A Foreign Affair

supliment literar părut cu sprijinul Ambasadei Regatului Ţărilor de Jos la Bucureşti şi distribuit împreună cu NL nr. 30, noiembrie-decembrie 2009

traducere din neerlandeză de Gh. Nicolaescu

Ruxandra Ana

Sławomir Sierakowski: “Stînga reală nu e doar politică, ci şi profund culturală”

Sławomir Sierakowski, Krytyka Polityczna

“Să nu uiţi să faci şi un şapou mic, în care să povesteşti puţin despre el. Interviul e tare, dar doar pentru că e şeful de la Krytyka Polityczna nu înseamnă că e de la sine înţeles de ce facem interviu cu el”, îmi scrie Ana la cîteva ore după ce am reuşit să îmi predau rubrica, aproape la timp. De cînd am descoperit Krytyka Polityczna, revista şi grupul care activează în jurul ei, am scris şi am vorbit despre ei de fiecare dată cînd am avut ocazia – în numărul trecut al revistei, pe blog, pe skype, prin baruri, la facultate, cred că o dată i-am pomenit chiar şi la birou. Urmînd această logică, mi se părea că acest interviu se impune de la sine. Sierakowski a reuşit, nu fără eforturi, şi muncind „al naibii de mult”, după cum el însuşi recunoaşte, să adune în jurul revistei pe care a fondat-o toate numele mari din peisajul artistic şi cultural polonez şi a reintrodus în sfera publică discursul de stînga, organizînd în mod constant întîlniri, dezbateri şi conferinţe cu unii dintre cei mai importanţi intelectuali ai momentului – numai luna trecută, KP i-a găzduit pe Timothy Garton Ash şi pe Slavoj Žižek, asta ca să amintesc doar două dintre numele mari de pe agenda lor. Agendă, de altfel, plină pînă la refuz, atît în Varşovia cît şi în celelalte mari oraşe poloneze unde activează KP. Eram curioasă să aflu cum de-au reuşit să ajungă aici, care le sînt planurile, care sînt şansele stîngii – politice şi culturale – într-o ţară atît de conservatoare precum Polonia şi cum se raportează la vechea tradiţie poloneză a intelectualităţii angajate. Aşa că într-o seară, în barul KP din centrul Varşoviei, l-am întrebat pe Sierakowski dacă am putea să ne întîlnim pentru un interviu. Trei zile mai tîrziu, la 9 seara, ne-am întîlnit în biroul lui ticsit de cărţi şi am vorbit aproape o oră. Cînd am plecat, am primit cadou Autobiografia lui Jacek Kuroń, unul dintre intelectualii polonezi care au servit drept model pentru KP, unde aveam să găsesc răspunsuri la întrebările pe care nu-mi mai rămăsese timp să le pun în acea seară. (R.A.)

Dincolo de diferenţele formale, jucăm cu toţii pe acelaşi teren

Ruxandra Ana: Ai fost bursierul mai multor fundaţii germane, al guvernului Franţei, al The German Marshall Fund din Statele Unite. Totuşi, te-ai întors în Polonia. De ce aici e o piaţă bună pentru activităţi de tipul Krytyka Polityczna?

Sławomir Sierakowski: E o întrebare foarte bună. Pentru că mediul meu e unul profund legat de tradiţia estică a intelectualităţii angajate, un tip de atitudine care s-a dezvoltat începînd cu jumătatea secolului al 19-lea în societăţile cu structuri sociale slabe, aş spune chiar înapoiate. E vorba despre o anumită atitudine, care presupune că atunci cînd te-ai aflat deja în situaţia individului educat, cu diverse competenţe simbolice, trebuie să plăteşti o anumită contribuţie societăţii, să te dedici unui ţel social. Un alt aspect al acestei lupte intelectuale e unul mai degrabă romantic. Cînd am crescut noi, în anii ’90, se vorbea în Polonia despre „sfîrşitul istoriei” – democraţia liberală, în care clasa mijlocie înlocuieşte intelectualitatea, iar un anume tip de egoism de piaţă înlocuieşte atitudinea altruistă, angajată social. Noi n-am vrut să fim de acord cu aşa ceva, şi de aceea am vrut să creăm un mediu care se inspira direct din tradiţia democratică poloneză, mai exact avea ca model ceea ce fusese înainte de Solidaritatea – Jacek Kuroń, Adam Michnik. Mulţi dintre aceşti oameni joacă în prezent rolul establishmentului neoliberal-conservator, astfel încît noi ne aflăm pe o poziţie contrară lor. Dar în anii ’70 ei constituiau elita intelectualităţii angajate, care reprezenta şi ocrotea societatea. Avem în continuare nevoie de aşa ceva – faptul că ne dezvoltăm atît de repede este o dovadă că această cultură a intelectualităţii angajate e cît se poate de actuală. Deci de ce nu Franţa, Germania, SUA? În ultima vreme, tot mai mulţi polonezi pleacă în Marea Britanie sau în Irlanda, iar eu mă aflu pe poziţia unui imigrant politic, care s-a întors. Cînd am început Krytyka, am primit o propunere de la Ulrich Beck, la Universitatea din Muenchen, o propunere foarte atrăgătoare şi financiar, şi ca prestigiu, dar care nu corespundea nicidecum temperamentului meu. Era clar că trebuie să aleg.

