Cine îşi mai aminteşte de maşinile de scris din vremea lui Ceauşescu are ce povesti nepoţilor. Grele, misterioase, ambalate în cutii ovale sau dreptunghiulare cu mîner de piele şi încuietoare de fier, ce te duceau cu gîndul la servietele lui James Bond din anii ’60 (varianta Sean Connery).

Pentru majoritatea copiilor, primul contact cu obiectul misterios al lui Bond avea loc prin clasa a doua sau a treia. Intrai smerit la secretariat, strălucind în costumul de tergal bleumarin şi, în timp ce aşteptai să-ţi fie verificată cravata de pionier sau să ţi se pună o semnătură pe carnetul de note, te doborau bubuiturile metalice ale clapelor. Zgomotele veneau din nişte maşinării de culoare incertă (muştar, oranj închis sau căcăniu aprins), pe care degetele puternice ale secretarelor băteau o decizie UTC sau o hotărîre de consiliu profesoral. Ieşeai de acolo blînd, mitraliat, ca după o audiţie la cor.

Care avea norocul unor părinţi profesori, medici sau scriitori se trezea cu maşinăria acasă. Era o voluptate să-i deschizi carcasa de lemn sau învelişul din piele cartonată şi, trăgînd de clapeta metalică, să-i vezi strălucirile negre ale tastelor. Înăuntru, mai găseai o cîrpă moale, albă sau bleu, care ascundea două şurubelniţe minuscule, cît jumătate de creion. Nu te-atingeai de ele, doar mîinile experte ale tatălui se puteau scufunda în spaţiul infim dintre taste, pentru a-l şterge de praf sau a-i strînge un şurub ascuns.

O dată pe an, obiectele grele şi misterioase se-aliniau, pentru a da raportul Partidului. Continentaluri interbelice sau Consuluri trecute prin primăvara de la Praga luau poziţie de drepţi în faţa Miliţiei şi-a Securităţii. Fiecare font era bătut de două ori pe-o foaie de hîrtie, apoi la fel, pe-o a doua foaie. Părinţii mergeau la Miliţie şi, sub semnătură, depuneau foile sub privirea atentă a ofiţerilor. Nici o maşină de scris nu semăna cu alta. Dacă se întîmpla ca mai multă lume să aibă acelaşi model, securiştii îţi luau maşina şi-i deformau unul sau mai multe fonturi, să-i poată recunoaşte scrisul. Te pomeneai astfel cu metalul strîmbat pe căciuliţa lui ă sau cu o-ul spart milimetric, ca un covrig din care muşcase un cîine. Aşa scăpau mai-marii epocii de pericolul manifestelor anti-comuniste: dacă-ţi trecea prin minte să le baţi la maşină, te recunoşteau după amprentele fonturilor. Şi, evident, ajungeai după gratii.

sursa foto

NL nr. 4, anul I, februarie 2007

Am citit undeva, nu demult, o afirmație bizară aparținînd unui tînăr critic literar, care crede că ideologia (fie ea și artistică) ar strica poezia. Eu cred că, în literatură, indiferent sub ce formă s-ar manifesta ea, dar mai ales în cazul poeziei, dacă ideologie nu e, nimic nu e!

