Bucureștiul meu a dispărut de trei ori.

Prima dată l-am pierdut cînd, intoxicat de fotografiile bunicului Vitalian și cutia cu pudră a bunicii Aneta, am început să-l caut în jurul casei. Călare pe tricicleta mea de fier, cu spițe argintii și mînere de plastic alb, demaram pe trotuar, parcurgînd distanțe enorme și primejdioase: o sută de metri în stînga, cincizeci de metri în dreapta. Investigația nu dura mult și se termina invariabil cu-o urecheală. Poate de vină era trotuarul noduros, cu rădăcinile copacilor topite sub asfalt; sau poate eram doar eu neatent și nu reușeam să găsesc uniformele de cavalerie și rochiile înfoiate învîrtindu-se în jurul lor.

A doua oară a fost mai rău. M-a luat taică-meu cu mașina și-am oprit lîngă Piața Victoriei. Era prin ’80 și ceva și, în tot cartierul, nu întîlneai decît case boierești și vile interbelice, pe care  iedera creștea pînă sub acoperiș. Dacă nimereai o spărtură prin tabla gardurilor, vedeai grădinile cu trandafiri portocalii, iarbă înaltă și, desigur, motani. Am coborît pe Ilie Pintilie și taică-meu a întins ușor mîna. La capătul ei, dincolo de bulevard, două buldozere și-o macara cu bilă trozneau într-o clădire de secol 19. În timp ce bila metalică izbea în pereții exteriori, buldozerele încercau să-i sape temelia cu dinții cupelor. Fără succes: după mai bine de-o oră de eforturi și înjurături, bătrîna Casă Iorga era tot în picioare. Atunci, muncitorii au legat un cablu de-oțel înnădit în jurul clădirii și-au început o mișcare de fierăstrău cu buldozerele, tăind-o ca pe-un buștean.

A treia oară e azi. Închid ochii și, în fiecare dimineață, cînd îi deschid, ceva a mai dispărut: un parc, o piațetă, un scuar, o casă, un depou. Clipesc și ele nu vin înapoi. În locul lor, răsar niște cazemate de sticlă neagră sau gri, tăioase ca o operație pe retină: la Armenească, lîngă Sfîntu Iosif, peste Muzeul Antipa, prin livezile din Băneasa. Unde sînt feliile mele de spațiu, în care aerul și culorile jucau libere? Prietenii îmi spun că nici n-au existat, sînt obosit și poate ar trebui să mă vadă un doctor.

sursa foto

NL nr. 3, anul I, ianuarie 2007

“Tristes guerras si no es amor la empresa. Tristes, tristes. Tristes armas si no son las palabras. Tristes, tristes. Tristes hombres si no mueren de amores. Tristes, tristes” Miguel Hernández (sursa)

Simona Popescu

„Dragul meu poet, îmi amintesc mereu de tine, pentru că știu că suferi din cauza acestor dobitoci (gentes puercas) care te înconjoară și îmi pare rău să-ți știu forța vitală și luminoasă închisă într-o curte, lovindu-te de ziduri. […] Cărțile de poezie, dragul meu Miguel, călătoresc foarte încet.” Asta îi scria Garcia Lorca lui Miguel Hernandez, care avea să moară, ca și Lorca, tînăr, la 32 de ani. Cărțile lui Miguel au călătorit, poate, încet, dar acum e un poet iubit în Spania și două universități îi poartă numele.

În lumea noastră de contemporani, cărțile de orice fel călătoresc, uneori, foarte încet. Cel mai încet cele de poezie, pur și simplu pentru că sînt de poezie (cuvînt din ce în ce mai periclitat de proaste uzanțe și de varii bătrînicioși – poeți, “texperți” etc.). Urmează cele de critică și teorie pentru că sînt (sau sînt considerate) prea select-plicticos-specioase (e aproape nulă, la noi, dezbaterea intelectuală serioasă pornind de la astfel de volume de o mare importanță în orice cultură vie). Minunatele cărți de eseu au aceeași soartă (dacă nu e, eseul, politic). Călătoresc mai repede romanele, “autoficțiunile”, jurnalele, viteza lor e cu atît mai mare cu cît ele se apropie de zona micului scandal, de căldura animală a “pieții”. Am auzit PR-iști care spun că vînzarea unei cărți depinde mult de promovare, de copertă, de felul în care ambalezi un autor. N-am auzit cuvinte precum “conținut”, “valoare” etc. Obsolete! (În paranteză fie spus, poate dați de Visul ceh, un documentar despre o campanie publicitară pentru un supermarket care nu există și care e luat cu asalt de cumpărătorii cehi!). Cărțile călătoresc încet și din cauza celor care le pun piedică (dar despre asta altădată, poate).