R.A.: Să înţeleg că ştiai deja că Krytyka se va dezvolta atît de bine, că merită să alegi această cale?

S.S.: Da, şi asta, dar mai ştiam şi că nu mă interesează o carieră privată, individuală, pur academică. Nu e destul de ambiţioasă. Cu mult mai provocatoare e această activitate politică, publică. Sînt în continuare foarte apropiat de Universitate, dar ce mă interesează cu adevărat e formarea stîngii reale, nu doar politice, ci şi profund culturale. Principalul nostru ţel ideologic este încercarea de a reconcilia lumea ştiinţifică, politică şi culturală. De fiecare dată cînd Polonia îşi proclamă independenţa, fie că s-a întîmplat în 1918, fie în 1989… se potriveşte foarte bine un citat din cunoscutul poet polonez Jan Lechoń, „Iar primăvara, să văd primăvara – nu Polonia”, în sensul că în perioadele în care am fost lipsiţi de libertate, artiştii s-au angajat social, dar de cum această libertate este recîştigată, vor să se închidă într-o paradigmă curat estetică, a artei independente de politică. Iar chestia asta se termină prost de fiecare dată. Fără excepţie, politica se transformă într-un ritual al puterii, arta în ceva abstract iar ştiinţa într-un fetiş al neutralităţii, ascunzîndu-se după catedră. Noi încercăm să arătăm că, dincolo de diferenţele formale, jucăm cu toţii, de fapt, pe acelaşi teren.

R.A.: Aşadar, pentru artişti, indiferent de contextul politic, rolul social e unul esenţial, trebuie să şi-l asume permanent?

S.S.: Exact, pentru că arta produce, la rîndul ei, cunoaştere.

R.A.: Cum defineşti relaţia dintre angajare şi estetică?

S.S.: Tocmai că nu se exclud reciproc, chiar dacă există această convingere, la care se adaugă argumentul că arta angajată e un produs, e pentru consum, ceea ce nu e deloc adevărat. Noi ni i-am apropiat pe cei mai celebri artişti polonezi, ceea ce constituie o dovadă a faptului că proiectul e bine gîndit, dar i-am atras nu doar pentru că asta ne-am dorit sau pentru că am avut o astfel de ambiţie, ci pentru că ei simţeau că se sufocă într-o astfel de paradigmă estetică.

R.A.: Simţeau şi ei această nevoie?

S.S.: Absolut, simţeau că arta desprinsă de social, închisă în sine, cu criticii ei care nu ştiu ce se întîmplă, de fapt, pe lume, care sînt marile probleme ale civilizaţiei, e un tip de artă care îşi pierde contactul cu realitatea, şi care în consecinţă nu poate fi de calitate. Eu nu cred în separarea acestor două idealuri, în sensul că ori acţionăm serios şi ne implicăm social, ori scriem frumos literatură. Cei mai străluciţi creatori au fost cei care s-au angajat în problemele societăţii, care n-au fost banali.

R.A.: Care sînt ei, în acest moment, în Polonia?

S.S.: În rîndul scriitorilor domină, fără îndoială, femeile. Bărbaţii fie se ascund, fie reacţionează la pulsul pieţei, la ceea ce se vinde. Sînt parcă lipsiţi de suveranitate. În schimb femeile, de exemplu Olga Tokarczuk sau Dorota Masłowska, ele îţi deschid ochii.

R.A.: Despre Masłowska s-a scris foarte mult, a fost destul de controversată.

S.S.: Nu, Dorota e cunoscută, nu se poate contesta că este scriitoarea celebră a acestei generaţii. Problema este că mulţi jurnalişti, critici literari şi recenzenţi au înţeles din textele ei doar jocul de limbaj. Noi, în schimb, am vrut să arătăm că, într-un anumit fel, Masłowska ne demonstrează că ceea ce s-a întîmplat cu limbajul este un rezultat al capitalismului de piaţă. Masłowska demască artificialitatea acestei lumi colonizate de logica de piaţă. Reuşeşte să pună un diagnostic foarte interesant acestei culturi, acestui capitalism manifestat în periferii. Şi noi avem convingeri asemănătoare, şi tocmai de aceea încercăm să colaborăm cît mai mult cu organizaţii similare din Bulgaria, România sau Ucraina – acolo urmează să înfiinţăm o revistă.

R.A.: De unde acest interes crescut al ucrainenilor?

S.S.: Am fost mai demult invitat la Universitate şi am constatat că foarte mulţi oameni ne citesc cărţile, ne cunosc revista, acolo mediul este deja format. Noi avem deja acest know-how, cum să reactivăm sfera publică în ţări ale fostului Bloc Sovietic.

Ambiţia noastră e să schimbăm ceva în această ţară

R.A.: Faptul că în Polonia există deja o tradiţie a stîngii v-a ajutat să vă afirmaţi în sfera publică, terenul fiind într-o oarecare măsură pregătit?

S.S.: Da, dar numai într-un anumit sens. Pe de altă parte, ne-a fost destul de greu pentru că acei oameni care au format ultima generaţie a intelectualităţii angajate au trecut deja spre dreapta, ca de exemplu Adam Michnik, se consideră liberali, deci noi practic am început de la zero.

