Era într-o după-amiază oarecare de august, cu miros de praf și vanilie. Mă întorceam de pe munte împărțit: tocmai se prăpădise bunică-mea și, în timp ce o parte din gînduri călătoreau cu Rapidul 375 și fîlfîitul calm al perdelelor, păstrînd neatinse vîrfurile zimțate ale Făgărașilor, cealaltă rămînea agățată de mirosul borcanelor din bucătăria copilăriei. Fiecare simț se afla acolo, închis în recipientele transparente sau verzui prin care bunica Aneta își plimba degetele noduroase, cu verigheta de aur sudată pe falange: bucuria, în borcanul cu pudră de cacao; încrederea, în vasul cu boabe de griș (pe care îl credeam interminabil, pentru că mînuțele mele nu dădeau niciodată de fund); melancolia, în castronul cu făină, mereu acoperit cu o pînză albă de tifon; tristețea, în cutiuțele cu mirodenii, care împrăștiau duminica și de sărbători aroma iute a timpului necruțător.

Nimeni nu mă putea lămuri cum îmi pierdusem bunicii pe drum. Din primii, cei veniți pe filieră paternă, nu rămăsese decît o vestă croșetată, cu nasturi pătrați de sticlă și amintirea mîinii care mi-i încheia pînă la gît. Despre ceilalți, știam prea multe și nu voiam să povestesc: un ofițer de cavalerie în permisie, înzăpezit în 1942 cu Fordul pe Vîrful Păduchiosu; soția lui blondă, care îl privea din spatele geamurilor aburite cum amenința lupii cu un revolver. Destinul calm și puternic al Manoleștilor fusese întotdeauna legat de-un munte, ca și cum întretăierea firească de bucurii și nenorociri pe care viața ne-o pregătește rînjind nu putea veni decît de-acolo. O noapte pe bancheta din spate a automobilului scufundat în nămeți și, cît ai clipi din pleoape sau ai mișca penelul pe-o foaie de hîrtie, istoria luase alt curs.

Mai trebuia găsită doar vocea care s-o spună.

De fapt, bunicii nici nu existau. Cît trăiseră, îi ignorasem dezinvolt. Privirea îi ocolise, iar memoria îi înregistrase ca pe niște prezențe difuze și mecanice, un soi de aparate transparente cu pălărie și șorț, construite special pentru a ne hrăni pe noi, copiii. În fiecare dimineață, un arsenal întreg de pungi și sacoșe, castroane și tigăi, linguri și polonice se punea în mișcare în slujba noastră. Casa aluneca într-un nor de făină, prin care pîlpîiau mîinile grăbite și flacăra albăstruie a aragazului. De Crăciun, norul se așeza într-o copaie și, învelit în gălbenușuri grele de ou, începea să miroasă a nucă, stafide și coji de portocale.

Nici înainte să se prăpădească, nu-i văzusem prea bine. Brațele încremeniseră, corpurile fuseseră prinse în așternuturi adîncite, pătate de ceai și urină. Dedesubt, cineva strecurase o folie de plastic, să protejeze salteaua. Mintea nu mai funcționa. Cuvintele se dezlipiseră de creier, buzele întredeschise nu mai scoteau nici un sunet, iar, dacă ar fi făcut-o, nici Dumnezeu nu l-ar fi înțeles. În fiecare noapte, treizeci de kilograme de apă, oase și tegument așteptau să fie părăsite de suflul care le făcea să simtă apăsarea de fier a plăpumii peste degetele inerte. Și tot atunci, aceleași kilograme se rugau, într-o limbă numai de ele știută, să nu fie șterse de pe lumea asta.

