Alexandru Bălăşescu

Planeta New Orleans

photo by Bogdan Chivoiu

Cald. Umed. Dens. Uterin. Aerul îmi picura în plămîni prelingîndu-se de-a lungul traheei. Plăcerea confortabilă a respiraţiei era aproape orgasmică. Asta mi-a fost prima impresie asupra New Orleans-ului, cînd am ieşit din aeroportul menţinut artificial în clima neutră a interioarelor moderne. Cel mai de nord port caraibeean, aşa le place localnicilor să spună despre New Orleans… Mă aştepta un prieten din liceu, Bogdan, care trăieşte acum în La Fayette; aveam o adresă clară şi un nume de găsit: French street şi Coco Robicheaux. Şi eventual o provocare vecină cu imposibilul pentru cele doar patru zile pe care le aveam de petrecut în oraş: să găsesc o înmormîntare jazz. În 20 de minute de condus pe autostrada din loc în loc suspendată deasupra mlaştinilor fluviului am ajuns aproape de cartierul francez. Acesta a apărut ca oaza ascunsă în spatele unei dune, brusc, dincolo de deşertul de case suburbane inexpresive în stil american. Clădiri din cărămida în culori pastel (New Orleans are o gamă tradiţională de 32 de culori) de un etaj cu balcoane cu cele mai elaborate dantelării de fier forjat pe care le-am văzut vreodată străjuiesc străzile întinse în patternul de grid clasic american. E aproape 3 după-amiaza şi, după ce am lăsat bagajul la un hotel stil napoleonian (în salonul de jos era atîrnat de perete un portret al împăratului francez), am plecat agale să găsesc French street. Amalgamul de tradiţie franceză, anglo-saxonă şi creola au creat un oraş în care speranţa de viaţă este la fel de scăzută ca în orice altă fostă colonie ce formeaza astăzi lumea a treia, un spaţiu împărţit în două, o parte din oraş (cea în care eram) păstrînd încă în vigoare Codul Napoleonic de care localnicii sînt aşa de mîndri, nu în ultimul rînd pentru că vîrsta legală de la care poţi consuma alcool este de 18 ani (nu 21 ca în resul Statelor Unite şi în jumătatea anglo-saxonă protestantă a oraşului).

Am luat-o agale pe străzile pline de muzică, căci din fiecare bar şi la fiecare al doilea colţ se putea auzi sau vedea un grup de muzicieni care produceau şi re-produceau atmosfera jazzy pentru care oraşul este atît de celebru. Şirul de baruri era întretăiat din cînd în cînd de cîte un magazin cu produse voodoo, tradiţie creolă de practici religioase vîndute ca atracţie, ca formă de amuzament sau ca soluţii reale pentru probleme universale ale umanităţii: dragoste, sănătate, bani… Un tînăr cu aspect de homeless şi cu foarte puţini dinţi trece pe lîngă noi şi îl abordez pentru a-l întreba unde este French street. Ieşisem din partea turistică a New Orleans-ului şi bănuiam că sîntem aproape. „Eşti chiar pe french street” spune el zîmbind cu ceea ce-i rămăsese din dinţi. „Hai să vă cînt un blues” spune, scoate muzicuta din buzunar şi ne încîntă cu o poveste cîntată a trecerii sale de la Bourbon la bere (căci băutura tare l-a împins în păcat şi acum are de crescut un copil). Am rîs, i-am dat un dolar şi l-am întrebat unde am putea bea ceva. Şi el spune: „Uite peste drum e Apple Barrel şi pe bancă în faţă e Coco, dar e supărat că şi-a pierdut un prieten”.  Am intrat şi am cerut un bourbon, m-am aşezat la bar şi am aflat povestea: nu unul, ci doi muzicieni muriseră în urmă cu cîteva zile, amîndoi obişnuiţi ai barului, unul dintre ei prieten apropiat cu Coco Robicheaux care se reculegea afară. Înmormîntarea avea să fie curînd. A doua zi. „A lot of bad blood right now” spune barmanul. Coco a intrat în bar şi în vorbă. Am luat un rînd ca să mai spălăm din sîngele amar. El bea tequila. Evident că are un prieten bun român în New Orleans cu care bea din cînd în cînd. Îl cheamă Andrei. Codrescu. Am mai băut un rînd în sănătatea lui. Îmi scrie adresa şi numărul de telefon cu mîna lui în micul meu carneţel. Mă cheamă la înmormîntarea de a doua zi, la care m-am dus. Nu singur, căci pînă a doua zi îl întîlnisem deja pe reverend Andrew, un tînăr cu o experienţă vasta de viaţă, doctorand la universitate şi iniţiator al New Orleans bullrun, fiindcă taurii sînt „horny girls on rollers”. După al treilea rînd, totul intră în normal. Eram acolo, puteam fi de acolo şi nu voiam să mă îndrept în nici o altă parte.
New Orleans este o planetă aparte, care îţi oferă totul din primul moment dacă ştii să primeşti.