R.A.: Ei vă consideră radicali?

S.S.: Da, cred că da, deşi deja reprezentăm o forţă mult prea mare.

R.A.: Şi cu foarte mulţi adepţi – la întîlnirile pe care le organizaţi e mereu foarte multă lume. Rar se mai întîmplă asta, în cazul altor organizaţii culturale.

S.S.: În cazul nostru nu e vorba doar despre ideea în sine, e şi al naibii de multă muncă, adică muncim zi şi noapte pe nimic, eu nu cîştig nimic ca preşedinte al KP, trăiesc din scrisul pentru diferite publicaţii. Dar Krytyka ne ordonează şi ne coordonează vieţile, aproape că nu avem vieţi private. Pierzi contactul cu lumea, se trăieşte într-un ritm atît de intens, încît relaţiile sînt aproape imposibile. Dacă prietena ta e în afara grupului KP, cel mai probabil te vei despărţi de ea din lipsă de timp. Noi am avut mereu foarte multă grijă să nu fim nonşalanţi în această privinţă. E vorba despre muncă grea, despre determinare şi consecvenţă.

R.A.: Povesteşte-mi puţin despre acel prim număr al KP. Cum a început totul? De la ce?

S.S.: În general, întîi apare mediul, apoi revista. Cu noi lucrurile au stat invers, adică întîi a fost revista, în jurul căreia eu am vrut să formez un anumit mediu. Am avut cu toţii ambiţia de a crea o publicaţie foarte bună, cu texte scrise de autori foarte cunoscuţi, deşi nu în exclusivitate. Tirajul iniţial a fost de 1.000 de exemplare, şi ne gîndeam că 700 vor zace prin vreo pivniţă pînă la sfîrşitul vieţii. Dar într-o săptămînă s-au vîndut toate şi a trebuit să tipărim un tiraj suplimentar. Am vrut să creăm un anturaj, care să funcţioneze cu putere şi cu determinare, dar în condiţiile pe care le stabileam noi. Iar astăzi, numărul membrilor KP este egal cu cel al membrilor unuia dintre cele 4 mari partide politice din Polonia.

R.A.: Intenţionaţi să vă transformaţi şi voi într-un partid?

S.S.: Ambiţia noastră e să schimbăm ceva în această ţară, dar nu e încă momentul pentru partid.

R.A.: Ce v-ar mai trebui?

S.S.: Încă puţină forţă, pentru că sistemul politic polonez e blocat. Iar expansiunea noastră, în sens metapolitic, e atît de rapidă, încît nu vedem ce sens ar avea să ne asumăm riscul de a intra în politică.

Sławomir Sierakowski (n. 1979) – fondatorul revistei Krytyka Polityczna şi preşedintele Fundaţiei Stanisław Brzozowski. Sociolog, publicist, doctorand al Institutului de Sociologie la Universitatea din Varşovia.

Ioana Gruia

Vizuina

Norman Manea, Vizuina, Editura Polirom, 2009, seria de autor "Norman Manea", 368 pag.

Noul roman al lui Norman Manea, Vizuina (Polirom, 2009) reprezintă o carte excepţională şi necesară. Scrisă în cea mai bună tradiţie a romanelor poliţiste (Doyle, Christie, Chandler, Hammet), naraţiunea extrem de captivantă este în acelaşi timp o meditaţie foarte lucidă asupra istoriei contemporane şi asupra unor probleme umane fundamentale şi un dialog cultural fecund (explicit sau implicit) cu scriitori ca Borges, Mann, Kafka, Bulgakov, Nabokov, Sábato, cu autorul însuşi (se pot repera aluzii la propriile texte, ca Plicul negru sau Clovni. Dictatorul şi artistul) şi cu fantasticul tablou al lui Dalí, Elefanţii.

Spre deosebire de ce se întîmplă în genul poliţist clasic, crima prezentată în Vizuina nu se rezolvă. Nu avem, nu putem avea „cheia” (voi reveni la acest element care traverseaza romanul) asasinatului profesorului Mihnea Palade, pentru că nu este vorba doar despre un individ izolat, ci, se pare (adevărul nu iese la iveală), despre un complot extremist şi naţionalist care uneşte vechea Securitate şi exilul legionar. În acest sens, cartea este mai aproape de tonul amar al lui Philip Marlowe, care denunţă putrezirea unui întreg sistem de complicităţi şi de duplicităţi, decît de raţionamentul rece al lui Sherlock Holmes. Enigma, definită de autor drept un pretext literar (ca şi posibila şi mult-comentata corespondenţă Cosmin Dima-Eliade şi Palade-Culianu), grupează de fapt numeroase enigme şi prilejuieşte, cum spuneam, o meditaţie extraordinară asupra istoriei recente şi asupra comportamentelor umane în situaţiile limită pe care această istorie le impune.

Vizuina tratează o temă majoră a literaturii contemporane: exilul. Augustin Gora, Mihnea Palade, misterioasa Lu, toţi sînt într-o anumită măsură, ca Peter Gaşpar, „figuranţi exotici în carnavalul libertăţii”, veniţi dintr-o lume caracterizată nu doar de o represiune atroce, ci şi de o permanentă ambiguitate, un dublu discurs continuu, o impunere a măştii ca singura posibilitate de supravieţuire. Ne amintim în acest context de Clovni. Dictatorul şi artistul şi de metafora dictaturii ca un circ.