sursa foto

NL nr. 2, anul I, decembrie 2006

Am citit undeva că, printr-o nefericită întîmplare a tinereții lui, un amic a dat niște note informative la Securitate despre un prieten de-al meu din grupul literar din care făceam parte înainte de 1989. Mai cunosc cel puțin un coleg care ne turna. Sînt, cu toate astea, convinsă că nici unul, nici altul nu ne-au făcut rău (pentru că nu au vrut să ne facă rău, chiar dacă au fost strînși cu ușa). Dar, altfel, ce puteau spune mai mult decît spuneam și făceam noi prin cenacluri (și în afara lor) în văzul tuturor? Că scriam o poezie care deranja? Păi, era limpede ca lumina zilei. Poate că, îmi vine să spun, cu amară ironie, notele lor informative sînt singurele afirmații juste care s-au scris vreodată despre literatura noastră, că, adică, scriam lucruri subversive, care deranjau, că dacă n-ar fi deranjat nu ar fi trebuit să așteptăm anul 1990 ca să putem publica. Zic asta și pentru că acum ceva vreme, scriind despre poezia mea, un tînăr critic spunea că nu îl surprinde așa tare ca pe criticii literari care au scris despre mine imediat după ’90, că așa se scrie azi curent (da, dar lucrurile alea, azi “curente”, erau scrise în altă… epocă!). Nu din cauza lor, a amicilor noștri strînși cu ușa, nu ne-am putut noi vedea cărțile tipărite înainte de 1989, ci, poate, din cauza celor care n-au vrut să ne ajute, deși ar fi putut. Dacă pe amicii noștri care au dat cîteva note informative inofensive încerc să-i înțeleg – au fost constrînși, cineva îi avea la mînă, erau foarte tineri –, n-am să-i înțeleg niciodată pe cei care, în condiții de libertate și în plină maturitate, și-au vîndut prietenii, principiile, convingerile. De ce? Din servilism, din parvenitism, din lipsă de caracter, din pur cinism, pentru strategia jocurilor literare prin care să-ți găsești un bun plasament? Ce liniștită citeam eu Jurnalul lui Sebastian, cu amicii lui care treceau pe partea cealaltă cînd el a devenit un indezirabil. Citeam un fel de… literatură. Ce liniștită îl citeam eu pe Marcel Reich-Ranicki care vorbea despre un fost prieten de-al lui: “Cînd în toamna lui 1990 relația dintre noi a fost grav zdruncinată și amenințată, Jens mi-a scris: «Gîndește-te la dedicația pe care ți-am scris-o, mai citește o dată alocuțiunea rostită de mine în onoarea ta – numai asta contează…». Dedicația la care se referea suna astfel: «Pentru Marcel, cu o prietenie ce nu poate fi distrusă, fie furtuna cît de rea. Walter». Dar s-a înșelat, s-a înșelat temeinic. Prietenia noastră s-a dovedit că poate fi distrusă, iar cei care au contribuit la această distrugere n-au decît să-și cerceteze conștiința”…

Cîndva, în adolescență, treceam cu un prieten pe stradă. Era aproape noapte. Am auzit mîrîit de cîini. Prietenul meu, ditamai băiatul, speriat, m-a împins spre umbra care-și făcuse apariția. M-am izbit nu de cîine, ci de plasa fină de metal, pe care niciunul dintre noi nu o văzusem. Nu m-am supărat, am înțeles, instinctul de apărare era mai puternic decît el. Am rîs, l-am consolat, iar am rîs. N-are nimic! După douăzeci de ani, cînd un alt fel de mîrîit cîinesc și-a făcut apariția pe lîngă noi, a făcut, simbolic, aceleași gest nebărbătesc. Acum nu mai era vorba despre instinctul de conservare, era vorba despre cu totul alte… instincte. Straniu! Acum n-am mai rîs împreună, nu l-am mai consolat (eu pe el!), totul mi s-a părut atît de… cinic. Și cînd te gîndești că, citind, ca pe literatură, o carte a lui Gellu Naum în care vorbește despre “lumea cîinilor” (oameni), eu nu înțelesem mai nimic! Priveam doar “sistemul lui metaforic” (desenat într-un frumos manuscris).

Ultima oară cînd am fost mușcată de un cîine, cineva mi-a zis că ar fi trebuit să vorbesc cu el. De atunci vorbesc cu cîinii, pentru că mi-e frică de ei. Cu ceilalți “cîini” nu pot vorbi, deși nu mi-e frică de ei. Diferența dintre cîine și om este că primul măcar te avertizează cînd nu-i convine ceva.

Ar mai fi și… esteticîinii – esthétichiens, cum îi numea René Daumal (un minunat suprarealist). Nu mai știu exact ce sens dădea Daumal acestui cuvînt. Ei sînt, pentru mine, acei cinici (cîini) esteticieni care practică, printre altele, politica indiferenței. Se fac că nu văd ceea ce e de văzut, nu spun ceea ce e de spus, se fac că plouă, sînt pentru ”pace și liniște” (așa suna un slogan electoral din 1990), dau din colț în colț, își văd de mica (“marea”) lor estetică, nu au sentimente morale (ele le-ar încurca ascensiunea spre zenitul socioculthural), sînt sereni. Indiferența lor e o formă de cruzime.

Cînd în spatele lor se produc nedreptăți (mici și mari), fraude morale, linșaje simbolice, ei nu vor să vadă decît floricelele din față. Nu au conștiința pătată. Pentru că nu au conștiință.

