Prin vara lui 1990 locuiam într-un demisol umbros, cu încăperile înşirate vagon, ca-n prozele interbelice. Soarele se strecura prin ochiurile unui grilaj ruginit, împrăştiind fire de lumină roşcată pe covor. Dimineţile miroseau a cărbune şi vaselină, iar prin oraş zumzăiau cîteva zeci de basculante şi răpăiau bîtele minerilor. Erau nişte vremuri tulburi, tocmai bune de uitat. Sau poate, dimpotrivă, de povestit nepoţilor, să le spună şi altora.

În condiţiile astea nu tocmai vesele, m-am trezit într-o dimineaţă cu un motan în dormitor. Intrase fără jenă pe geamul întredeschis şi, luîndu-şi avînt, sărise tocmai în mijlocul camerei. M-am ridicat în capul oaselor şi-am început să ne privim în ochi. Trebuie să vă spun că nu eram un fan al universului felin, iar specimenul neinvitat nu părea să-mi încurajeze vreo schimbare radicală de opinie. Motanul arăta patibular, aspectul infracţional se contura cu fiecare porţiune pe care o descopeream: un cap enorm, cît palma mea deschisă, cu una din urechi făcută franjuri şi jumătate din mustăţi lipsă; un corp greu, îndesat, umplut cu blană neagră prăfoasă, mai puţin pe piept şi lîngă gheare, unde creşteau un plastron şi patru ghetre albe. Privirea mijea, jumătăţile de mustăţi fremătau, coada se răsucea ca o parîmă dată cu gudron. Părea un fel de marinar al lumii pisiceşti: dintr-o clipă într-alta, te aşteptai să-şi suflece blana şi să-ţi arate ancora tatuată pe braţ.

După cîteva clipe de tatonare, marinarul meu neinvitat m-a mai privit o dată în ochi şi, pînă să apuc să-l gonesc, s-a apucat să facă tumbe pe covor. Se trîntea cînd pe-o parte, cînd pe alta, închizînd pe rînd cîte-o pleoapă, fără să mă scape din ochi cu cealaltă. Din acel moment (pe care pisicarii îl cunosc foarte bine, asociindu-l cu binecunoscuta formulă de curtoazie felină: „Şefu’, am făcut frumos. Acum mă laşi şi pe mine în bucătărie?”), motanul Mişu a intrat definitiv nu numai în dormitor, ci şi în viaţa mea. Şi a rămas acolo vreo şapte ani, peste cei şapte pe care îi avea deja.

Dar, despre isprăvile musafirului meu nepoftit, transformat într-un tovarăş demn şi afectuos de viaţă, data viitoare.

sursa foto

NL nr. 5, anul I, martie-aprilie 2007

De cîteva săptămîni îl întreb pe buchinistul de lîngă Universitate de-o carte: Walden, de Henry David Thoreau. Ce legătură are Thoreau cu ce urmează să spun? Are! O vreme am crezut și eu, ca alții, că blogurile românești sînt pur și simplu pierdere de vreme (nu că n-aș crede și azi asta, dar constatarea o fac altfel!). Am și nimerit de prea multe ori peste tot felul de șmecheri, de „fecioare despletite”, peste o faună dubioasă și proliferantă. Discuțiile care aveau tangență cu literatura mi s-au părut crunt dezamăgitoare – culmea, chiar mai dezamăgitoare decît însăși absența preocupării pentru carte! Mă gîndeam că, în principiu, dacă ăștia care au legătură cu Internetul sînt atît de kitsch în gusturile lor literare și culturale, atît de limitați, de conservatori, focalizați pe cîteva cărți vînturate de PR-iști improvizați sau pe niște volume bătrînicioase, ce să te mai aștepți de la alții? Am întîlnit puzderie de amatori, de veleitari postîndu-și semidoctele opinii, uneori cu un tupeu fudul, protejat de identitatea anonimă, sau poezele jalnice, jurnaleme (măcar puștii de 12 ani peste care am dat nu aveau și pretenții de literathură, vorbeau despre școală și admirau unul la altul stilul de a posta cool). Mă hotărîsem să abandonez domeniul definitiv. Asta pînă cînd, într-o zi, am fost trimisă de cineva și la „terorism de cititoare” și, de acolo, am ajuns, din blog în blog, tot mai departe, la o întreagă comunitate de oameni tineri (presupun), „de-ai mei”, despre care știu deja destule și pe care, cînd am timp și chef, îi vizitez cu plăcere, ca să văd ce mai fac, pe unde mai sînt, cum o mai duc, ce mai citesc și ce mai zic, ce muzici mai ascultă, ce mai găsesc de împărțit cu alții din multiclickabila noastră internetosferă. lucia t. (terorista cititoare), de pildă, are, în general, gusturi literare asemănătoare cu ale mele și, în plus, trece pe la blogul lui Monsieur Assouline (pe care-l citeam altădată în Lire). Am asistat odată cum pleda pentru Mircea Ivănescu, încerca să facă față unui goblin cultural.

