Cine îşi mai aminteşte cum venea tineretul la mare prin anii ’80 are ce povesti. Trenurile se încărcau de studenţi, rucsacuri „Prodcomplex” (croite la Tîrgu-Mureş, cu un cadru de aluminiu care ţi se îndoia în mîini) şi sticle de „Ovidiu”, „Primula”, „Jocheu” sau „Mamaia”. Erau preferate acceleratele de noapte, în care scăpai de saună, controlori şi sindicaliştii prăvăliţi peste copii şi geamantane în drum spre Eforie. Norocoşii dormeau pe culoare sau în plasele pentru bagaje din compartimente. Ceilalţi, urcaţi în ultima clipă, se înghesuiau să prindă un loc în closet sau între vagoane, unde erau zgîlţîiţi ca la cutremur. Despre cei de pe banchete nu pot să vă spun mare lucru, pentru că n-am ajuns niciodată mai departe de primul compartiment.

Majoritatea vagoanelor se descărcau la Costineşti. Era epoca de glorie a BTT –ului, dormeai cîte şase în căsuţele de lemn de două persoane, iar noaptea, înainte să vină miliţienii în control, bubuind în uşiţe şi rotindu-şi lanternele pe geam, o rupeai la fugă pe plajă sau te căţărai pe acoperişul de la duşuri, unde moţăiau alţi douăzeci de inşi, pe saltele, rucsacuri ori direct pe gudronul întărit. La prînz, exilaţii se refăceau pe „Ring”, lipăind în şlapi pe ritmuri de Michael Jackson şi adulmecînd sarea de pe corpurile fetelor, proaspete ca un cozonac. După vreo oră,  disc-jockey-ul punea furtunul pe mulţime şi lumea chiţăia de fericire, în aburii roz-violet ai nevrozei, costumelor de baie şi „Fru-Colelor”.

La două fix, organizatorii tăiau curentul, dînd semnalul retragerii. Mulţimea se încolona spre cantină, „La Împinge Tava”, în aşteptarea mîncării de fasole şi a prăjiturii cu brînză topită. Dar, despre deliciile gastronomice ale „Epocii de Aur”, poate cu altă ocazie.

sursa foto

NL nr. 7, anul I, iunie-iulie 2007

M-am întîlnit nu demult în parc cu domnul Oancea. Eu eram cu fetița mea, el cu nepoțica lui. E un om pe cît de inteligent, pe atît de politicos, conversația cu el e o plăcere, indiferent despre ce vine vorba. M-a rugat să-i dau un nume de scriitor român actual pe care să-l citească, dar unul MARE. Mare? Unul singur? Dau eu numele consensual, ce să mă mai încurc… Face un semn cu mîna… adică, altul! „De fapt, eu nu cred în Marelescriitor, îi spun, în Celmaimarelescriitor. Îmi plac mai mulți, de vîrste diferite, unii necunoscuți (încă), cu cărți pe care ai chef să le citești fără să-ți bați capul dacă e capodoperă sau nu”. I-aș pomeni despre Antonin Artaud și despre textul lui care se numește Împotriva capodoperelor, dar nu știu dacă domnul Oancea ar înțelege ce vreau să spun cu asta. Noi am avut mai mulți Mari Scriitori, eu personal nu mai am chef să-i citesc pe unii dintre ei, i-am studiat și la școală, am dat examene din ei, vorbesc despre ei la Facultate, sînt mari (zice Consensul) și treaba lor… Îi prefer acum pe cei mai puțin Măreți, îmi pare rău. Se uită nedumerit la mine și-atunci îi dau repede alte două nume de autori care au avut în ultimul timp succes, s-a scris și la gazetă, zice și Consensul. I-a citit. La primul s-a împotmolit pe la pagina 50, la celălalt n-a trecut de 30, i-a abandonat. Și mie mi s-a întîmplat la fel, și eu i-am abandonat, dar n-am avut curajul să mărturisesc asta cuiva. „Uite, eu nu știu cîți ani mai am de trăit – zice –, de cîte ori crezi că o să mai apuc să mai mănînc căpșuni? Nu mai am timp de… Spune-mi de-o carte frumoasă, emoționantă, scrisă în ultimul timp, pur și simplu frumoasă, emoționantă…”. Stau așa și caut în minte, în timp ce mă uit (mă fac doar că mă uit, ca să cîștig timp) pe unde mi-a dispărut fetița, pe care o zăresc sub un poduleț… „Dacă stai atîta să te gîndești înseamnă că nu sînt frumoase, emoționante, nu destul. Și eu nu știu de cîte ori o să mai mănînc căpșuni în viața mea – de patru, cinci ori?”. „Ba da, îmi vin în minte mai multe, dar poate nu-s așa «mari»…”, mă scuz. „Dacă stai atîta să te gîndești, înseamnă că nu există!”. Își amintește de nepoțică și de lecția ei de engleză la care au întîrziat deja. O strigă, îl văd cum aleargă după ea. Se mai oprește o dată în dreptul meu, îmi zice ceva de Rilke. Că el citește acum o cărticică de Rilke, una mică, frumoasă, emoționantă. După ce pleacă, rămîn puțin pe gînduri, mă întreb de ce am ezitat atîta, îmi vine în minte o replică dintr-un interviu al lui Adrian Oțoiu, de acum doi ani, parcă, în care spunea el că scriitorului român îi lipsește emoția.