Un personaj care întreţine prin excelenţă această ambiguitate este profesorul Cosmin Dima. Aşa cum Vizuina (sau eseul „Felix culpa”) demonstrează extrem de lucid, lecţia duplicităţii în istoria României aparţine nu doar comunismului, ci şi perioadei fasciste dominate de mişcarea legionară din care făcea parte Cosmin Dima. Strategia aplicată constant de Dima, schimbarea (sau ficţionalizarea, am putea spune) propriei biografii prin întreţinerea permanentă a ambiguităţii, este denunţată după nenumărate frămîntări de Mihnea Palade (şi apoi de Peter Gaşpar) după moartea profesorului.

O articulaţie centrală a Vizuinii este dilema alegerii între memoria afectivă (Dima fusese maestrul lui Palade, pe care-l ajutase mult) şi adevărul istoric (zguduitor, atunci cînd se descoperă trecutul fascist al amabilului, eruditului şi refinatului profesor universitar). Extrapolînd, această dilemă este o problemă umană fundamentală pentru generaţiile care urmează unui sistem totalitar. Va fi fără îndoială (este deja) o chestiune vitală în România, atunci cînd examinarea detaliată a istoriei personale, a istoriei de familie şi a istoriei colective va scoate la iveală în multe cazuri comportamente imposibil de justificat. E nevoie de un exerciţiu enorm de curaj şi de onestitate (şi de o capacitate de a lupta cu discursul împotriva recapitulării istoriei) pentru a decide în favoarea adevărului istoric.

Exilaţii nu sînt doar exilaţi într-o lume diferită, ci şi într-un timp la care sînt fortaţi să se adapteze, timpul posmodern al universului virtual. Biblioteca din Babel a lui Borges, „vizuina” oamenilor cărţii (să nu uităm că cele trei personaje principale, Gora, Gaşpar, Palade, sînt oameni ai cărţii), poate fi – aparent – „înghiţită” de memoria intangibilă a calculatorului. Acest timp are şi o dimensiune parodică importantă: scrisorile de ameninţare primite de Peter Gaşpar se dovedesc pînă la urmă a fi parte a unui proiect „artistic” „posmodern” al unei studente imprudente.

Vizuina meditează şi asupra unor teme extrem de complexe şi actuale: obsesia nefastă a identităţii, mitologia naţionalistă, periculoasa sacralizare a unei fantasmale identităţi unice, exclusive (căreia i-am putea opune „identitatea ironică” enunţată de Claudio Magris în Danubio sau „identitatea multiplă” afirmată de Claudio Guillén în Múltiples moradas). „Cheia magică” a identităţii, căutată obsesiv de mistica naţionalistă, este mai degrabă cheia unei „colonii penitenciare” kakfiene sau cheia spre o închisoare interioară, cum scrie Eliot în The Waste Land: „We think of the key, each in his prison/ Thinking of the key, each confirms a prison”. Există o legătură între retorica fascistă de exaltare a morţii, discursul comunist al fericirii obligatorii şi delirul religios al fundamentalismului. Într-un mod foarte lucid, Vizuina stabileşte denominatorul comun al acestor forme de totalitarism: cultul morţii.

Poate de aceea personajele, mai ales Augustin Gora şi naratorul, se agaţă cu disperare de viaţă. Şi aici intervine un element fundamental la nivel textual şi uman: inima. Inima lui Gaşpar se opreşte cînd acesta are un infarct în metrou în dimineaţa fatală de 11 septembrie 2001. Stenturile de metal introduse în arterele lui Gora îi permit să continue să trăiască. Viaţa este garantată de un corp străin în propriul corp. Corpul lui Gora are astfel în forma cea mai fizică posibilă experienţa „alterităţii”: doar „amestecul” de corpuri, convieţuirea cu un corp străin asigură bătăile inimii. Este vorba în acelaşi timp despre o realitate şi despre o metaforă care traversează întreaga carte, al cărei ritm este cardiac. Exilul, „trasplantul”, acceptarea unei identităţi multiple, mobile, desacralizate, garantează continuitatea vieţii.

Naratorul se agaţă şi el cu disperare de orice urmă (urma reprezintă alt element extrem de important în Vizuina, mai ales la sfîrşitul romanului) de viaţă: „Bătrîneţea era viaţă încetinită, dar viaţă. Fragilizată, diminuată, dar viaţă.” În acest sens, putem spune despre Vizuina şi despre Norman Manea ceea ce scria Jacques Derrida despre Hélène Cixous (H.C. pour la vie, c’est à dire…): este vorba despre o carte şi despre un autor care sînt „du côté de la vie”, de partea vieţii.

Norman Manea, Vizuina, Editura Polirom, 2009, seria de autor “Norman Manea”, 368 pag.