lucia t. are, prin alte părți, zeci de „rubedenii” – de la teribila miss snark, autoreprezentată cu un topor în mînă, și care ia la mișto autori care-i trimit cărțile, la beatrice, cuné și caroline, de la bookish lore și tuckova (americanca trăitoare în Cehia) la tipa (cred) care își zice superfast reader, de la doppelganger din Vancouver la kimbooktu bibliomanul, care trimite pe blog-ul lui inclusiv la bijuterii legate de cărți! Numai la stefanie din Minnesota (So Many Books) găsești trimiteri la vreo sută de alte blog-uri care au treabă cu literatura! Zilele trecute am dat peste cineva care scrie în spanglish!

Dar să revin pe meleagurile noastre… După cîte o vizită pe la lucia, mai trec, uneori, pe la white noise, interesată de po-mo, mă opresc și la Zaza, care are Craii de Curtea Veche „bătuți în cuie pe noptieră” și e înconjurată de o gașcă de fete, blogger-ițe și ele – “Ya Ya Sisterhood”, vorba ei. Suzy e haioasă. Ionuca e plină de entuziasm, se ia ca un copil mai mic după cei mari și e genul ăla „must have this book”. Nimeresc și pe la corcoran (căruia îi trimite scrisori faine, despre orchestre simfonice, una – sau unul! – tatanka). Lui îi plac filmele alb-negru făcute în anii ’50 și a și ochit interviul cu Gellu Naum publicat de curînd într-o revistă. Mai sînt și vio (cu toate avatarurile ei), minchas care are pisică și niște papucei de casă roșii (cum am văzut într-o poză), libelula (care face fotografii), tuvia cu literaturile ei medievale și prea-actuale, moutona (cum îi zic unii), măcar pentru că ascultă Boards of Canada, dacian de la cluj cu fotografiile lui, stingo cel frumos și bjorkaholic, irena care scrie frumos, maurice uberkritikul. Mi-amintesc și de oblia pentru că-i place Michel Serre. Ar mai fi și o fată, maya, care citește poezii (de autori ca lumea, în general). A! Și unu’ vic, intră pe la alții prin bloguri și zice lucruri deștepte, eu zic mai mereu că are dreptate. Dar mai sînt cîțiva, ca vidal, pe care nu mai știu de unde să-l iau, dar de la care mi-a rămas cum zicea el despre nu știu ce carte: „vai de capul meu ce carte! vai mie ce mi-a plăcut!” (fericit autorul care-l are cititor pe Vidal!). Băieți faini, fete faine. Unii trăiesc în România, alții prin Europa sau America. Unii scriu în română, alții, precum Răzvan, vărul meu, peste al cărui blog am dat absolut întîmplător, în engleză. Toți sînt tineri și foarte tineri, îmi imaginez (și dacă nu, cu atît mai chapeau bas pentru ei!). Fiecare blog adevărat (cu cărți și muzici și „urbanisme” fel de fel) este, în sine, un sistem de valori, de repere. Unul clickabil, sonor și vizual, extensibil. Mă simt mult mai aproape de ei, de „sistemul” conectat la viu, decît de majoritatea literaților români, mulți debranșați de la adevărata viață („la vraie vie”, aia de care vorbea Rimbaud), nu doar cea literară…

„Nu-ți mai pierde vremea cu blogurile”, mi-a spus mai deunăzi cineva, mirat că un scriitor serios se poate „coborî” atît de… jos. Nu-mi pierd vremea deloc. Mă prind repede dacă am de-a face cu plevușcă. Pe de altă parte, mie mi-a plăcut întotdeauna în underground. Acolo găsesc mult mai mulți afini decît la suprafață. La suprafață e, adesea, plictiseală mare, ritualuri false, ipocrizie, minciună, strategii sulfuroase. Mi-a venit în minte o comparație cu filmul Shark Tale, ăla cu Oscar peștișorul și rechinii cei răi. În lumea aia gri, a rechinilor gri și importanți, nu se întîmplă nimic surprinzător, doar lucruri gri, serioase și imobile precum caldarîmul cel gri. Ce plictiseală la rechinii de suprafață! Ce gri! Dacă mergi mai departe – cred că în jos! – dai de altă lume, a peștilor mici, colorați, haioși, trendy. Acolo e viața cea adevărată, anti-gri (care îți face chef să scrii!). Nu-s doar bîrfe și insulte, cum spunea cineva pe un supervizitat blog franțuzesc, ci, de multe ori, o zonă a libertății frumoase și a entuziasmului.

