Isprăvile numitului Mişu, pe care vi-l prezentasem luna trecută, gravitau, ca ale oricărui motan respectabil, în jurul celor două centre de interes ale universului pisicesc: inima şi stomacul (nu neapărat în această ordine). Pentru a obţine felia de şuncă, zgîrciul fripturii sau perişoara din ciorbă, motanul nostru era în stare să facă orice. Bătăuşul patibular al cartierului se transforma într-un milog blînd şi lăcrimos, gata să-ţi rupă sufletul şi să plece cu el departe, împreună cu bucata de cotlet din farfurie. Nu de puţine ori l-am suprins în ipostaze vinovate şi compromiţătoare: intrat în frigider, ascuns sub masă cu peştele în gură sau plonjat pe trei sferturi în găleata de gunoi din bucătărie. De fiecare dată cînd era surprins în acţiune, trecea la tumbe sau la jocuri cu oasele şi sîmburii de măsline rămaşi de pe urma festinului. Cînd îl luai la rost, privea ca niznaiul în altă parte, zvîcnind nedumerit din mustăţi.

Nici partea de inimă a vieţii lui Mişu nu era lipsită de culoare. Din două în două săptămîni, şeful cartierului îşi fugărea rivalii prin copaci (într-o seară, întorcîndu-mă din oraş, l-am găsit pe o cracă, la zece metri deasupra solului, împingînd un competitor în hău) sau îi pocnea pe zidurile din spate ale curţii interioare, pentru a-şi impresiona haremul. Uneori, bătăile lăsau urme şi Mişu intra pe geam cu capul tumefiat sau urechea în sînge, ca un borfaş care îşi numără tăieturile, după ce tocmai şi-a lichidat concurenţa. Dormea zece ore fără oprire, apoi ieşea şi-o lua de la capăt.

Despre motanul negru cu plastron alb n-am să vă mai spun decît un singur lucru: după 14 ani, cînd a venit momentul să se retragă definitiv din frigider, de pe ziduri şi din viaţa mea, a dispărut. Ca toţi motanii demni şi înţelepţi de pe lumea asta, s-a ascuns undeva bine, într-un loc unde să nu poată fi nici găsit, nici deranjat. Uneori, îl visez noaptea şi mă trezesc sperînd că o să mai apară în sufragerie, descărcîndu-şi zecile de purici pe covor, înainte să-mi sară în braţe.

sursa foto

NL nr. 6, anul I, aprilie-mai 2007

În noiembrie 2006, blog search engine Technorati a înregistrat mai mult de 57 de milioane de blog-uri. La noi, cică ar fi vreo 25.000 active.

Blogurile, ca și oamenii. Unele îți spun ce au de spus în cîteva minute. Altele, sofisticate (chiar în aparenta lor simplitate), te fac să le tot dai tîrcoale. Unele te duc de nas, te bucuri că ai găsit pe cineva care pare OK și te trezești că citește Păunescu! S-a terminat. Dai peste un huysmansian, dar vezi pe lista lui de cărți și La Medeleni (dacă nu cumva o fi la mișto). Alții-s numai reflexe ale anturajului, n-au nimic al lor. Produc (reproduc) consumabile. Reciclează. Unii sînt doar un fel de jurnaliști second hand, alții literați ratați, frustrați. Clone ale unor clone. Repetiții… fără diferență. Sînt fete la cafea și băieți la o bere. Chivuțe și megieși din alt secol, în alte forme. Cei mai stupizi postează poezele de-ale lor (cea mai sinistră chestie pe care am întîlnit-o pe Net se numește agonia.ro! – inepuizabil, productiv, aproape înspăimîntător veleitarism). Dar sînt și cei care au făcut din blogging un stil, o specie nouă (de comunicare, artistică etc.). Sînt extensiile unor oameni cu personalitate, admirabili și generoși. Aș putea să dau zeci de nickname-uri cărora le sînt recunoscătoare pentru muzicile și imaginile la care am ajuns prin ei, o grămadă de nume de oameni extraordinari în felul lor, colecționari de lucruri exquis. Știu ce se întîmplă în materie de cultură de toate felurile și datorită amicilor mei virtuali. Mulți sînt conexiunile mele cu lumea creativă de aiurea. Pe blog-urile străine dau adesea de invitați scriitori, de interviuri cu scriitori, artiști, luate chiar de blogger-i, uneori înregistrări video.

