O să v-o spun direct, fără menajamente sau înflorituri: mă fascinează derapajele, punctele de ruptură din mintea, cărțile și zilele fiecăruia dintre noi. Viețile care sar de pe șină blînd, curios, pe neașteptate sînt specialitatea mea. Gînduri care explodează din senin noaptea, cînd capul se odihnește în răcoarea pernelor; prieteníi care se opresc ca inima unui cardiac; iubiri sigure și pasionale care se desfac fără motiv, transformîndu-se în ură sau jenă – toate mă preocupă. Fracțiunea de secundă în care se petrec, antrenînd fluxul unor consecințe incalculabile (dar precise și inevitabile, ca o poveste de Tolstoi sau Bulgakov) mă uluiește și mă întristează la fel de mult ca deplasarea tijei din ampenajul cursei JAL 123, pregătindu-se să lovească Muntele Fuji. Un Boeing 747, senzația că ești invulnerabil și cîțiva milimetri de metal deraiat: 520 de morți.

Credeți că exagerez? Că îmi iau drepturi îndrăznețe și nemeritate? Că mă joc cu o realitate inexistentă (sau, dimpotrivă, de la sine înțeleasă), doar pentru a colora cîteva rînduri în tonuri de miere sau cianură? Deschideți orice ușă apropiată: a blocului în care locuiți, a liceului, a facultății sau a editurii în care lucrați, a romanului de pe noptieră sau a revistei glossy pe care o lăsați noaptea lîngă pat; a hotărîrilor pe care nu ați avut curajul să le luați atunci cînd trebuia și cînd contau; a blog-ului pe care fiica dumneavoastră îl ține pe ascuns, și veți găsi acolo toate urmele prăbușirilor trecute sau viitoare. Nu trebuie să fiți nici Sherlock Holmes, nici Agentul 007 ca să acceptați acest lucru. Totuși, cine povestește și cîtă încredere puteți avea în cuvintele lui? Îngăduiți-mi să mă prezint. După cum probabil știți deja (zvonurile circulă repede, mai ales cînd vine vorba de scriitori), ziua predau teorie cibernetică la Literele bucureștene, iar noaptea studiez mecanica dezastrelor aviatice pe Discovery Channel. Ați vrea să aflați mai multe despre mine? Dar despre dumneavoastră?

Sînt un om simplu, un ins liniștit și calculat, căruia îi place să știe cum arată săptămîna următoare. Viața mea nu a fost un triumf, dar nici nu s-a prăbușit în cine știe ce abisuri de întuneric. O familie strînsă, de învățători și profesori din tată-n fiu, mi-a dat o educație potrivită, ferindu-mă de excesele sărăciei sau ale depresiei; dacă ar fi să ne luăm după actele genealogice ale Manoleștilor, aș fi un fel de stră-strănepot al lui Ion Ghica (motiv de respect și mîndrie). Vîrsta mea a făcut (și face încă) obiectul unor dispute aprinse, dar lipsite de orice suport științific: după unii, aș fi un bătrîn înțelept și ticăit, cu mintea și experiența de 80 de ani; după alții, aș fi rămas naiv și puțin imatur, ca un adolescent de 16 ani; în fine, mai sînt unii (în frunte cu portarii de la Litere) care, luîndu-se după zîmbet și înfățișare, mă confundă cu un tînăr rebel și sportiv, căruia merită să-i spui vreo două la intrare, înainte să-i ceri carnetul de student. M-am descurcat aproape întotdeauna. Ascuns îndărătul unor nume de blogger, m-am putut desfășura în voie: cameleonul, Black Orchid sau eudoareu. Cu ajutorul lor, mi-am compus portretele și-am forfotit prin viețile altora, amețindu-le cu parfumul speranței sau injectîndu-le otrava disperării. Am fost luat în serios; tripla mea identitate biologică a fost aici un avantaj, nu o povară. N-am suferit niciodată de singurătate sau lipsă de atenție, deși sufletul meu, dacă s-ar pricepe cineva să umble la el și să-l deschidă cu o cheiță de aur, ar zice altfel. Am avut meserii onorabile (de fapt, una singură: tot de profesor, exercitată întîi prin licee, apoi prin facultăți) și relații de durată, cu femei frumoase și devotate (în mod inexplicabil, cu excepția uneia, despre care o să vă povestesc mai tîrziu, nici una n-a ținut mai mult de șase ani). În timpul liber, mă ocup cu jogging-ul, gătitul de tarte cu lămîie și scrisul. Dacă intrați în prima librărie, s-ar putea să dați peste una sau două din cărțile mele; dacă aveți curiozitatea să le deschideți, s-ar putea să vă și placă. Seara mă vedeți singur, alergînd ca o umbră, pe Calea Dorobanților sau Bulevardul Aviatorilor. Despre tarte, nu v-aș spune acum prea multe: dacă o să ne împrietenim, cine știe?, poate o să aveți ocazia să le gustați.

sursa foto

NL nr. 1, anul I, noiembrie 2006

Am de gînd să scriu aici despre ceea ce văd, aud și citesc zi de zi, la întîmplare, punînd totul în forma “structurii” fără centru a volubilis-ului – plantă agățătoare, dezvoltîndu-se pe orizontală, verticală sau oblic chiar, mai puțin vizibilă decît copacii sau alte surate vegetale stufoase, “centrate”.