Alexandru Bălăşescu

Planeta New Orleans

photo by Bogdan Chivoiu

Cald. Umed. Dens. Uterin. Aerul îmi picura în plămîni prelingîndu-se de-a lungul traheei. Plăcerea confortabilă a respiraţiei era aproape orgasmică. Asta mi-a fost prima impresie asupra New Orleans-ului, cînd am ieşit din aeroportul menţinut artificial în clima neutră a interioarelor moderne. Cel mai de nord port caraibeean, aşa le place localnicilor să spună despre New Orleans… Mă aştepta un prieten din liceu, Bogdan, care trăieşte acum în La Fayette; aveam o adresă clară şi un nume de găsit: French street şi Coco Robicheaux. Şi eventual o provocare vecină cu imposibilul pentru cele doar patru zile pe care le aveam de petrecut în oraş: să găsesc o înmormîntare jazz. În 20 de minute de condus pe autostrada din loc în loc suspendată deasupra mlaştinilor fluviului am ajuns aproape de cartierul francez. Acesta a apărut ca oaza ascunsă în spatele unei dune, brusc, dincolo de deşertul de case suburbane inexpresive în stil american. Clădiri din cărămida în culori pastel (New Orleans are o gamă tradiţională de 32 de culori) de un etaj cu balcoane cu cele mai elaborate dantelării de fier forjat pe care le-am văzut vreodată străjuiesc străzile întinse în patternul de grid clasic american. E aproape 3 după-amiaza şi, după ce am lăsat bagajul la un hotel stil napoleonian (în salonul de jos era atîrnat de perete un portret al împăratului francez), am plecat agale să găsesc French street. Amalgamul de tradiţie franceză, anglo-saxonă şi creola au creat un oraş în care speranţa de viaţă este la fel de scăzută ca în orice altă fostă colonie ce formeaza astăzi lumea a treia, un spaţiu împărţit în două, o parte din oraş (cea în care eram) păstrînd încă în vigoare Codul Napoleonic de care localnicii sînt aşa de mîndri, nu în ultimul rînd pentru că vîrsta legală de la care poţi consuma alcool este de 18 ani (nu 21 ca în resul Statelor Unite şi în jumătatea anglo-saxonă protestantă a oraşului).

Am luat-o agale pe străzile pline de muzică, căci din fiecare bar şi la fiecare al doilea colţ se putea auzi sau vedea un grup de muzicieni care produceau şi re-produceau atmosfera jazzy pentru care oraşul este atît de celebru. Şirul de baruri era întretăiat din cînd în cînd de cîte un magazin cu produse voodoo, tradiţie creolă de practici religioase vîndute ca atracţie, ca formă de amuzament sau ca soluţii reale pentru probleme universale ale umanităţii: dragoste, sănătate, bani… Un tînăr cu aspect de homeless şi cu foarte puţini dinţi trece pe lîngă noi şi îl abordez pentru a-l întreba unde este French street. Ieşisem din partea turistică a New Orleans-ului şi bănuiam că sîntem aproape. „Eşti chiar pe french street” spune el zîmbind cu ceea ce-i rămăsese din dinţi. „Hai să vă cînt un blues” spune, scoate muzicuta din buzunar şi ne încîntă cu o poveste cîntată a trecerii sale de la Bourbon la bere (căci băutura tare l-a împins în păcat şi acum are de crescut un copil). Am rîs, i-am dat un dolar şi l-am întrebat unde am putea bea ceva. Şi el spune: „Uite peste drum e Apple Barrel şi pe bancă în faţă e Coco, dar e supărat că şi-a pierdut un prieten”.  Am intrat şi am cerut un bourbon, m-am aşezat la bar şi am aflat povestea: nu unul, ci doi muzicieni muriseră în urmă cu cîteva zile, amîndoi obişnuiţi ai barului, unul dintre ei prieten apropiat cu Coco Robicheaux care se reculegea afară. Înmormîntarea avea să fie curînd. A doua zi. „A lot of bad blood right now” spune barmanul. Coco a intrat în bar şi în vorbă. Am luat un rînd ca să mai spălăm din sîngele amar. El bea tequila. Evident că are un prieten bun român în New Orleans cu care bea din cînd în cînd. Îl cheamă Andrei. Codrescu. Am mai băut un rînd în sănătatea lui. Îmi scrie adresa şi numărul de telefon cu mîna lui în micul meu carneţel. Mă cheamă la înmormîntarea de a doua zi, la care m-am dus. Nu singur, căci pînă a doua zi îl întîlnisem deja pe reverend Andrew, un tînăr cu o experienţă vasta de viaţă, doctorand la universitate şi iniţiator al New Orleans bullrun, fiindcă taurii sînt „horny girls on rollers”. După al treilea rînd, totul intră în normal. Eram acolo, puteam fi de acolo şi nu voiam să mă îndrept în nici o altă parte.
New Orleans este o planetă aparte, care îţi oferă totul din primul moment dacă ştii să primeşti.

Gruia Dragomir

Tineri, bogaţi şi neliniştiţi

Just a couple of kids standing on the street, trying to get some weed, have some fun, fill the time, talk a certain way, dress a certain way, walk a certain way, be a certain way because the way they come from is unclear and uncool and with no direction, because no one really has anything to do, all across the city no one has anything to do, so they all do the same thing and make the same references to pop culture and their childhood cartoons (like, Ghostbusterswas so much better than Ninja Turtles), and everyone wants to be a jock, and everyone wants and wants and wants.

