O să v-o spun direct, fără menajamente sau înflorituri: mă fascinează derapajele, punctele de ruptură din mintea, cărțile și zilele fiecăruia dintre noi. Viețile care sar de pe șină blînd, curios, pe neașteptate sînt specialitatea mea. Gînduri care explodează din senin noaptea, cînd capul se odihnește în răcoarea pernelor; prieteníi care se opresc ca inima unui cardiac; iubiri sigure și pasionale care se desfac fără motiv, transformîndu-se în ură sau jenă – toate mă preocupă. Fracțiunea de secundă în care se petrec, antrenînd fluxul unor consecințe incalculabile (dar precise și inevitabile, ca o poveste de Tolstoi sau Bulgakov) mă uluiește și mă întristează la fel de mult ca deplasarea tijei din ampenajul cursei JAL 123, pregătindu-se să lovească Muntele Fuji. Un Boeing 747, senzația că ești invulnerabil și cîțiva milimetri de metal deraiat: 520 de morți.

Credeți că exagerez? Că îmi iau drepturi îndrăznețe și nemeritate? Că mă joc cu o realitate inexistentă (sau, dimpotrivă, de la sine înțeleasă), doar pentru a colora cîteva rînduri în tonuri de miere sau cianură? Deschideți orice ușă apropiată: a blocului în care locuiți, a liceului, a facultății sau a editurii în care lucrați, a romanului de pe noptieră sau a revistei glossy pe care o lăsați noaptea lîngă pat; a hotărîrilor pe care nu ați avut curajul să le luați atunci cînd trebuia și cînd contau; a blog-ului pe care fiica dumneavoastră îl ține pe ascuns, și veți găsi acolo toate urmele prăbușirilor trecute sau viitoare. Nu trebuie să fiți nici Sherlock Holmes, nici Agentul 007 ca să acceptați acest lucru. Totuși, cine povestește și cîtă încredere puteți avea în cuvintele lui? Îngăduiți-mi să mă prezint. După cum probabil știți deja (zvonurile circulă repede, mai ales cînd vine vorba de scriitori), ziua predau teorie cibernetică la Literele bucureștene, iar noaptea studiez mecanica dezastrelor aviatice pe Discovery Channel. Ați vrea să aflați mai multe despre mine? Dar despre dumneavoastră?

Sînt un om simplu, un ins liniștit și calculat, căruia îi place să știe cum arată săptămîna următoare. Viața mea nu a fost un triumf, dar nici nu s-a prăbușit în cine știe ce abisuri de întuneric. O familie strînsă, de învățători și profesori din tată-n fiu, mi-a dat o educație potrivită, ferindu-mă de excesele sărăciei sau ale depresiei; dacă ar fi să ne luăm după actele genealogice ale Manoleștilor, aș fi un fel de stră-strănepot al lui Ion Ghica (motiv de respect și mîndrie). Vîrsta mea a făcut (și face încă) obiectul unor dispute aprinse, dar lipsite de orice suport științific: după unii, aș fi un bătrîn înțelept și ticăit, cu mintea și experiența de 80 de ani; după alții, aș fi rămas naiv și puțin imatur, ca un adolescent de 16 ani; în fine, mai sînt unii (în frunte cu portarii de la Litere) care, luîndu-se după zîmbet și înfățișare, mă confundă cu un tînăr rebel și sportiv, căruia merită să-i spui vreo două la intrare, înainte să-i ceri carnetul de student. M-am descurcat aproape întotdeauna. Ascuns îndărătul unor nume de blogger, m-am putut desfășura în voie: cameleonul, Black Orchid sau eudoareu. Cu ajutorul lor, mi-am compus portretele și-am forfotit prin viețile altora, amețindu-le cu parfumul speranței sau injectîndu-le otrava disperării. Am fost luat în serios; tripla mea identitate biologică a fost aici un avantaj, nu o povară. N-am suferit niciodată de singurătate sau lipsă de atenție, deși sufletul meu, dacă s-ar pricepe cineva să umble la el și să-l deschidă cu o cheiță de aur, ar zice altfel. Am avut meserii onorabile (de fapt, una singură: tot de profesor, exercitată întîi prin licee, apoi prin facultăți) și relații de durată, cu femei frumoase și devotate (în mod inexplicabil, cu excepția uneia, despre care o să vă povestesc mai tîrziu, nici una n-a ținut mai mult de șase ani). În timpul liber, mă ocup cu jogging-ul, gătitul de tarte cu lămîie și scrisul. Dacă intrați în prima librărie, s-ar putea să dați peste una sau două din cărțile mele; dacă aveți curiozitatea să le deschideți, s-ar putea să vă și placă. Seara mă vedeți singur, alergînd ca o umbră, pe Calea Dorobanților sau Bulevardul Aviatorilor. Despre tarte, nu v-aș spune acum prea multe: dacă o să ne împrietenim, cine știe?, poate o să aveți ocazia să le gustați.