S-ar putea chiar imagina o istorie a cărților care călătoresc încet. La noi, Țiganiadei, de pildă, i-au trebuit peste 120 de ani să ajungă la suprafață. Incredibilului roman (ca valoare, dezinvoltură artistică, intelectuală) Catastihul amorului tot peste 120 (a fost scris în 1865 de, probabil, Radu Ionescu și adus cu adevărat la suprafață abia în 1986). Volumele lui M. Blecher au călătorit încet. Întîmplări în irealitatea imediată era „așa de deosebită de operele literare actuale”, de „cărțile exterioare, libidinoase, răutăcioase din inferioritate sau vulgar senzaționale cu succesul de librărie pe care-l știți și pe care îl deplîng”, cum scria un cronicar tînăr, cu opinii ferme, care se numea Eugen Ionescu. „Și poate că d. Blecher – continua recenzentul – va fi mulțumit știind că vor fi totdeauna zece oameni, zece tineri care să se pasioneze de tulburătoarele sale aventuri într-o realitate dizolvată de luciditate și de fantastic. Iar pe publicul prostănac și ametafizic, public mare, îl merită pe deplin ceilalți scriitori.” Valabil ce spunea tînărul de 27 de ani, viitor dramaturg, și azi. Apoi, Vizuina luminată s-a publicat mult după moartea autorului! De ce oare atît de tîrziu? Venind spre zilele noastre, Mircea Ivănescu, Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu sînt scriitori ale căror cărți au călătorit mai încet. Și Norman Manea. Și Livius Ciocârlie. Apoi, tot ce poartă semnul experimentului, al avangardei, călătorește la noi mai încet. De pildă, îmi vine în minte o carte frumoasă (pur și simplu frumoasă!) apărută în 1999, Bumgartes al II-lea (fragmente conținînd însemnările unui scriitor închipuit din Claudiopolis despre adolescență, prietenie, vise și-nchipuiri, despre creație și despre Prinț), cu desene și colaje ale autorului, pictor și artist păpușar. Autorul, al cărui pseudonim este Jehan Calvus, trăiește la Viena, cufundat în lumea lui neverosimilă. Prea departe! Prea singur! Prea neamestecat! Prea bizar! Prea original! Apropiindu-mă și mai mult de actualitate, de anul 2007, văd cum se cîrpesc, din amintite, bilanțurile pe anul 2006. Nici măcar nu sînt pomenite – din cecitate, inerție, altceva? – volume prețioase scrise de autori prețioși. Nu sînt destui „purtătorii de cărți” la noi. Totuși revistele se umplu (de-atîtea ori cu pagini inactuale, prăfuite). Se fac bilanțurile, așadar. Sînt pomeniți, de varii, mai întîi amicii, colegii de generație, de oraș, de redacție, colaboratorii, șefii. Cine nu vede?

Cărțile călătoresc foarte încet. Mai ales atunci cînd autorii nu-și distribuie cărțile cu dedicații măgulitoare criticilor, kritikușilor, cînd nu cultivă amicițiile boeme sau mondene, cînd nu fac parte din nici un grup, cînd sînt departe de toți, „infantil adaptați și străini”, ca să-l parafrazez pe Gellu Naum. Dar drumul cărților are alte trasee, e un drum în timp. Aici nu se călătorește nici repede, nici încet. Aici e altfel!