Acum vreo 10 ani am auzit (citit) prima dată despre grila de vîrstă pentru angajări (pentru vînzătoare, secretare, paznici, muncitori). Nu erau interesanți, din punctul de vedere al angajatorilor, decît oamenii sub 35 de ani. Ce straniu!, mi-am zis (ca într-un vers din Mircea Ivănescu). La chioșcul de ziare de lîngă școala Dandei s-au perindat mai mulți tineri vînzători. N-a rezistat condițiilor groaznice (de ploaie sau de frig, iarna) decît o doamnă de vreo 50 de ani. Vînzătoarea de la care îmi iau pîinea are peste 50 și spune întotdeauna “Bună ziua!” și “Mulțumesc!”. Apoi au venit creditele pentru case, date doar tinerilor sub 35 de ani. Mă gîndesc la cei din generația mea, profesori, de pildă, care n-au fost în stare să-și cumpere casă (chiar n-aveau cum). Nici o șansă pentru ei: au îmbătrînit! De ceva vreme am văzut că a apărut aceeași grilă legată de scriitori (dacă vor să ceară vreo bursă, să participe la un concurs de debut și tot așa). Ce straniu! Eu credeam că la scriitori grila de vîrstă nu contează, numai valoarea. Ce straniu! Îmi vine în minte o poezie a lui Gregory Corso despre poeți, tineri și bătrîni. Pentru el, bătrînii erau doar cei care au “chelie pe dinăuntru”. Eu știu destui scriitori sub 35 de ani cu “chelie pe dinăuntru”, cu mînecuțe de funcționari, purtători de servietă (a altora).

Am stat odată de vorbă cu cineva despre un tînăr scriitor a cărui carte am citit-o pe nerăsuflate, cum nu mi s-a mai întîmplat de multă vreme. Celuilalt nu-i plăcuse cartea. Am început să-i vorbesc, cu disperare și entuziasm, despre ea. Apoi, după ceva vreme, tînărul autor a murit. Am citit un text superelogios al persoanei cu care eu vorbisem despre cartea lui. A trebuit să moară băiatul ăla, autorul, ca să… Ce straniu!

Zilele trecute am dat peste o emisiune de televiziune despre scriitori. La întrebarea moderatorului “De ce nu sînt cunoscuți scriitorii români în țara lor?”, un tînăr critic a răspuns, ferm, cam așa: “din cauză că nu sînt predați la școală, pe cînd pe vremea comunismului intrau în manuale autori sub 30 de ani!”. Ce straniu! Același tînăr critic, acum cîțiva ani, la o întîlnire cu profesorii de limba și literatura română, tuna și fulgera împotriva celor foarte puțini autori mai tineri (peste 30 de ani, totuși) care fuseseră introduși în manualele alternative. Ce straniu! Un altul a preluat ideea și a declarat că scriitorii în viață n-au ce căuta în manuale, că mult mai multe ar avea de învățat învățăceii dacă ar studia Biblia sau Shakespeare (în manualul de literatură română). Ce straniu! După ce am aflat că scriitorii de pe vremea lui Ceaușescu au fost ținuți la “sînul societății” (expresie pe care n-am mai auzit-o de 20 de ani), am trecut pe alt canal, unde era un minunat film documentar despre Johnny Depp, un băiat de vreo 43 de ani, care toată viața a fost un revoltat alternativ (nu unul de serviciu), ieșind din “grilele” de toate felurile. Trăiește acum undeva în Franța, la țară. Fain băiat! Cînd eram o foarte tînără cititoare nu mă interesa deloc cîți ani au autorii, nici dacă sînt morți sau vii. Îmi plăcea o carte, apoi dădeam de fotografia de pe coperta a IV-a, vreun domn grăsuț, cu pungi la ochi. Îmi plăcea de el, îmi venea să-i zic: “Bravo, măi, domnule!” (Flaubert, de pildă!). Scriitorii erau, indiferent din ce timpuri și ce depărtări, contemporanii mei (vii sau morți, tineri sau bătrîni).

La începutul anilor ’90 scriam un text care se numea Dictatura bătrînicioșilor. Au trecut de atunci 15 ani. În ciuda apariției atîtor tineri scriitori între timp (unii cu adevărat interesanți), nu știu de ce, impresia mea este că s-au înmulțit “bătrînicioșii”, conservatorii (de tip nou), carismatici uneori. Spiritul tînăr (care, repet, nu are legătură cu vîrsta) mi se pare înecat de noi ritualuri bătrînicioase – atît de vizibile cu ochiul liber în cultura română de azi. Pe de altă parte, izolați în generația lor, în categoria lor de vîrstă, ultimii veniți sînt cu atît mai ușor validați cu cît nu deranjează pe nimeni, cu cît sînt mai “așezați” (ploconiți?). Sau poate nu mai înțeleg eu nimic, eu, neotenul, cu silă de “grilă”!

