Latest News Stream
O să v-o spun direct, fără menajamente sau înflorituri: mă fascinează derapajele, punctele de ruptură din mintea, cărțile și zilele fiecăruia dintre noi. Viețile care sar de pe șină blînd, curios, pe neașteptate sînt specialitatea mea.
Era într-o după-amiază oarecare de august, cu miros de praf și vanilie. Mă întorceam de pe munte împărțit: tocmai se prăpădise bunică-mea și, în timp ce o parte din gînduri călătoreau cu Rapidul 375 și fîlfîitul calm al perdelelor, păstrînd neatinse vîrfurile zimțate ale Făgărașilor, cealaltă rămînea agățată de mirosul borcanelor din bucătăria copilăriei.
Cine îşi mai aminteşte de maşinile de scris din vremea lui Ceauşescu are ce povesti nepoţilor. Grele, misterioase, ambalate în cutii ovale sau dreptunghiulare cu mîner de piele şi încuietoare de fier, ce te duceau cu gîndul la servietele lui James Bond din anii ’60 (varianta Sean Connery).
În condiţiile astea nu tocmai vesele, m-am trezit într-o dimineaţă cu un motan în dormitor. Intrase fără jenă pe geamul întredeschis şi, luîndu-şi avînt, sărise tocmai în mijlocul camerei. M-am ridicat în capul oaselor şi-am început să ne privim în ochi.
Isprăvile numitului Mişu, pe care vi-l prezentasem luna trecută, gravitau, ca ale oricărui motan respectabil, în jurul celor două centre de interes ale universului pisicesc: inima şi stomacul (nu neapărat în această ordine). Pentru a obţine felia de şuncă, zgîrciul fripturii sau perişoara din ciorbă, motanul nostru era în stare să facă orice.
Cine îşi mai aminteşte cum venea tineretul la mare prin anii ’80 are ce povesti. Trenurile se încărcau de studenţi, rucsacuri „Prodcomplex” (croite la Tîrgu-Mureş, cu un cadru de aluminiu care ţi se îndoia în mîini) şi sticle de „Ovidiu”, „Primula”, „Jocheu” sau „Mamaia”. Erau preferate acceleratele de noapte, în care scăpai de saună, controlori şi sindicaliştii prăvăliţi peste copii şi geamantane în drum spre Eforie.
Cine spune că românii nu sînt un popor cu chef de viață încă n-a apucat-o vara pe drumul spre mare. În fiecare dimineață, cîteva mii de mașini de pe geamurile cărora atîrnă, după caz, brațe păroase, umbrele, casetofoane portabile, căței, perne, colaci, pălării de soare, prosoape sau snopi de degete de la picioare, cu cearcănele zîmbindu-ți frumos și pămîntiu, se încolonează pe Autostrada Soarelui.
Cel mai simpatic e cînd nimerești în bloc cu o echipă de vecini atenți și amabili. De curînd, am fost binecuvîntat la etajul de deasupra cu un cuplu de modă veche: genul gospodar, care își aduce aminte cu nostalgie de vremurile cînd porcul tropăia prin balcon și găinile adormeau în cotețul din baie. Înarmați cu răbdare, două soacre iubitoare de Tînăr și neliniștit și-un papagal care îți recită DEX –ul fără greșeli și, mai ales, fără oprire, cei doi s-au gîndit să-și completeze colecția zootehnică. Zis și făcut.
Venisem aici, în Polonia, ca să vorbesc despre mine și Europa mea Centrală. Atunci însă, pe mine, pe Taras și pe Andrzej – dar și pe Monika, pe Dagmara și pe Bogdan – ne legau mai mult cețurile astea (sub/trans-) carpatice și ziua ploioasă în care am fost în vizită la un poet tînăr mort în 1937, la altul mort în 2007, la ceramistul din pădure, în cabana de lemn a ciobanului și-apoi în casa cu îngeri. Pe drumul înapoi spre oraș îl întrebăm pe Andrzej cum se numește rîul pe lîngă care trecem. Nu știe. „Cum, nu știi ce rîu trece pe teritoriul tău?”, îl întreabă Bogdan. „Teritoriul meu e doar în mintea mea!”, răspunde Andrzej.