Așa am dat, pe blogul lui wrath (o jună franțuzoiacă trăitoare la Londra), peste un filmuleț în care apare cunoștința mea Arnaud Catherine. Pe Arnaud, tînăr scriitor francez, l-am întîlnit acum patru ani în Germania. Nu s-a schimbat deloc. Era împreună cu wrath într-o cafenea. Pe ea n-am văzut-o (filma). Prin James Marcus (House of Mirth) am ajuns la un interviu cu Dubravka Ugresic. Unul Matthew (The Mumpsimus) scria nu demult despre Georgi Gospodinov, pe care l-am întîlnit cîndva la Varșovia. Eu cred că Georgi ar fi încîntat să știe că vorbesc bloggerii de aiurea despre el.

La francezi am găsit mulți bloggeri ca lumea, cu gusturi rafinate, strîmbînd din nas la de-alde Nothomb sau Levy (Marc). Îmi aduc aminte de livrovore sau In Cold Blog sau de l’insatiable lectrice („insațiabila cititoare”). Nu știm adesea nimic (din fericire, aș zice) despre acești devoratori de cărți. Doar, de pildă, că loupiote e oarbă ca o cîrtiță (cum zice ea, dar eu cred că le vede destul de bine) sau că levy jaffes (tip fain) e „almost retired”. Îmi plac adesea blogurile de (foști) universitari sau cele grupate în jurul vreunui site cultural sau al vreunei reviste on-line. Mă interesează, uneori, unii dintre cei care postează la Metaxu Café, sau Levi Asher de la Literary Kicks, Scott Esposito de la Conversational Reading, Daniel Green de la The Reading Experience sau blogger-ul de la Tales from the Reading Room. Și-ar mai fi cîțiva… Sînt apoi cluburile de carte on-line, site-uri și alte specii mixte, compozite (precum critical mass, boldtype, bookslut, Brit Lit Blogs etc. etc.). Sînt „paginile” la care privești încurcat – cele de limbă spaniolă, nu pentru că nu ai înțelege, ci pentru că lumea de acolo se ambalează vorbind despre scriitori foarte buni despre care tu n-ai auzit. Mă uit și la mutra unei fete, liz. Sub fotografie, ceva despre „profilul” ei (Mi perfilado pérfído perfil). Profilul ei! E din Cuba. Și un mare mister se întinde… E și scriitoare.

Nesfîrșite căile blogosferei! Te pomenești într-o lizieră cu teoreticieni literari și prin nu știu ce răsucire te găsești în fața unui trib de fani krimi. Deja ai pierdut prea mult timp cu o tanti care postează comentarii la cărți pe care le crede ea de succes, o zbughești de-acolo printr-o serie de click-uri și nimerești, din fericire, peste: „Salut David, c’est Michel H. qui te blogue! Salut David, salut Michel, c’est Philippe S., l’ami de toutes z’et de tous, l’homme affable, l’homme à fables”. Iar ăștia de-l salută pe David de la Big Bang Blog nu-s alții decît Houllebecq și Philippe Sollers.

Cel mai mult îmi plac cei care, pe lîngă păreri despre cărți, postează și altceva, muzici și citate vizuale. cathe își dă întîlnire cu prietenii ei, blogueurs litteraires, la Salon du Livre. Îmi plac și cei care nu au deloc treabă cu cărțile, pentru că nu-și propun, dar se vede că citesc din ceea ce ascultă, din ceea ce-ți arată, din felul în care scriu sau desenează sau fotografiază. Îmi plac lucruri atît de diferite – de la copila munieca (pe al cărei blog am stat ore în șir ascultînd „lady and bird”) la formidabilul jahsonic (probabil o echipă), interesat(ă) să exploreze „the boundaries, bridges and intersections of culture” sau, pe scurt, interesat de non-mainstream.