Cuvîntul „ideologie”, supralicitat în perioada comunistă și folosit barbar, le-a devenit multora antipatic. El e, la noi, mai degrabă demonizat. Elevi fiind, trecem cu toții prin capitolele acela din manualele de literatură română, greoaie, anoste, didactice, prăfuite: despre curente, direcții, școli, grupuri, generații etc. Dacă ar fi gîndite ca o poveste a ideilor, a inteligenței teoretice a unor inși (adesea tineri, plini de entuziasm) care simt intens nevoia să-și regîndească raportul cu epoca, cu tot ceea ce înseamnă, de fapt, realitatea etc., poate altfel am privi lucrurile. De-am putea ieși din prejudecăți, din inerția adînc didactică, de-am vedea dincolo de manifeste și programe (transformate în materiale didactice precum mulajul de plastic al omului ecorșat de la ora de anatomie) desfășurarea unei pasionalități a inteligenței, o poveste cu oameni vii…! Paul Ricoeur vorbește undeva despre ideologie ca fiind nevoia unui grup social „de a-și da o imagine de sine, de a se reprezenta, în sensul teatral al cuvîntului, de a juca și a se pune în scenă”. Am putea înlocui „grup social” cu „scriitor”. Cînd vorbim despre artist (din orice domeniu ar fi el), ideologia nu este altceva decît o punere în scenă a creativității lui. Un spectacol fascinant. Dacă ne întoarcem la etimologie, ideologia este o vorbire (învățătură) despre imagini („eidos”). Imagini ale minții! Vorbire despre ceea ce vede mintea ta. Dar ideologia, o spun și alții, nu ține doar de idei, de concepte, de gîndire, ci și de „noțiuni intuitive”, sentimente sau presimțiri, de credințe. Ideologia nu e doar ceva legat de politică, de „clase” și „pături” (sociale), de aparate (de stat), de putere, de luptă (dintre clase, generații), de totalitarisme etc. Așa cum o văd eu, ideologia (mai ales în epoca noastră de declarat „sfîrșit al ideologiilor”) presupune idealism, creație, entuziasm, dizolvă orice formă a totalitarismului, e radical anti-Putere. Să ne întoarcem la una dintre definițiile de dicționar ale ideologiei: „totalitatea ideilor și concepțiilor care constituie partea teoretică a unui curent, a unui sistem”. Ca ea să existe, trebuie să existe, însă, un „sistem” – aș prefera termenul lui Deleuze de „haosmos” sau pe cel al lui Urmuz de „Autocosmos”. Majoritatea marilor scriitori au fost niște ideologi, au dezvoltat un „sistem de semne”, propriul Autocosmos. Toți scriitorii importanți au creat ideologii directe sau în filigran (tot atîtea puneri în abis precum „narațiunea” pictată cu migală de Van Eyck în oglinda convexă din tabloul Portretul soților Arnolfini). Altfel, în literatura de ieri și de azi, mulțime de epici fără înălțime, de lirici purissimi, „curați” de orice ideologie.

Exemple (frapante, poate) de scriitori cu „ideologie”? Hortensia Papadat-Bengescu. N-a avut parte de exegeți pe măsura ei. Cu cîteva mari excepții. Încercînd să scrie despre proza ei subiectivă, pe care majoritatea criticilor literari o ignoră pînă în ziua de azi, Lovinescu pornește de la niște întrebări, găsește o formulă de descriere a proiectului acestei foarte inteligente scriitoare și o titulatură genială: „ideologie pasională”. Minunatul critic făcea chiar o pledoarie pentru „literatura ideologică” într-o epocă dominată de opinii și gusturi provinciale, conservatoare: „După cum în viața publică atenția merge spre forță, spre gest și nu spre idee, tot așa și în literatură se îndreaptă spre fapte și acțiune. […] Literatura ideologică își reclamă, deci, drepturile de existență și chiar de superioritate. O astfel de literatură e întreaga operă a scriitoarei și, mai ales, Femeia în fața oglinzei, goală de orice acțiune, dar bogată în ideologie pasională”. Un alt exemplu: Bacovia. A devenit el însuși în momentul în care și-a gîndit o ideologie personală (pe care o va dezvolta magistral pînă la ultimul volum), cam pe vremea cînd îl îngropaseră deja de viu și încă tînăr în liricul, purul (verde, roz și alb) simbolism.

Altfel, la noi, dacă ești poet, lumea te vrea liric, dacă ești prozator, lumea te vrea epic. Dacă ții jurnal, lumea te vrea intim. Ce atîtea ideologii? Mie îmi plac prozatorii lirici (în felul lui Radu Petrescu) și poeții narativi (în felul lui M. Ivănescu), jurnalele care sînt creație (în felul lui Livius Ciocîrlie) și eseiștii cu sistem (precum Gheorghe Crăciun). Cu toții, creatori de subtile, emoționante ideologii.