NL nr 3, anul I, ianuarie 2007

Nu pot vorbi despre Gheorghe Crăciun la trecut. Așa că am să folosesc singurul prezent posibil acum, singurul prezent durabil: prezentul textului. Antologia Competiția continuă. Generația 80 în texte teoretice mă pune încă o dată serios pe gînduri, mai ales într-un moment ca acesta cînd încercăm, pornind de la un concept des și cam după ureche vehiculat – autoficțiunea – să începem o dezbatere teoretică legată de literatura de acum. Mă pune pe gînduri pentru că, indiferent cît de actuale ar mai fi azi conceptele vehiculate în anii ’80, ceea ce rămîne cu totul impresionant este seriozitatea față de literatură și față de meseria de scriitor care răzbate din fiecare rînd al acestei antologii. Nu pot să nu fac o comparație – deși știu că risc să-mi asum o nostalgie dăunătoare – cu belferismul care duhnește a incultură și superficialitate al unor autori tineri de azi, altfel foarte zgomotoși și repede auto-victimizanți. Din fericire, însă, există un număr important de scriitori care încă își mai iau meseria în serios – chiar dacă, poate, cu o altă retorică a seriozității decît cea care impresiona cu cîteva decenii în urmă – și aceștia sînt, cred eu, cei cu care se poate construi și internaționaliza noua literatură, indiferent de vîrstă, generație, orientare sau metodă. Conceptul despre care vorbește în primul rînd Gheorghe Crăciun în antologia optzecistă este „autenticitatea”. Între „autoficțiunea” noastră de azi și conceptul care îl preocupa pe Gheorghe Crăciun în urmă cu douăzeci și cinci de ani se pot găsi unele asemănări, deși e limpede că cel de azi e legat mai cu seamă de o metodă, de o convenție a textului care presupune identitate de nume și o anume utilizare a non-ficționalului, pe cînd „autenticitatea” ține mai degrabă de sfera morală, de situarea autorului între propriul text și realitatea înconjurătoare și de o anumită tratare a acesteia. Le leagă însă recursul obligatoriu la o conștiință auctorială, le leagă un anumit tip de curaj al asumării adevărului, un curaj cu multe riscuri – riscuri de o cu totul altă dimensiune înainte de 1989, față de care riscurile pe care ni le asumăm noi azi par o biată joacă cu mărgele de sticlă. Realitatea despre care vorbește Gheorghe Crăciun este mai cu seamă realitatea socială și politică din jurul scriitorului, pe cînd realitatea care ne preocupă și ne inflamează pe noi azi este mai ales – vezi cazul Cezar Paul-Bădescu – realitatea intimă, afectivă, „mica realitate” am putea să spunem. Mizele sînt altele, criza asumării e însă pe undeva aceeași. Dar este această asumare azi la fel de serioasă în sens literar pe cît era în anii ’80? Își gîndește scriitorul tînăr de azi propriul text cu la fel de multă acribie teoretică precum o făcea colegul său optzecist? Sau cu o pasiune la fel de autentică așa cum e cea care răzbate din rîndurile lui Gheorghe Crăciun? Să-l recitim: „Autor fiind, tînărul prozator devine conștient că un nou tip de autoritate trebuie să garanteze adevărul spuselor sale. Astfel, experiența sa personală a lumii poate deveni un centru de greutate al actului narativ, o forță polarizatoare, un factor ordonator și un stimul al operei. Evident, cu condiția ca această experință să aibă și o valoare comună, să fie exponențială, problematică pentru comunitatea în numele căreia autorul vorbește. Așadar autobiografia ca material simptomatic, esențial. Autobiografia ca rezultantă a condiționării individului de mediul social. Această situare autoreflexivă presupune însă și o mare disponibilitate vitală, experiențe dintre cele mai diverse, de la nivelul senzației și pînă la conștiința politică, o permanentă tinerețe a spiritului, capacitatea de adaptare la real, mobilitatea facultăților inovatoare în planul formei. Aceasta exclude cu precizie detașarea, distanțarea, mofturile de bibliotecă, nu însă și o solidă cultură la zi. Căci nu poți scrie despre actualitate cu sentimentul autenticității dacă tu însuți nu ești un individ actual și autentic, dacă viața ta nu cunoaște dinamismul, metamorfoza, contradicția, tensiunea continuă, vibrația.”

NL nr. 3, anul I, ianuarie 2007