NL nr. 5, anul I, martie-aprilie 2007

Nu m-a emoționat niciodată ideea de generație. Nici grupurile în sine nu mi s-au părut cel mai bun mod de a-ți pierde timpul și de a consuma energii de adaptare și compromis, cenaclurile cu atît mai puțin. Individualismul mi s-a părut mereu cheia oricărei întreprinderi creative. Nu înțeleg eforturile de auto-definire ale generației ‘80 decît ca pe niște strategii de luptă cu sistemul din timpul regimului comunist, la fel cum stindardele generației ‘60 mi se par mijloace potrivite și necesare de diferențiere față de proletcultismul imediat anterior. Dar atît. Ba chiar aș spune că atunci cînd se vorbește deja de promoții, fără nici o legătură cu vreo bornă din istoria mare, așa cum s-a întîmplat cu generația/promoția ‘70, lucrurile devin chiar un pic ridicole. Nu altfel stau lucrurile azi. Nu pot să vorbesc fără să-mi vină să rîd despre „douămiiști” și n-aș pierde pentru nimic în lume timp ca să ajung la vreun numitor comun cu vreun coleg scriitor doar pentru că s-a întîmplat să ne naștem în același an. Povestea cu generația devine însă interesantă atunci cînd n-o cauți cu tot dinadinsul. Atunci cînd începi să constați, cu un fel de stupoare fericită, că ai o mulțime de lucruri în comun cu oameni mai mult sau mai puțin de vîrsta ta, fără să ne fi propus, nici unii, nici alții, să le găsim. Citesc ce spune Mihaela Michailov, recent premiată pentru un text de teatru de către Uniter: se luptă cu eticheta de critic de teatru, crede că și copyrighter-ul e într-un fel scriitor, o interesează lumea din jur și crede în textul literar de impact social. Vorbesc cu Cezar Paul-Bădescu la telefon despre rudimentarismul și mitocănia unor intelectuali care trec drept fini și sofisticați în lumea românească, despre eterna confuzie de planuri între ficțional și non-ficțional, dintre autorul/autoarea de pe copertă și personajul din interior… Ana Maria-Sandu scrie un text cu totul special despre alienare, probabil tema centrală a literaturii contemporane metropolitane, despre messenger și micile ferestre spre lume. Sînt ale noastre, n-avem cum să pretindem că nu, chiar dacă nu sînt doar ale noastre, sînt ale noastre în primul rînd… Ion Manolescu scrie în romanul lui despre un București pe care îl vedem în fiecare zi și care se schimbă dramatic și în rău. Vasile Ernu dezvolta undeva ideea „stilului eretic” și, fără să vorbim niciodată despre asta, cred că am putea scrie împreună mici teorii despre ce ar însemna asta tehnic, ca tip de proză fragmentată și în același timp coagulată de o idee centrală care ar fi, de fapt, o stare, de nostalgie, de entuziasm, de pildă. Cred foarte mult în teoriile

dezvoltate după ce s-au manifestat în textul literar și nu neapărat emise înainte, ca programe „de generație”. Dacă aceste teorii „ies” totuși de la sine, ca o consecință a unui tip de literatură pe care îl practicăm deopotrivă, atunci cred că e deja vorba despre altceva, mult mai „natural”. Cu alte cuvinte: creșterea organică a unei generații, prin afinități și manifestări spontane, bazate, desigur, pe o educație comună, pe un trecut imediat comun sau comparabil.

Nu știu cît de eficiente sînt întîlnirile organizate în coagularea unei generații și nici nu mă entuziasmează foarte mult grupurile sau revistele create ca să demonstrăm ceva și anume cît sîntem noi de diferiți și de revoluționari. Dar cred că dacă există un spațiu de manifestare comun, s-ar putea să avem surprize dintre cele mai plăcute. Și să ne luptăm astfel și cu alienarea și cu însingurarea din fața ecranului colorat.

NL nr. 5, anul I, martie-aprilie 2007