transformaţi şi voi într-un partid?

S.S.: Ambiţia noastră e să schimbăm ceva în această ţară, dar nu e încă momentul pentru partid.

R.A.: Ce v-ar mai trebui?

S.S.: Încă puţină forţă, pentru că sistemul politic polonez e blocat. Iar expansiunea noastră, în sens metapolitic, e atît de rapidă, încît nu vedem ce sens ar avea să ne asumăm riscul de a intra în politică.

Sławomir Sierakowski (n. 1979) – fondatorul revistei Krytyka Polityczna şi preşedintele Fundaţiei Stanisław Brzozowski. Sociolog, publicist, doctorand al Institutului de Sociologie la Universitatea din Varşovia.

Ingredientul principal, care dă consistenţă întregii strategii de promovare a literaturii, este Institutul Cărţii. Există de cinci ani şi are ca scop popularizarea literaturii polone în ţară şi în străinătate. Nimic mai simplu, la prima vedere. În realitate, lucrurile sînt ceva mai complicate şi atît de bine organizate încît am putea bănui că e vorba despre o instituţie cu tradiţie şi cu o îndelungată experienţă în domeniu. Pentru a-i face cunoscuţi pe cei mai buni scriitori polonezi, Institutul organizează anual cîteva campanii mari, foarte atrăgătoare şi prietenoase, dar şi dezbateri, conferinţe, lansări de carte şi întîlniri cu scriitorii, propunîndu-şi astfel, şi reuşind cel mai adesea (dovada e numărul mare de participanţi la astfel de evenimente), să-i apropie pe cititorii din ţară de literatura şi de autorii contemporani. Programul Tu Cyztamy! (Aici citim!) este descris de organizatori ca fiind o „parolă” care pune accentul pe plăcerile adiacente lecturii: implicarea în viaţa literară, participarea la workshop-uri şi la discuţii cu scriitori dar şi cu alţi cititori pasionaţi, posibilitatea de a „da glas” experienţei dobîndite pe urma lecturii. Mai presus de orice, iniţiatorii proiectului declară că vor să facă din citit o modă, iar metoda cea mai simplă este asocierea cu şcolile şi cu bibliotecile locale, unde Institutul îşi poate pune în practică proiectele. Festivalul 4 Pory Książki (4 anotimpuri ale cărţii) este singurul festival de literatură care durează tot anul şi cuprinde întreaga Polonie. Prima etapă a festivalului, Anotimpul poeziei, s-a încheiat în luna martie, după un tur de forţă în peste douăzeci de oraşe, unde s-au organizat nu doar seri de lectură şi întîlniri cu scriitorii, ci şi concerte, seri de poezie cîntată şi concursuri de slam poetry. În aprilie am intrat în anotimpul POPLIT, adică al literaturii populare, care devine şi mai populară dacă este citită în locuri mai puţin convenţionale, de exemplu în tramvai. În Gdańsk a fost improvizată o astfel de „staţie a cărţilor”, de unde curioşii puteau pleca într-o plimbare pe parcursul căreia se citeau fragmente de proză. Serile de literatură prin cluburi şi cafenele sînt completate cu happeninguri în plină stradă, astfel încît e aproape imposibil să nu ştii că la tine în oraş se-ntîmplă ceva cu proză şi cu scriitori (asta şi mulţumită unei campanii de promovare foarte bine gîndite, care-a avut şi rezultate pe măsură, publicul fiind mult mai numeros decît la ediţiile precedente). Va urma anotimpul prozei, în octombrie. Anul trecut, printre invitaţii speciali s-au numărat Marija Knežević, Bora Ćosić, David Albahari (Serbia), Nenad Veličković (Bosnia) şi Dubravka Ugresič (Croaţia). Pînă anul trecut, ultimul anotimp fusese dedicat romanului criminal. Din 2009, această ultimă perioadă a festivalului se va concentra asupra reportajului/eseului.