sursa foto

NL nr. 1, anul I, noiembrie 2006

Era într-o după-amiază oarecare de august, cu miros de praf și vanilie. Mă întorceam de pe munte împărțit: tocmai se prăpădise bunică-mea și, în timp ce o parte din gînduri călătoreau cu Rapidul 375 și fîlfîitul calm al perdelelor, păstrînd neatinse vîrfurile zimțate ale Făgărașilor, cealaltă rămînea agățată de mirosul borcanelor din bucătăria copilăriei. Fiecare simț se afla acolo, închis în recipientele transparente sau verzui prin care bunica Aneta își plimba degetele noduroase, cu verigheta de aur sudată pe falange: bucuria, în borcanul cu pudră de cacao; încrederea, în vasul cu boabe de griș (pe care îl credeam interminabil, pentru că mînuțele mele nu dădeau niciodată de fund); melancolia, în castronul cu făină, mereu acoperit cu o pînză albă de tifon; tristețea, în cutiuțele cu mirodenii, care împrăștiau duminica și de sărbători aroma iute a timpului necruțător.

Nimeni nu mă putea lămuri cum îmi pierdusem bunicii pe drum. Din primii, cei veniți pe filieră paternă, nu rămăsese decît o vestă croșetată, cu nasturi pătrați de sticlă și amintirea mîinii care mi-i încheia pînă la gît. Despre ceilalți, știam prea multe și nu voiam să povestesc: un ofițer de cavalerie în permisie, înzăpezit în 1942 cu Fordul pe Vîrful Păduchiosu; soția lui blondă, care îl privea din spatele geamurilor aburite cum amenința lupii cu un revolver. Destinul calm și puternic al Manoleștilor fusese întotdeauna legat de-un munte, ca și cum întretăierea firească de bucurii și nenorociri pe care viața ne-o pregătește rînjind nu putea veni decît de-acolo. O noapte pe bancheta din spate a automobilului scufundat în nămeți și, cît ai clipi din pleoape sau ai mișca penelul pe-o foaie de hîrtie, istoria luase alt curs.

Mai trebuia găsită doar vocea care s-o spună.

De fapt, bunicii nici nu existau. Cît trăiseră, îi ignorasem dezinvolt. Privirea îi ocolise, iar memoria îi înregistrase ca pe niște prezențe difuze și mecanice, un soi de aparate transparente cu pălărie și șorț, construite special pentru a ne hrăni pe noi, copiii. În fiecare dimineață, un arsenal întreg de pungi și sacoșe, castroane și tigăi, linguri și polonice se punea în mișcare în slujba noastră. Casa aluneca într-un nor de făină, prin care pîlpîiau mîinile grăbite și flacăra albăstruie a aragazului. De Crăciun, norul se așeza într-o copaie și, învelit în gălbenușuri grele de ou, începea să miroasă a nucă, stafide și coji de portocale.

Nici înainte să se prăpădească, nu-i văzusem prea bine. Brațele încremeniseră, corpurile fuseseră prinse în așternuturi adîncite, pătate de ceai și urină. Dedesubt, cineva strecurase o folie de plastic, să protejeze salteaua. Mintea nu mai funcționa. Cuvintele se dezlipiseră de creier, buzele întredeschise nu mai scoteau nici un sunet, iar, dacă ar fi făcut-o, nici Dumnezeu nu l-ar fi înțeles. În fiecare noapte, treizeci de kilograme de apă, oase și tegument așteptau să fie părăsite de suflul care le făcea să simtă apăsarea de fier a plăpumii peste degetele inerte. Și tot atunci, aceleași kilograme se rugau, într-o limbă numai de ele știută, să nu fie șterse de pe lumea asta.

sursa foto

NL nr. 2, anul I, decembrie 2006

Bucureștiul meu a dispărut de trei ori.