Scot din geantă cartea pe care am adus-o cu mine și mă așez pe bancă. Am împrumutat-o de la prietena mea Feli, mi-a plăcut cum sună titlul: Cartea cuvintelor bune de mîncat. Nu e monumentală, nu e semnată de un autor cunoscut, nu scrie pe spate că „nu poți s-o lași din mînă”, nu-s nici alte promo-uri de Resort. Autorul e „poet, psihiatru creștin, evreu brazilian”, un fel de Steinhardt, cum scrie în prefață. Îl cheamă Rubem A. Alves. Traducătorul l-a contactat pe misteriosul și retrasul domn Alves, dar nu a obținut prea multe date despre el, nici măcar o fotografie, pentru ca „oamenii să-și închipuie cum arată din ceea ce vor citi în cartea sa”. Poate i-ar plăcea cărticica asta domnului Oancea, mă gîndeam în timp ce citeam. Nu e un roman, dar vine vorba despre multe lucruri frumoase, emoționante în ea: despre uitare, despre dezvățare, despre „imaculata percepție a tuturor lucrurilor”, despre faptul că „litera ucide, doar Vîntul/ Duhul dă viață”, despre prepararea cuvintelor (ca o hrană), despre poezie (pe care nu e bine să o arăți unui nepoet), despre vise, despre „trupul care nu are trecut și viitor”, despre minunatul film Ospățul lui Babette, despre multe altele, țesute într-o carte-ospăț (ca al lui Babette, ospățul!), așa cum îmi place mie. Nu știu dacă ar fi și pe gustul domnului Oancea. Ar fi bine, poate, să adaug că, printre mulții poeți citați, apare și Rilke. Mai am în geantă un roman pe care-l recitesc acum nu pentru conținutul lui, ci pentru „ritm” (un fel de „ritm” al frazei care, chiar și în traducere, îmi stîrnește entuziasmul pentru viață, îmi întinerește gîndirea – nu prea știu cum să explic, poate o să scriu odată despre asta). Nu-mi pasă dacă autorul lui e MARE, Celmaimarele – oricum, n-are motor de promovare în spate –, dar eu de unul ca el am nevoie. Se numește Mark Haddon și a scris O întîmplare ciudată cu un cîine la miezul nopții care mi-a plăcut poate la fel de mult ca La pescuit de păstrăvi în America a lui Richard Brautigan (volumaș pe care l-am tot purtat o vreme cu mine, cam așa cum porți cu tine apa în zilele călduroase în care se anunță „codul galben”). I-aș da multe cărticele din astea domnului Oancea (scrise chiar și de români), sînt sigură că nu și-ar pierde vremea, așa cum sînt sigură că va mînca de multe ori căpșuni de azi înainte.