N-am zis nimic de blogurile scriitorilor. Rar îmi plac. Aici îi dau dreptate lui Michel Houllebecq, care a ținut și el blog cîteva luni, dar s-a lăsat. Scriitorul atras de așa ceva ar fi „toujours en danger de basculer de la création vers la pure et simplecompulsion”. Păi n-are dreptate?

De cîteva săptămîni îl întreb pe buchinistul de lîngă Universitate de-o carte: Walden, de Henry David Thoreau.

Foto: Salvador Dali, Person at the Window

NL nr. 6, anul I, aprilie-mai 2007

Zilele astea s-au desfășurat examenele de licență. Nu-mi pot scoate din minte următoarea scenă: tînăr cadru didactic universitar, proaspăt devenit lector. Masculin, hotărît și categoric. Vine în catedră, smulge 35 de lucrări din teancul de corectat, fumează un trabuc întreg, pică 25, promovează 10, semnează lucrările și pleacă. Nu contează că singura lucrare pe care o notase cu 10 avea patru greșeli de ortografie pe prima pagină, nu contează că notase cu nota 1 (unu!) lucrări care conțineau trei pagini scrise… Domnul e hotărît și categoric. Pleacă, iar fumul de trabuc lasă în urmă un aer irespirabil.

Poate forțez simbolul, dar scena seamănă bine cu sistemul criticii literare de la noi. Exact cum spune Dan Lungu în anchetă, „criticii noștri țin să eticheteze, să clasifice, să pună ștampila”, nu contează că o pun prost, că nu există criterii comune, că poate ar trebui să împartă responsabilitatea cu alții… Graba cea mare e să punem pixul roșu, să ne dovedim puterea. De aici o întreagă mentalitate: a scriitorilor masochiști care se supun ca niște oi, ba chiar tremură de frica marelui critic (să vedeți cum arată dedicațiile pentru critici, unele trimise de autori foarte tineri!), a criticilor care se împăunează provincial și penibil cu o forță care n-are nimic de-a face nici cu competențele, nici măcar cu onestitatea lor. Exact asta închide sistemul, îl face nepermeabil pentru cei din exterior, se tot macină la o moară care e numai a noastră și căreia numai noi îi înțelegem codurile, iar cea care pierde e literatura română pur și simplu.

Școala românească e refractară la sistemele de evaluare obiective, care par prea matematice și nu țin cont de „sufletul elevului” și dacă „n-ai fler pedagogic, degeaba”, iar critica literară e refractară la teorie, la criterii, se bazează în general pe „nas”. E bine să ai nas critic și e foarte bine să ai fler pedagogic, dar regulile sînt făcute pentru cei care nu le au. Și majoritatea nu le au. În schimb, n-am văzut mai mare bășcălie decît cea pe marginea termenilor din pedagogia contemporană, decît rîsul gros și atoateștiutor în fața criteriilor de evaluare standardizate, decît disprețul pentru teorie al exact acelor critici care nici măcar n-au fost înzestrați cu vreun bun gust nativ. Exact așa cum se face caz de corectitudinea politică, ca de ceva artificial și comic, pe cînd noi n-am trecut încă nici de faza salutului obligatoriu. În România nu există reguli. Dacă ești student, ești la cheremul unui profesor fumător de trabuc. Dacă ești scriitor, ești la cheremul unui critic care de multe ori nu are nas nici pentru propriile emanații. Există și profesori absolut minunați, așa cum există și comentatori de cărți cu totul remarcabili. Dar ei sînt puțini și nu toți au norocul să-i întîlnească. Civilizația nu se măsoară după vîrfuri. Din acest punct de vedere, pedagogic și literar, sîntem una dintre cele mai înapoiate țări din lume.

NL nr. 6, anul I, aprilie-mai 2007