Prima dată l-am pierdut cînd, intoxicat de fotografiile bunicului Vitalian și cutia cu pudră a bunicii Aneta, am început să-l caut în jurul casei. Călare pe tricicleta mea de fier, cu spițe argintii și mînere de plastic alb, demaram pe trotuar, parcurgînd distanțe enorme și primejdioase: o sută de metri în stînga, cincizeci de metri în dreapta. Investigația nu dura mult și se termina invariabil cu-o urecheală. Poate de vină era trotuarul noduros, cu rădăcinile copacilor topite sub asfalt; sau poate eram doar eu neatent și nu reușeam să găsesc uniformele de cavalerie și rochiile înfoiate învîrtindu-se în jurul lor.

A doua oară a fost mai rău. M-a luat taică-meu cu mașina și-am oprit lîngă Piața Victoriei. Era prin ’80 și ceva și, în tot cartierul, nu întîlneai decît case boierești și vile interbelice, pe care  iedera creștea pînă sub acoperiș. Dacă nimereai o spărtură prin tabla gardurilor, vedeai grădinile cu trandafiri portocalii, iarbă înaltă și, desigur, motani. Am coborît pe Ilie Pintilie și taică-meu a întins ușor mîna. La capătul ei, dincolo de bulevard, două buldozere și-o macara cu bilă trozneau într-o clădire de secol 19. În timp ce bila metalică izbea în pereții exteriori, buldozerele încercau să-i sape temelia cu dinții cupelor. Fără succes: după mai bine de-o oră de eforturi și înjurături, bătrîna Casă Iorga era tot în picioare. Atunci, muncitorii au legat un cablu de-oțel înnădit în jurul clădirii și-au început o mișcare de fierăstrău cu buldozerele, tăind-o ca pe-un buștean.

A treia oară e azi. Închid ochii și, în fiecare dimineață, cînd îi deschid, ceva a mai dispărut: un parc, o piațetă, un scuar, o casă, un depou. Clipesc și ele nu vin înapoi. În locul lor, răsar niște cazemate de sticlă neagră sau gri, tăioase ca o operație pe retină: la Armenească, lîngă Sfîntu Iosif, peste Muzeul Antipa, prin livezile din Băneasa. Unde sînt feliile mele de spațiu, în care aerul și culorile jucau libere? Prietenii îmi spun că nici n-au existat, sînt obosit și poate ar trebui să mă vadă un doctor.

sursa foto

NL nr. 3, anul I, ianuarie 2007

Cine îşi mai aminteşte de maşinile de scris din vremea lui Ceauşescu are ce povesti nepoţilor. Grele, misterioase, ambalate în cutii ovale sau dreptunghiulare cu mîner de piele şi încuietoare de fier, ce te duceau cu gîndul la servietele lui James Bond din anii ’60 (varianta Sean Connery).

Pentru majoritatea copiilor, primul contact cu obiectul misterios al lui Bond avea loc prin clasa a doua sau a treia. Intrai smerit la secretariat, strălucind în costumul de tergal bleumarin şi, în timp ce aşteptai să-ţi fie verificată cravata de pionier sau să ţi se pună o semnătură pe carnetul de note, te doborau bubuiturile metalice ale clapelor. Zgomotele veneau din nişte maşinării de culoare incertă (muştar, oranj închis sau căcăniu aprins), pe care degetele puternice ale secretarelor băteau o decizie UTC sau o hotărîre de consiliu profesoral. Ieşeai de acolo blînd, mitraliat, ca după o audiţie la cor.

Care avea norocul unor părinţi profesori, medici sau scriitori se trezea cu maşinăria acasă. Era o voluptate să-i deschizi carcasa de lemn sau învelişul din piele cartonată şi, trăgînd de clapeta metalică, să-i vezi strălucirile negre ale tastelor. Înăuntru, mai găseai o cîrpă moale, albă sau bleu, care ascundea două şurubelniţe minuscule, cît jumătate de creion. Nu te-atingeai de ele, doar mîinile experte ale tatălui se puteau scufunda în spaţiul infim dintre taste, pentru a-l şterge de praf sau a-i strînge un şurub ascuns.