NL nr. 4, anul I, februarie 2007

Sigur că dacă aș spune că scriitorul își publică opera și apoi așteaptă reacții și premii, ar fi deja o insultă adusă modestiei neamului. În mentalitatea ipocrit-mioritică, scriitorul, artistul în general e un ins care trebuie să trăiască în sfere celeste, mult deasupra unor asemenea preocupări meschine cum ar fi premiile. Uniți această ipocrizie de fațadă cu cele mai meschine mașinațiuni, trafic de influență și milogeli și o să obțineți o imagine cît de cît veridică a comportamentului local. Mi s-a întîmplat să văd un scriitor tînăr, unul care întîmplător obținuse destule premii, plîngîndu-se că n-a obținut unul anume, un premiu de provincie. Nu mi-a venit să cred… și era un scriitor tînăr, l-ai fi crezut lipsit de metehnele vechilor generații. Ambiția lui unică era acel premiu și i-o spunea deschis unui membru al juriului respectiv… într-o discuție anterioară tocmai îmi mărturisise că nu-l interesează în nici un caz „premiile literare”. Există și categoria sictiriților, a lehămeților, pe care nu-i interesează realmente nici reacții, nici premii, căci au văzut de aproape cam cum se fac toate aceste lucruri și se complac într-o izolare autoprotectivă. Cred că nici una dintre atitudini nu e normală. Spiritul de competiție e ceva destul de comun și de firesc pînă la urmă, problema e însă că în sistemul cultural românesc nu prea are pe ce să se consume. Există practic cîteva premii literare și cîțiva inși care fac parte din cîteva jurii, cam aceiași. Pot să spun cu ochii închiși cam către ce tînăr cercetător noician va merge un premiu oferit de un juriu de intelectuali humanitasieni sau cam pe cine va prefera un juriu din care face parte Eugen Simion. Excepțiile sînt rare, iar suprizele plăcute, atunci cînd există, sînt neconvingătoare. Cred că nici unul dintre premiile literare românești nu-și explică clar condițiile, criteriile și nu-și justifică limpede opțiunile. Eu însămi am făcut parte din cîteva jurii, n-am reușit să schimb nimic din mentalitatea „fără criterii”, am participat la niște voturi, am parcurs niște liste și am plecat cu un gust amar pe care sper să nu-l mai simt curînd. Numele meu a rămas atașat, de pildă, de niște liste cu care n-am aproape nimic în comun și pe care, ca jurnalistă, le-aș fi comentat negativ. Așa s-a întîmplat în cazul juriului de la ICR pentru propunerile de cărți traductibile.

Cărțile românești cad într-un fel de gol. Receptarea e amorfă și comică la un moment dat în meschinele ei tabere, iar reward-ul e exclusiv unul personal, sentimental, atunci cînd ai norocul să comunici cu niște cititori reali. Singurele semne bune și cu adevărat rewarding au început să fie traducerile în alte țări și eventualele premii străine, mai ales în cazul scenariilor. Vînzarea e în strictă legătură cu rețeaua de librării mai mult decît precară. În românește nu va exista probabil niciodată un dicționar de „citate celebre”, de fraze bine aduse din condei, iar pînă cînd consiliile locale vor conține inși care să fi intrat vreodată în viața lor într-o librărie, va mai trece mult. Pe de altă parte, poate nici nu e bine să mă gîndesc că s-ar putea înființa mai multe premii literare locale, pentru că poveștile pe care le-am auzit despre cele care există sînt din categoria horror.

Sînt prea pesimistă? Căutați cinci minute pe net cam cum arată lucrurile în alte țări și o să înțelegeți cam pe unde ne aflăm.

NL nr. 4, anul I, februarie 2007