Institutul Cărţii nu este doar un organizator de evenimente, ci şi cea mai completă şi mai bine organizată bază de date despre piaţa editorială poloneză. În plus, editează bianual cataloagele New Books From Poland (în engleză şi în germană), în care sînt prezentate cele mai importante cărţi ale ultimelor luni, într-o formă cît mai atractivă şi mai convingătoare pentru editorii străini. Din 2006 organizează, la Cracovia, întîlniri cu editori din străinătate, al căror scop principal este – desigur – promovarea literaturii poloneze contemporane. Şi dacă tot am ajuns la capitolul traduceri, Institutul este foarte atent şi generos şi cu traducătorii. În primul rînd, pe site-ul IC există o secţiune dedicată traducătorilor, unde se găsesc tot felul de informaţii despre burse, premii, concursuri şi rezidenţe, atît în Polonia cît şi-n afara ei. În plus, Institutul finanţează traducerea cîtorva mostre de literatură polonă în mai multe limbi, pentru a le face accesibile editurilor din străinătate şi organizează, începînd cu anul 2005, un Congres Internaţional al Traducătorilor de Literatură Polonă. De trei ani funcţionează programul Kolegium Tłumacyz (Colegiul Traducătorilor), o rezidenţă pentru traducătorii de literatură polonă, şi tot din 2005 se acordă premiul Transatlantyk, pentru „ambasadorii literaturii polone în străinătate” (fie ei traducători, critici sau istorici literari). În colaborare cu Institutul Cultural Polonez din Londra şi cu cel din New York, se acordă în fiecare an premiul Found in Translation, pentru cea mai bună traducere în limba engleză.

Premiile literare sînt un al doilea ingredient esenţial. Şi nu pentru că ar stabili ierarhii şi ar scoate în faţă nişte nume în defavoarea altora, ci pentru că în Polonia premiile literare servesc nu atît orgoliilor, cît cărţilor. Ecuaţia este destul de simplă: o carte care a primit un astfel de premiu, l-a primit, cel mai probabil, pe merit. Adică primează criteriul scriiturii, dincolo de ambiţii şi de găşti şi de prietenii (la cel mai înalt nivel literar & academic, fără-ndoială).

În 1962 a fost înfiinţat premiul Fundaţiei Kościelskich, despre care se vorbeşte adesea ca fiind „Nobelul polonez” pentru scriitori sub 40 de ani. Printre cîştigători, de-a lungul timpului, s-au numărat Zbigniew Herbert, Sławomir Mrożek, Olga Tokarcyuk sau Andrzej Stasiuk. Premiul Nike a fost acordat pentru prima dată în 1997 şi de atunci a devenit un fel de trademark, o asigurare – un laureat al premiului Nike va scrie, cel mai probabil, o carte foarte bună. În concurs intră toate speciile literare (sînt acceptate şi autobiografii, eseuri, jurnale) şi dintre cele 20 de nominalizări iniţiale rămîn în joc şapte finalişti. În ultimii ani, premiul a mers la Olga Tokarcyuk, Dorota Masłowska, Andrzej Stasiuk sau Wojciech Kuczok. Săptămînalul Newsweek acordă, de şase ani încoace, premii pentru literatură şi reportaj, precum şi un premiu al cititorilor.

Dintre editurile prestigioase poloneze, cel puţin două sînt edituri specializate, care şi-au făcut un scop din promovarea literaturilor mai puţin cunoscute. Este cazul editurilor Czarne şi Pogranicze, care publică autori contemporani central şi est-europeni. Programele lor editoriale au avut curajul să mizeze în întregime pe altceva decît pe mainstream (în cazul altor edituri, este destul de greu să găseşti măcar o colecţie care să se ocupe de literatura acestei regiuni), reuşind astfel nu doar să popularizeze nişte autori puţin cunoscuţi, ci şi să promoveze literatura contemporană poloneză într-un context bine definit.

În sfîrşit, pentru că dincolo de întîlniri, dezbateri, premii, lansări şi festivaluri, importante rămîn cărţile în sine, există – cel puţin în Varşovia – o modă în deschiderea de cafenele literare, deşi denumirea este mult prea pretenţioasă pentru ceea ce sînt locurile astea, de fapt. Tarabuk, Kafka, Czuły Barbarzynca sînt nişte cîrciumioare vesele şi colorate, ticsite cu cărţi, cu mobile desperecheate şi cu ferestre mari, ceva între anticariat, sală de lectură, loc de întîlnire cu prietenii şi Internet-café, unde poţi pierde ore în şir citind, poţi să cumperi cărţi, să faci schimb de cărţi şi, nu de puţine ori, să întîlneşti, din întîmplare, scriitori cu chef de citit şi de-o cafea, în afara oricăror conferinţe, ateliere şi seri de lectură.