O dată pe an, obiectele grele şi misterioase se-aliniau, pentru a da raportul Partidului. Continentaluri interbelice sau Consuluri trecute prin primăvara de la Praga luau poziţie de drepţi în faţa Miliţiei şi-a Securităţii. Fiecare font era bătut de două ori pe-o foaie de hîrtie, apoi la fel, pe-o a doua foaie. Părinţii mergeau la Miliţie şi, sub semnătură, depuneau foile sub privirea atentă a ofiţerilor. Nici o maşină de scris nu semăna cu alta. Dacă se întîmpla ca mai multă lume să aibă acelaşi model, securiştii îţi luau maşina şi-i deformau unul sau mai multe fonturi, să-i poată recunoaşte scrisul. Te pomeneai astfel cu metalul strîmbat pe căciuliţa lui ă sau cu o-ul spart milimetric, ca un covrig din care muşcase un cîine. Aşa scăpau mai-marii epocii de pericolul manifestelor anti-comuniste: dacă-ţi trecea prin minte să le baţi la maşină, te recunoşteau după amprentele fonturilor. Şi, evident, ajungeai după gratii.

sursa foto

NL nr. 4, anul I, februarie 2007

Prin vara lui 1990 locuiam într-un demisol umbros, cu încăperile înşirate vagon, ca-n prozele interbelice. Soarele se strecura prin ochiurile unui grilaj ruginit, împrăştiind fire de lumină roşcată pe covor. Dimineţile miroseau a cărbune şi vaselină, iar prin oraş zumzăiau cîteva zeci de basculante şi răpăiau bîtele minerilor. Erau nişte vremuri tulburi, tocmai bune de uitat. Sau poate, dimpotrivă, de povestit nepoţilor, să le spună şi altora.

În condiţiile astea nu tocmai vesele, m-am trezit într-o dimineaţă cu un motan în dormitor. Intrase fără jenă pe geamul întredeschis şi, luîndu-şi avînt, sărise tocmai în mijlocul camerei. M-am ridicat în capul oaselor şi-am început să ne privim în ochi. Trebuie să vă spun că nu eram un fan al universului felin, iar specimenul neinvitat nu părea să-mi încurajeze vreo schimbare radicală de opinie. Motanul arăta patibular, aspectul infracţional se contura cu fiecare porţiune pe care o descopeream: un cap enorm, cît palma mea deschisă, cu una din urechi făcută franjuri şi jumătate din mustăţi lipsă; un corp greu, îndesat, umplut cu blană neagră prăfoasă, mai puţin pe piept şi lîngă gheare, unde creşteau un plastron şi patru ghetre albe. Privirea mijea, jumătăţile de mustăţi fremătau, coada se răsucea ca o parîmă dată cu gudron. Părea un fel de marinar al lumii pisiceşti: dintr-o clipă într-alta, te aşteptai să-şi suflece blana şi să-ţi arate ancora tatuată pe braţ.

După cîteva clipe de tatonare, marinarul meu neinvitat m-a mai privit o dată în ochi şi, pînă să apuc să-l gonesc, s-a apucat să facă tumbe pe covor. Se trîntea cînd pe-o parte, cînd pe alta, închizînd pe rînd cîte-o pleoapă, fără să mă scape din ochi cu cealaltă. Din acel moment (pe care pisicarii îl cunosc foarte bine, asociindu-l cu binecunoscuta formulă de curtoazie felină: „Şefu’, am făcut frumos. Acum mă laşi şi pe mine în bucătărie?”), motanul Mişu a intrat definitiv nu numai în dormitor, ci şi în viaţa mea. Şi a rămas acolo vreo şapte ani, peste cei şapte pe care îi avea deja.