- Nick McDonell

Nick McDonell, Twelve, Atlantic Books London, 2002, 244 pag.

Twelve s-ar traduce în română prin Doişpe şi, dacă mai adăugăm cinci, obţinem exact vîrsta la care Nick McDonell şi-a scris romanul de debut (2002). Un roman impresionant, dacă ar fi să luăm doar cele treizeci şi patru de citate, care se întind pe trei pagini, din cronicile care îl laudă, extrase din publicaţii precum New York Times, BBC Newsnight Review, Observer, Elle, Esquire, Washington Post, Time Out, People, Playboy, Vanity Fair etc. Plus cuvintele lui Hunter S. Thompson de pe coperta a patra: „Nick McDonell is the real thing… I’m afraid that he will do for his generation what I did for mine.” Plus faptul că romanul va fi ecranizat în 2010. Cum ai putea rămîne indiferent la un asemenea dosar de presă, la un asemenea palmares, pentru un roman scris la doar şaptesprezece ani? Ce poţi cere mai mult de la un debut la o asemenea vîrstă? Cînd dai peste un roman ca acesta pe raftul unei librării, chiar dacă nu ştii absolut nimic despre autor, scoţi banii din buzunar, îl achiţi, îl iei acasă şi te lipeşti de el.

Mulţi au spus despre succesul romanului de debut al lui Nick McDonell că s-ar datora numelor grele ale părinţilor lui, mai ales cel al tatălui său, Terry McDonell, care este editorul revistei Sports Illustrated, a fost managing editor la Rolling Stone şi prieten cu Hunter S. Thompson şi cu alte nume mari. Totuşi, odată ce arunci un ochi pe Twelve, îţi dai seama că succesul puştiului are puţin de-a face cu nepotismul, zvonuri care au fost dizolvate şi de cel de-al doilea roman al lui Nick, The Third Brother (2005) şi de cel de-a treilea, An Expensive Education (2009).

Twelve se învîrte foarte mult în jurul cifrei şaptesprezece. Nu numai pentru că autori atît de tineri şi de buni sînt practic inexistenţi nu doar în peisajul cultural românesc, ci mai peste tot, dar şi pentru că un puşti de şaptesprezece ani reuşeşte să-şi tragă propria generaţie într-o  radiografie lucidă, detaşată şi foarte bine detaliată, aproape ca un studiu antropologic. Totuşi cartea lui Nick McDonell se înscrie într-o serie de cărţi care tratează aceeaşi temă şi aceleaşi personaje cu exact aceeaşi atitudine: Less Than Zero şi The Rulles of Attraction ale lui Bret Easton Ellis, Bright Lights, Big City a lui McInerney, pentru a numi doar cîteva, sau filme ca The Basketball Diaries şi Brick.  Povestea lui McDonell pare doar un update la acestea – unul bine venit, de altfel.

Totul se întîmplă într-un New York al copiilor de bani gata, tineri, frumoşi, cu tot ce-şi poate dori orice puşti. Dar de multe ori cînd nu-ţi lipseşte nimic ai impresia că nu ai nimic şi la fel se întîmplă şi cu personajele numeroase din Twelve, care vor să încerce tot ce ţine de droguri, de sex şi de violenţă, indiferent de consecinţe. Cele cîteva zile dintre Crăciun şi Revelion în care se întîmplă toată acţiunea romanului par a fi ultimele zile pe care le au la dispoziţie pe pămînt.

Nick ne spune o poveste foarte fragmentată, cu foarte multe personaje, care se leagă între ele pe măsură ce petrecerea de revelion la care vor ajunge toate se apropie – şi, odată cu ea, şi sfîrşitul romanului. Un alt liant între personaje este White Mike, un tip ceva mai mare decît restul, care provine din acelaşi mediu, dar care a renunţat la şcoală pentru a urma o scurtă, dar reuşită carieră de dealer de droguri. „White Mike saw that movie American Beauty about a kid who is a drug dealer and buys expensive video equipment with money he makes. The kid says that sometimes there is so much beauty in the world that sometimes you just can’t take it. Fuck that, thinks White Mike. White Mike is not looking at beauty. He is looking at the Upper East Side Manhattan. It is two days after Christmas and all the kids are home from boarding school and everyone has money to blow.”

Lumea prin care ne poartă White Mike este una plină de frustrări, de depresii şi de singurătate, chiar dacă e scăldată în bani. Un clişeu exploatat de foarte mulţi înaintea lui, aşa cum spuneam. Dar McDonell nu vrea neapărat să ne spună ceva nou, ci să ne arate cît de bine o poate pune pe hîrtie, cît de bine poate stăpîni naraţiunea şi structura romanului, iar rezultatul este spectaculos, pentru că toate personajele, cu tot cu poveştile lor, se leagă foarte bine spre sfîrşit. Tensiunea este şi ea construită excelent, mai ales sub un motto precum: „Can we all stand and have a moment of silence for those students who died. And can we now have a moment of silence for those students who killed them”, al cărui apogeu este atins în ultimele pagini ale romanului.