Dragi prieteni, vînzătoare, secretare, profesori, scriitori, că tot o să îmbătrîniți, aveți grijă măcar să nu vă pomeniți cu “chelie pe dinăuntru”!

NL nr 1, anul I, noiembrie 2006

Luminiţa Marcu

În casa Monteoru de pe Calea Victoriei 115, o casă impozantă, ușor fanată, cu un aer retro care impresionează străinii, s-a așezat în ultimele săptămîni un grup oarecum ciudat, care nu pare ca s-ar potrivi decorului. O prietenă îmi spunea că parcă sîntem în tabără în casa lui Dickens. Ana Chirițoiu vine cu bicicleta și intră cu ea pînă în birou, iar pe mîna dreaptă are o mănușă de dantelă. Igor Mocanu e foarte serios și îl bănuiesc că în timp ce pune diacritice se gîndește la viitoarea lui teză de licență de teoria literaturii. Gruia Dragomir poartă ochelari mari de soare și citește Hunter S. Thompson. Ruxandra Ana ar vrea să poată scrie mai mult despre noua artă… Sînt studenți în ultimul an la Facultatea de Litere și nu vor să știe nimic despre scandalurile și polemicile care agită viața culturală mare. Cînd am vorbit prima dată cu ei, în vară, despre concursul de proiecte organizat de Uniunea Scriitorilor, ei au spus, pur și simplu: hai să propunem și noi o revistă. M-am molipsit și eu de la entuziasmul lor pur și neproblematic și iată-ne aici.

Există o literatură nouă, care să o dea la o parte pe cea veche? Nu știm încă să răspundem la cea de-a doua parte a întrebării. Dar ce știm cu siguranță e că există o literatură nouă. Literatura care se scrie acum. În România și în străinătate. Cei 12 scriitori invitați de noi sînt o dovadă în acest sens. Ei vor scrie în fiecare număr al revistei despre ce vor dori, noi i-am invitat și le-am oferit un spațiu. Dacă există o idee de bază a revistei l , aceasta este: să ofere spațiu scriitorilor activi de astăzi. Nu neapărat foarte tineri, nu există o condiționare de vîrstă biologică, există doar una de prezență în spațiul public. Scriitorii tineri sînt scriitorii activi. Sigur că nu pot încăpea toți în cele 32 de pagini, noi nu putem decît să ne asumăm selecția de acum și să sperăm că vom putea invita din ce în ce mai mulți. După cum se va vedea în paginile care urmează, nl nu vrea să fie o revistă polemică, nici nu-și propune să impună manifeste ale tinerei generații, nici să coaguleze vreun grup exclusivist și nici măcar să concureze celelalte reviste de cultură existente. Programul ei este unul singur: să surprindă, pe cît posibil, diversitatea literaturii care se scrie azi. Să facă cunoscuți scriitorii români interesanți și cu potențial internațional. Perspectiva anului 2007 nu ne poate lăsa indiferenți. Scriitorii români de azi sînt oameni ai timpului lor și am vrea să-i vedem așa cum sînt. De aceea, interviurile noastre vor arăta poate altfel decît cele cu care ne-am obișnuit. Ana și Igor au discutat cu scriitoarea Ana Maria Sandu la ea acasă, au băut vin fiert și au vorbit despre vîrstele textului. Despre cărți vor scrie critici cunoscuți deja, așa cum este Cristina Chevereșan, dar și unii foarte tineri, pentru că perspectiva lor contează. „Scriitorul discret” este rubrica la care eu țin poate cel mai mult, pentru că îmi place să descopăr printre cei care n-au publicat încă literatură, scriitorul ascuns. Știați că Mihai Chirilov scrie proză? Eu am bănuit și am insistat și iată dovada, în pagina 12! O altă idee importantă pentru noi: traducătorul este el însuși un scriitor. În străinătate, atunci cînd se prezintă o carte tradusă, traducătorul este la egalitate cu autorul, la noi, traducătorul este de multe ori uitat, nici măcar pomenit. Rareș Moldovan este primul dintr-o, sperăm, lungă listă de scriitori-traducători pe care merită să-i cunoaștem mai bine.

De asemenea, oamenii care stau în jurul cărților și le fac să existe, cei care se ocupă de PR-ul editorial, redactorii, editorii, coordonatorii de colecții, vor fi cei despre care „Noua literatură” va încerca să scrie. E o lume întreagă care de-abia așteaptă să fie cunoscută…

NL nr. 1, anul I, noiembrie 2006