Dar, despre isprăvile musafirului meu nepoftit, transformat într-un tovarăş demn şi afectuos de viaţă, data viitoare.

sursa foto

NL nr. 5, anul I, martie-aprilie 2007

Isprăvile numitului Mişu, pe care vi-l prezentasem luna trecută, gravitau, ca ale oricărui motan respectabil, în jurul celor două centre de interes ale universului pisicesc: inima şi stomacul (nu neapărat în această ordine). Pentru a obţine felia de şuncă, zgîrciul fripturii sau perişoara din ciorbă, motanul nostru era în stare să facă orice. Bătăuşul patibular al cartierului se transforma într-un milog blînd şi lăcrimos, gata să-ţi rupă sufletul şi să plece cu el departe, împreună cu bucata de cotlet din farfurie. Nu de puţine ori l-am suprins în ipostaze vinovate şi compromiţătoare: intrat în frigider, ascuns sub masă cu peştele în gură sau plonjat pe trei sferturi în găleata de gunoi din bucătărie. De fiecare dată cînd era surprins în acţiune, trecea la tumbe sau la jocuri cu oasele şi sîmburii de măsline rămaşi de pe urma festinului. Cînd îl luai la rost, privea ca niznaiul în altă parte, zvîcnind nedumerit din mustăţi.

Nici partea de inimă a vieţii lui Mişu nu era lipsită de culoare. Din două în două săptămîni, şeful cartierului îşi fugărea rivalii prin copaci (într-o seară, întorcîndu-mă din oraş, l-am găsit pe o cracă, la zece metri deasupra solului, împingînd un competitor în hău) sau îi pocnea pe zidurile din spate ale curţii interioare, pentru a-şi impresiona haremul. Uneori, bătăile lăsau urme şi Mişu intra pe geam cu capul tumefiat sau urechea în sînge, ca un borfaş care îşi numără tăieturile, după ce tocmai şi-a lichidat concurenţa. Dormea zece ore fără oprire, apoi ieşea şi-o lua de la capăt.

Despre motanul negru cu plastron alb n-am să vă mai spun decît un singur lucru: după 14 ani, cînd a venit momentul să se retragă definitiv din frigider, de pe ziduri şi din viaţa mea, a dispărut. Ca toţi motanii demni şi înţelepţi de pe lumea asta, s-a ascuns undeva bine, într-un loc unde să nu poată fi nici găsit, nici deranjat. Uneori, îl visez noaptea şi mă trezesc sperînd că o să mai apară în sufragerie, descărcîndu-şi zecile de purici pe covor, înainte să-mi sară în braţe.

sursa foto

NL nr. 6, anul I, aprilie-mai 2007

Cine îşi mai aminteşte cum venea tineretul la mare prin anii ’80 are ce povesti. Trenurile se încărcau de studenţi, rucsacuri „Prodcomplex” (croite la Tîrgu-Mureş, cu un cadru de aluminiu care ţi se îndoia în mîini) şi sticle de „Ovidiu”, „Primula”, „Jocheu” sau „Mamaia”. Erau preferate acceleratele de noapte, în care scăpai de saună, controlori şi sindicaliştii prăvăliţi peste copii şi geamantane în drum spre Eforie. Norocoşii dormeau pe culoare sau în plasele pentru bagaje din compartimente. Ceilalţi, urcaţi în ultima clipă, se înghesuiau să prindă un loc în closet sau între vagoane, unde erau zgîlţîiţi ca la cutremur. Despre cei de pe banchete nu pot să vă spun mare lucru, pentru că n-am ajuns niciodată mai departe de primul compartiment.

Majoritatea vagoanelor se descărcau la Costineşti. Era epoca de glorie a BTT –ului, dormeai cîte şase în căsuţele de lemn de două persoane, iar noaptea, înainte să vină miliţienii în control, bubuind în uşiţe şi rotindu-şi lanternele pe geam, o rupeai la fugă pe plajă sau te căţărai pe acoperişul de la duşuri, unde moţăiau alţi douăzeci de inşi, pe saltele, rucsacuri ori direct pe gudronul întărit. La prînz, exilaţii se refăceau pe „Ring”, lipăind în şlapi pe ritmuri de Michael Jackson şi adulmecînd sarea de pe corpurile fetelor, proaspete ca un cozonac. După vreo oră,  disc-jockey-ul punea furtunul pe mulţime şi lumea chiţăia de fericire, în aburii roz-violet ai nevrozei, costumelor de baie şi „Fru-Colelor”.