Tinerii care populează romanul lui McDonell nu au nici un motiv să fie „neliniştiţi”, în afară de faptul că au la dispoziţie libertatea de a face orice, pentru că părinţii lor absentează nemotivat, iar golul lăsat de ei este umplut cu fonduri nelimitate pentru odrasle. Personajele nu sînt intoxicate doar de substanţele interzise, printre care şi misterioasa substanţă Twelve, sau de alcool, ci mai ales de cultura pop sub care personalităţile lor se deformează, uneori într-un mod amuzant (cum e cazul celor doi puşti de bani gata care imită felul în care vorbeşte Snoop Dogg), alteori într-un mod grotesc (cum e cazul fetelor ahtiate după celebritate/popularitate).

Twelve nu este nici pe departe un roman perfect, care să merite chiar toate laudele care i s-au adus. Personajul principal, White Mike, nu este prea credibil: chiar dacă este dealer, Mike nu a consumat niciodată, deşi le furnizează tuturor iarbă şi îi pune în legătură cu Lionel, un dealer care face asta pentru supravieţuire şi nu ca pe un hobby, şi cu drogul Twelve, care distruge viaţa unei fete, iar el rămîne cel mai nevinovat în toată afacerea, chiar dacă toate crimele sînt declanşate de dealuri de droguri. Mike observă totul de la distanţă, într-un mod poetic aflat la intersecţia dintre Camus şi Eminem. De multe ori romanul pare scris doar pentru a expedia un sfîrşit senzaţional. Multe personaje sînt mult prea plate şi prea puţin dezvoltate, iar unele episoade din carte ar putea lipsi cu desăvîrşire. Dar avînd în vedere că romanul este despre o generaţie care şi-a făcut un laitmotiv din Whateva, debutul lui Nick McDonell trebuie citit cu o porţie mare de indulgenţă alături (este totuşi vorba despre un scriitor foarte tînăr şi fără experienţă); astfel, funcţionează foarte bine.

Poate că mulţi se vor gîndi că Hunter S. Thompson s-a grăbit să pună nişte cuvinte mari pe coperta acestei cărţi, dar mai mult ca sigur Thompson îl avea în vizor pe McDonell care, prin debutul său la o vîrstă la care majoritatea se comportă întocmai ca personajele sale, promite foarte mult. Pînă la urmă, chiar dacă Twelve are multe hibe, McDonell demonstrează că are un ochi şi o ureche extraordinare prin care, în linii mari, reuşeşte să-şi schiţeze perfect generaţia din care face parte. Nick McDonell este un scriitor al cărui nume ar trebui să-l bifaţi în lista voastră de to watch.

Nick McDonell, Twelve, Atlantic Books London, 2002, 244 pag.

Ingredientul principal, care dă consistenţă întregii strategii de promovare a literaturii, este Institutul Cărţii. Există de cinci ani şi are ca scop popularizarea literaturii polone în ţară şi în străinătate. Nimic mai simplu, la prima vedere. În realitate, lucrurile sînt ceva mai complicate şi atît de bine organizate încît am putea bănui că e vorba despre o instituţie cu tradiţie şi cu o îndelungată experienţă în domeniu. Pentru a-i face cunoscuţi pe cei mai buni scriitori polonezi, Institutul organizează anual cîteva campanii mari, foarte atrăgătoare şi prietenoase, dar şi dezbateri, conferinţe, lansări de carte şi întîlniri cu scriitorii, propunîndu-şi astfel, şi reuşind cel mai adesea (dovada e numărul mare de participanţi la astfel de evenimente), să-i apropie pe cititorii din ţară de literatura şi de autorii contemporani. Programul Tu Cyztamy! (Aici citim!) este descris de organizatori ca fiind o „parolă” care pune accentul pe plăcerile adiacente lecturii: implicarea în viaţa literară, participarea la workshop-uri şi la discuţii cu scriitori dar şi cu alţi cititori pasionaţi, posibilitatea de a „da glas” experienţei dobîndite pe urma lecturii. Mai presus de orice, iniţiatorii proiectului declară că vor să facă din citit o modă, iar metoda cea mai simplă este asocierea cu şcolile şi cu bibliotecile locale, unde Institutul îşi poate pune în practică proiectele. Festivalul 4 Pory Książki (4 anotimpuri ale cărţii) este singurul festival de literatură care durează tot anul şi cuprinde întreaga Polonie. Prima etapă a festivalului, Anotimpul poeziei, s-a încheiat în luna martie, după un tur de forţă în peste douăzeci de oraşe, unde s-au organizat nu doar seri de lectură şi întîlniri cu scriitorii, ci şi concerte, seri de poezie cîntată şi concursuri de slam poetry. În aprilie am intrat în anotimpul POPLIT, adică al literaturii populare, care devine şi mai populară dacă este citită în locuri mai puţin convenţionale, de exemplu în tramvai. În Gdańsk a fost improvizată o astfel de „staţie a cărţilor”, de unde curioşii puteau pleca într-o plimbare pe parcursul căreia se citeau fragmente de proză. Serile de literatură prin cluburi şi cafenele sînt completate cu happeninguri în plină stradă, astfel încît e aproape imposibil să nu ştii că la tine în oraş se-ntîmplă ceva cu proză şi cu scriitori (asta şi mulţumită unei campanii de promovare foarte bine gîndite, care-a avut şi rezultate pe măsură, publicul fiind mult mai numeros decît la ediţiile precedente). Va urma anotimpul prozei, în octombrie. Anul trecut, printre invitaţii speciali s-au numărat Marija Knežević, Bora Ćosić, David Albahari (Serbia), Nenad Veličković (Bosnia) şi Dubravka Ugresič (Croaţia). Pînă anul trecut, ultimul anotimp fusese dedicat romanului criminal. Din 2009, această ultimă perioadă a festivalului se va concentra asupra reportajului/eseului.