NL nr 2, anul I, decembrie 2006

Lectura mea preferată din copilărie a fost de departe colecția celor O mie și una de nopți. Oricît le-am căutat apoi prin librării, nu le-am mai găsit în formula pe care o citeam eu atunci, apărută la Editura Minerva în BPT, iar varianta prescurtată și adaptată a lui Eusebiu Camilar nu m-a tentat niciodată. Poate nu știu eu, dar nu cred să se fi reeditat după 1989 și la fel s-a întîmplat cu multe cărți clasice, mai mult sau mai puțin pentru copii. O mie și una de nopți avea pe atunci un imens avantaj, pe care nu-l pot trece sub tăcere: era o carte erotică. Ar fi foarte multe de povestit despre reprezentarea erotismului în mintea unui copil de la sfîrșitul anilor ‘80, cu mult înainte ca televiziunile specializate să fi dezvrăjit complet subiectul. De curînd, nepotul meu de nouă ani a fost prins uitîndu-se la un canal pentru adulți. Nu l-aș fi certat neapărat, asta e, se întîmplă, sîntem înconjurați de toate aceste lucruri, dar am rămas cumva melancolică. Ce pierdere…

Iată cum vorbeau cele O mie și una de nopți despre o fată frumoasă, de pildă: „Pe vremea cînd îmi era ucenică, era cu totul tinerică, o copilandră proaspăt îmbobocită, cu doi sînișori înmuguriți ce-i ridicau și-i coborau olecuță veșmîntul ușor și i-l depărtau de piept. Și dacă te uitai la ea, era o vrajă, un prăpăd al minților, o orbire a ochilor, o răpire a judecății.” Știu sigur că încă de pe atunci înțelegeam convenția arhaizantă în sensul că nu m-aș fi dus să-i spun unui coleg de clasă asemenea vorbe meșteșugite, dar ceva din frumusețea ritualului, din solemna înșiruire de plecăciuni estetice a rămas undeva și mi-a modelat apoi atitudinea față de omeneștile trăiri. Iată o femeie care vorbește despre bărbatul ei, cu cuvintele din Cîntarea Cîntărilor, dar în plus cu o notă de îndrăzneală și de nerușinare simpatică, de găsit doar în cărțile arabe: „O, tare-i mare și frumos, tare-i minunat! Are o piele dulce și moale, ca o blăniță de iepure care te mîngîie cu gingășie. Iar mireasma răsuflării lui este mirodenie de zarnab desfătătoare. Și, cu toată tăria și puterea lui, fac ce vreau din el.” Nu vreau să cad în păcatul nostalgiei care bîntuie în ultimul timp, dar puneți aceste fragmente lîngă duritatea naturalistă pe care o vede un copil telespectator în zilele noastre, pe vreun canal rătăcit. Chiar și fragmentele cele mai tari din O mie și una de nopți sînt învăluite în arabescuri nesfîrșite, nu ale ipocriziei, ci ale unei voințe de înfrumusețare neobosite. Îmi amintesc perfect după-amiezile cu lumină filtrată prin storuri de lemn, care se terminau așa: „Cînd povestea ajunse aici, Șeherezada văzu zorii mijind și, sfioasă, tăcu.” Și nu le-aș schimba în nici un caz pe informația seacă și perfectă pe care o dețin copiii internauți și televizuali de acum.
Am aflat mai tîrziu că varianta românească, în traducerea absolut splendidă a lui H. Grămescu, a fost făcută după varianta franceză a lui J. C. Mardrus. Iată ce spunea Borges despre această variantă: „«Traducerea» lui Mardrus e cea mai plăcută dintre toate”, pentru că „infidelitatea lui e creatoare și fericită”. Cu alte cuvinte, cam exagerează doctorul Mardrus, „înmulțește vizirii, sărutările, palmierii
și așază totul sub clar de lună.” Dar chiar și așa orientalizate în plus, arhaizante și cu aerul lor de snoavă, poveștile sînt irezistibile și se pot număra printre cele cîteva cărți care pot fi recitite chiar și atunci cînd n-ai nici un chef de literatură.

* În primul număr am avut tot felul de greșeli, așa cum se întîmplă îndeobște. Ne pare rău pentru ele, dar mai ales pentru una, cea mai gogonată: am uitat la paginare textul lui Lucian Dan Teodorovici, așa că cei 12 „guești”, cum le spunem noi, și de care sîntem atît de mîndri, au fost 11. Scuze, Lucian!

** Multe mulțumiri tuturor celor care ne-au sprijinit la început, revistelor Dilemateca, Observator cultural, România literară, Viața românească, Contrafort, Cuvântul, ziarelor România liberă, Cotidianul, Evenimentul zilei, Ziua, Adevărul, blogurilor emerologheion și White Noise, precum și Radio România Cultural, TVR Cultural.

NL nr. 2, anul I, decembrie 2006