La două fix, organizatorii tăiau curentul, dînd semnalul retragerii. Mulţimea se încolona spre cantină, „La Împinge Tava”, în aşteptarea mîncării de fasole şi a prăjiturii cu brînză topită. Dar, despre deliciile gastronomice ale „Epocii de Aur”, poate cu altă ocazie.

sursa foto

NL nr. 7, anul I, iunie-iulie 2007

Cine spune că românii nu sînt un popor cu chef de viață încă n-a apucat-o vara pe drumul spre mare. În fiecare dimineață, cîteva mii de mașini de pe geamurile cărora atîrnă, după caz, brațe păroase, umbrele, casetofoane portabile, căței, perne, colaci, pălării de soare, prosoape sau snopi de degete de la picioare, cu cearcănele zîmbindu-ți frumos și pămîntiu, se încolonează pe Autostrada Soarelui. Două benzi de asfalt, de pe marginea cărora s-a furat tot ce era la îndemînă, de la cutiile de metal ale telefoanelor de urgență, la pastilele fluorescente de semnalizare pe timp de noapte, se întind pe vreo o sută patruzeci de kilometri, bîntuite de apariții stranii, cu înfățișări și nume extraterestre: Logan, Matiz și Oltcit, pe dreapta; X 5, M 6 și Q 7, pe stînga. Unele par să stea pe loc, amorțite în fîșia de asfalt și răcoare a Cîmpiei Române, altele te depășesc fulgerător, clipind de departe din luminile lor astronaute.

Din cînd în cînd, spectacolul cosmic e întrerupt de cîte un sătean rătăcit, care încalecă balustradele de protecție din mijloc cu tot cu bicicletă, pentru a trece în partea cealaltă a cîmpului. Sîmbăta, invazia mai e oprită și de agenții de circulație care, surprinși că miriștea tocmai s-a aprins și un fum acru și cafeniu îmbracă autostrada pe cîțiva kilometri, îți fac niște semne ciudate din mîini: unele, ca și cum ar trebui să te așezi pe jos, cu tot cu mașină; altele, de parcă ți-ar spune să vorbești mai încet sau, în orice caz, mai rar. Doar indianul Talpă-Iute le-ar putea înțelege…

După autostrada cea bine numită (soarele îți intră tot timpul în ochi, indiferent de oră și direcția în care mergi), șoseaua se îngustează brusc, încolăcindu-se în jurul reactorului de la Cernavodă și ieșind în localități cu nume strămoșești și fior patriotic: Mircea Vodă, Ștefan cel Mare, Valu’ lui Traian. O sarabandă de eroi naționali te păzesc, încă de pe vremea cînd șoselele și națiunea nu existau, de relele drumului și ale vremurilor nerecunoscătoare de azi. Asta nu împiedică plopii de pe margine să mai cadă din cînd în cînd în drum (am luat și eu pe capotă o jumătate de cracă, acum cîțiva ani) și nici pe șoferii grăbiți să forțeze depășirea în curbă, zdrobind săptămînal unul sau mai mulți motocicliști. E suficient să vezi coloanele de mașini oprite în deal și o cască bleumarin-strălucitor decapitată pe asfalt, ca să-ți treacă cheful de glume.

sursa foto

NL nr. 8, anul I, august 2007

Cel mai simpatic e cînd nimerești în bloc cu o echipă de vecini atenți și amabili. De curînd, am fost binecuvîntat la etajul de deasupra cu un cuplu de modă veche: genul gospodar, care își aduce aminte cu nostalgie de vremurile cînd porcul tropăia prin balcon și găinile adormeau în cotețul din baie. Înarmați cu răbdare, două soacre iubitoare de Tînăr și neliniștit și-un papagal care îți recită DEX –ul fără greșeli și, mai ales, fără oprire, cei doi s-au gîndit să-și completeze colecția zootehnică. Zis și făcut.

Suspansul n-a durat mult: doar vreo trei zile, la capătul cărora am aflat cine se mai mutase cu ei. Cum, pînă atunci, singurele zgomote care se revărsau în miez de noapte din apartament erau trilurile păsăroiului logoped și sonorul televizorului uitat la maxim, vecinii mei au apelat la chițăiturile isterice a doi chihuahua și la tropotitul vînătoresc al unui brac. La urma-urmei, nimic mai normal pentru un cuplu încremenit 23 de ore din 24 în fața telenovelelor și a buletinelor de știri, decît să-și cumpere un cîine de vînătoare, gata oricînd să urmărească rața sub fotoliu sau să fugărească fazanul pe hol, în timp ce mîrșavul Victor Newman achiziționează o nouă companie în Genoa-City. Și, tot așa, nimic anormal în a-ți ține animalele în casă pînă cînd vezica lor începe să semene cu vehicolul fraților Montgolfier și chițăiturile se transformă în urlete de neputință ce ar îngrozi întreaga secție de chirurgie de la „Carol Davila”. Doar cine a vizitat vreodată o locuință în care există un chihuahua știe ce spectacol poate oferi sonorul acestei specii etern traumatizate psihic…