Institutul Cărţii nu este doar un organizator de evenimente, ci şi cea mai completă şi mai bine organizată bază de date despre piaţa editorială poloneză. În plus, editează bianual cataloagele New Books From Poland (în engleză şi în germană), în care sînt prezentate cele mai importante cărţi ale ultimelor luni, într-o formă cît mai atractivă şi mai convingătoare pentru editorii străini. Din 2006 organizează, la Cracovia, întîlniri cu editori din străinătate, al căror scop principal este – desigur – promovarea literaturii poloneze contemporane. Şi dacă tot am ajuns la capitolul traduceri, Institutul este foarte atent şi generos şi cu traducătorii. În primul rînd, pe site-ul IC există o secţiune dedicată traducătorilor, unde se găsesc tot felul de informaţii despre burse, premii, concursuri şi rezidenţe, atît în Polonia cît şi-n afara ei. În plus, Institutul finanţează traducerea cîtorva mostre de literatură polonă în mai multe limbi, pentru a le face accesibile editurilor din străinătate şi organizează, începînd cu anul 2005, un Congres Internaţional al Traducătorilor de Literatură Polonă. De trei ani funcţionează programul Kolegium Tłumacyz (Colegiul Traducătorilor), o rezidenţă pentru traducătorii de literatură polonă, şi tot din 2005 se acordă premiul Transatlantyk, pentru „ambasadorii literaturii polone în străinătate” (fie ei traducători, critici sau istorici literari). În colaborare cu Institutul Cultural Polonez din Londra şi cu cel din New York, se acordă în fiecare an premiul Found in Translation, pentru cea mai bună traducere în limba engleză.

Premiile literare sînt un al doilea ingredient esenţial. Şi nu pentru că ar stabili ierarhii şi ar scoate în faţă nişte nume în defavoarea altora, ci pentru că în Polonia premiile literare servesc nu atît orgoliilor, cît cărţilor. Ecuaţia este destul de simplă: o carte care a primit un astfel de premiu, l-a primit, cel mai probabil, pe merit. Adică primează criteriul scriiturii, dincolo de ambiţii şi de găşti şi de prietenii (la cel mai înalt nivel literar & academic, fără-ndoială).

În 1962 a fost înfiinţat premiul Fundaţiei Kościelskich, despre care se vorbeşte adesea ca fiind „Nobelul polonez” pentru scriitori sub 40 de ani. Printre cîştigători, de-a lungul timpului, s-au numărat Zbigniew Herbert, Sławomir Mrożek, Olga Tokarcyuk sau Andrzej Stasiuk. Premiul Nike a fost acordat pentru prima dată în 1997 şi de atunci a devenit un fel de trademark, o asigurare – un laureat al premiului Nike va scrie, cel mai probabil, o carte foarte bună. În concurs intră toate speciile literare (sînt acceptate şi autobiografii, eseuri, jurnale) şi dintre cele 20 de nominalizări iniţiale rămîn în joc şapte finalişti. În ultimii ani, premiul a mers la Olga Tokarcyuk, Dorota Masłowska, Andrzej Stasiuk sau Wojciech Kuczok. Săptămînalul Newsweek acordă, de şase ani încoace, premii pentru literatură şi reportaj, precum şi un premiu al cititorilor.

Dintre editurile prestigioase poloneze, cel puţin două sînt edituri specializate, care şi-au făcut un scop din promovarea literaturilor mai puţin cunoscute. Este cazul editurilor Czarne şi Pogranicze, care publică autori contemporani central şi est-europeni. Programele lor editoriale au avut curajul să mizeze în întregime pe altceva decît pe mainstream (în cazul altor edituri, este destul de greu să găseşti măcar o colecţie care să se ocupe de literatura acestei regiuni), reuşind astfel nu doar să popularizeze nişte autori puţin cunoscuţi, ci şi să promoveze literatura contemporană poloneză într-un context bine definit.

În sfîrşit, pentru că dincolo de întîlniri, dezbateri, premii, lansări şi festivaluri, importante rămîn cărţile în sine, există – cel puţin în Varşovia – o modă în deschiderea de cafenele literare, deşi denumirea este mult prea pretenţioasă pentru ceea ce sînt locurile astea, de fapt. Tarabuk, Kafka, Czuły Barbarzynca sînt nişte cîrciumioare vesele şi colorate, ticsite cu cărţi, cu mobile desperecheate şi cu ferestre mari, ceva între anticariat, sală de lectură, loc de întîlnire cu prietenii şi Internet-café, unde poţi pierde ore în şir citind, poţi să cumperi cărţi, să faci schimb de cărţi şi, nu de puţine ori, să întîlneşti, din întîmplare, scriitori cu chef de citit şi de-o cafea, în afara oricăror conferinţe, ateliere şi seri de lectură.