Recitalul zilnic nu se oprește însă aici. Avertizați de zgomotele disperate ale animalelor, dar prea obosiți ca să coboare cele trei etaje care îi despart de curte, vecinii mei atenți și amabili își scot cîinii pe ușă, lăsîndu-i să zburde pe scară. În consecință, cu o regularitate de metronom (adică în fiecare dimineață, la ora 9), treptele blocului sînt stropite de sus pînă jos de un fir jucăuș de urină, care își prelinge aromele acide pe preșurile de etaj. Spre prînz, evaporată din micile bălți ale marmurei, duhoarea devine dulceagă, omniprezentă și, desigur, insuportabilă. Bucuria e cu atît mai mare, cu cît fiecare familie și în special firma de avocatură de la ultimul etaj, vizitată de zeci de clienți, introduce în propriul apartament o părticică din micul univers lichid al scării.

Cam așa arată vecinii mei. Îi vrea cineva?

sursa foto

NL nr. 9, anul I, septembrie 2007

Aș putea să scriu doar despre cum am stat eu într-o sală plină și cum, în față, la aceeași masă, stăteau cehii Václav Havel și František Janouch, slovacul Jan Carnogursky, ungurul Gábor Demszky, polonezul Jan Litynski. Și despre cum vorbeau ei acum, după 30 de ani de la fondarea Chartei 77, despre vremurile în care, în afară de faptul că voiau să schimbe lumea, construiau și o frumoasă, chiar dacă de la distanță, prietenie (atît de importantă pentru viața lor). Charta 77 – nu doar un moment istoric, ci o poveste cu oameni. Și în timp ce vorbea Demszky, dînd din mîini și făcîndu-ne să rîdem, despre cum reușeau ei să țină legătura, în ciuda dificultăților de tot felul, lumina din sală s-a stins și așa a rămas pentru cîteva minute. Afară răpăia o ploaie nemilosă și bătea un vînt rece, cîinos. Dar cum laptop-ul moderatorului era deschis, au continuat să vorbească la lumina lui – l-au pasat de la unul la altul. Și mie mi-a plăcut tare mult întîmplarea, că lumina aia albăstruie îi ducea înapoi în timpul tinereții lor, cînd ascultau, probabil cu toții, The Plastic People of the Universe (că doar nu de la trupa asta, faimoasă în Cehoslovacia, a pornit totul?).

Dar mai bine să spun cum a doua zi străbăteam o Polonie cețoasă, păduroasă, adîncă, rece și, în felul ei, foarte, foarte frumoasă. Și să spun cum am ajuns împreună cu Monika (Sznajderman) și Taras (Prochasko) și Bogdan în mijlocul pădurii (dacă pădurea poate avea un „mijloc”) și am dat de un prieten al Monikăi care se întorsese nu demult în Polonia după 10 ani de Americă și, pe ploaia aia subțirică, tocmai scotea dintr-un cuptor cu o temperatură de 1.000 de grade niște vase de ceramică. A luat unul și l-a pus la răcit, apoi l-a spălat și vasul, inițial negru, s-a albit sub ochii noștri, frumos, cu, parcă, intarsii metalice. Am pornit mai departe și-am ajuns la cabana de lemn a unui cioban cumsecade, o cabană nouă și curată cu vatra de foc în mijlocul camerei. Ne-am dus apoi la mormîntul unui mare poet ukrainean, Antonici – am citit undeva că Iuri (Andruhovîci) scrie într-o carte de-a lui despre el, că dă multe citate. Antonici a murit în 1937, la 28 de ani. Alături era o biserică mică de lemn, cu mușcate la ferestre (văzusem deja, în drumul nostru, mai multe). Am oprit apoi la mormîntul lui Mirek (Miroslaw Nahacz), care se sinucisese cu cîteva luni înainte. Despre el am aflat că e deja un nume în literatura poloneză, deși avea doar 23 de ani. Și uite, acum era sub pămînt, înconjurat de iarbă, de copaci, într-un loc aproape pustiu. Apoi am ajuns în casa din inima pădurii (dacă se poate spune despre pădure că are o „inimă”), în care l-am regăsit pe Andrzej (Stasiuk), cu care cu o zi înainte, împreună cu Taras, venit din Ucraina, vorbisem despre Europa noastră Centrală în fața unui public plăcut. I-am mai regăsit acolo pe Vasyl și Bombela (numită așa după titlul unui roman al lui Miroslaw, Bombel), două pisici uriașe care mi s-au urcat amîndouă deodată în poală. Și mai era și mulțimea aia de îngeri din toată casa: îngeri de lut, de ceramică, de lemn, de hîrtie, agățați pe pereți, umplînd etajere, îngeri copilăroși, îngeri caraghioși, îngeri atipici, printre care cel cu cornițe și cel cititor, dar și fotografii cu îngeri – de pildă băiatul cu aripi care merge pe bicicletă – și îngerul pictat pe perete și cel cumpărat de curând de la un sculptor naiv.

Cînd Andrzej și Taras s-au dus la culcare, am rămas cu Monika, cu Dagmara, care venise în vizită, și cu Bogdan și-am băut vin și-am început să depănăm mici povești din vremea comunismului, unele atît de asemănătoare încît îmi pare că, pînă la urmă, pînă în 1989 am trăit cumva în aceeași țară – una în care se făcea colecție de pungi (despre asta tocmai citisem într-o revistă un fragment dintr-o carte a Slavenkăi Drakulic, Cum am supraviețuit comunismului), una în care fiecare dintre noi avea provizia lui de fetișuri din Străinătate, una în care te bucurai cu atît de puțin, una în care se putea și rîde (cum zice Slavenka Drakulic). Dagmara are 27 de ani, e actriță, seamănă cu Björk și vorbește engleza la fel ca ea, au aceeași voce. A studiat actorie la celebra Gardzienice, apoi în Germania și face acum teatru de păpuși, dar scrie și la o teză de doctorat despre Puppentheater. Monika este soția lui Andrzej. Au decis acum mulți ani să părăsescă Varșovia și să se mute aici, în munți. Nu le-a fost ușor, nu aveau curent electric, nici țeavă de gaz, nu le-a fost ușor să-și crească copiii, uneori rămîneau fără curent electric, alteori zăpada era atît de mare încît copiii învățau cu mama lor, acasă. Am întrebat-o de ce așa de departe, de ce așa de izolați și mi-a răspuns că, pe vremea comunismului, muntele, retragerea în munți, a însemnat libertatea deplină. Pasiunea ei este Europa neștiută, Europa cea uitată, Europa așa cum nu se vede nici la televizor, nici în tabloide, nici în analizele experților. Cînd Dagmara avea 6 ani, eu aveam 19, Monika 24 și Bogdan 27. Poveștile Estului, spuse acum de noi-adulții, trăite de noi-copiii-adolescenții-sau-tinerii care am fost atunci, ne fac să rîdem, să ne mirăm și să creăm între noi o tandră solidaritate pe care mulți dintre noi-esticii o simțim cînd ne întîlnim (folosesc termenul de „estic” în sensul lui politic, nu geografic).

Venisem aici, în Polonia, ca să vorbesc despre mine și Europa mea Centrală. Atunci însă, pe mine, pe Taras și pe Andrzej – dar și pe Monika, pe Dagmara și pe Bogdan – ne legau mai mult cețurile astea (sub/trans-) carpatice și ziua ploioasă în care am fost în vizită la un poet tînăr mort în 1937, la altul mort în 2007, la ceramistul din pădure, în cabana de lemn a ciobanului și-apoi în casa cu îngeri. Pe drumul înapoi spre oraș îl întrebăm pe Andrzej cum se numește rîul pe lîngă care trecem. Nu știe. „Cum, nu știi ce rîu trece pe teritoriul tău?”, îl întreabă Bogdan. „Teritoriul meu e doar în mintea mea!”, răspunde Andrzej.

NL nr. 9, anul I, septembrie 2007