NL nr. 7, anul I, iunie-iulie 2007

De fiecare dată cînd mă întîlnesc cu străini vorbitori de limbă română (și am cunoscut deja două serii de viitori traducători bursieri ai Institutului Cultural Român) nu mă pot opri să nu pun întrebarea, umilitoare pentru noi, dar atît de firească: ce v-a venit cu româna? Unul dintre ei mi-a răspuns la un moment dat că un francez n-ar pune niciodată o asemenea întrebare și deci că ar trebui să ne tratăm și noi cumva acest reflex de umilință se pare foarte păgubos… Răspunsul lui conține o întorsătură foarte flatantă pentru urechi românești, dar din păcate rămîne o simplă amabilitate. Gradul de acoperire mondială a ideii de „francez”, „limbă franceză” etc. nu se poate compara sub nici o formă cu biata acoperire a românei. Și nu e vorba doar de un abstract branding de țară, ci de chestiuni măsurabile. Cîte cărți românești traduse în străinătate, cîți scriitori români intrați în conștiința publică internațională? Mi se poate răspunde că lucrurile sînt la început și e chiar un început promițător. Mi se poate răspunde cu Cărtărescu. Cu cei cîțiva tineri care au ieșit de curînd în afara granițelor. Iar eu aș putea spune, la rîndul meu, că, deocamdată, nu există încă un boom al literaturii române. Încă nu avem un scriitor român care să fi făcut cu adevărat un mare, foarte mare succes în afară, de public, de vînzări sau de critică. Și mă gîndesc în acest sens la scriitorii rezidenți în România, pentru că cei integrați în sisteme de promovare occidentale au un alt regim și nu pot fi cuantificați aici. Atunci cînd o să avem un asemenea exemplu, despre care să se vorbească așa cum se vorbește despre Nadia sau Hagi, atunci o să fie evident pentru toată lumea și scriitorul respectiv n-o să aibă nevoie să fie apărat de un critic sau de altul. Doar că deocamdată un asemenea eveniment fericit nu s-a întîmplat.

Scriitorii înșiși ar putea să facă ceva în acest sens? În afară de a învăța măcar o limbă străină și a înțelege că politețea și punctualitatea sînt cîteodată necesare, nu prea pot face mare lucru. Cel mai greu e să te promovezi pe tine însuți și chiar și cei mai dezinvolți dintre noi ajung să înțeleagă ce penibil e să vorbești despre tine sau, și mai rău, despre cărțile tale. Îi admir pe cei care pot s-o facă, le invidiez lipsa de simț al ridicolului, dar mă și sperie un pic. Cred totuși în diviziunea muncii editorial-scriitoricești sau măcar în faptul că sînt roluri alternative, pe care le jucăm în secvențe. Nu poți face pentru cartea ta ce poți face pentru cartea altuia.

Doar că în România, în lipsa unui sistem profesionist, nu ne putem baza pe relații neutre. Relațiile intra-românești sînt sublime, dar atacate de virusul simpatie-antipatie. Străinii, traducători sau editori, nu prea înțeleg mare lucru. Nu că în patriile lor totul ar fi curat ca lacrima, dar în general există o marjă de obiectivitate, un nivel la care nu funcționează absolut relativizantul de gustibus, ci și un pic de argumente estetice, ideologice, de formă sau de conținut, ceva acolo, cît de cît explicabil.

Așadar, poate că ar trebui să ne gîndim de două ori cînd sîntem în fața „străinului”. Pe cine recomandăm. Cum ne recomandăm. Cum să ne asumăm dorința firească de a fi citiți de ceilalți. Și apropo de dorința asta, nu mică mi-a fost mirarea să văd că o avea și autorul celebrelor „De la Nistru pîn-la Tisa”. După ce i-a dat lecții de română Mitei Kremitz, Eminescu s-a arătat jignit de cei două sute de lei pe care doamna i-a oferit. Cu un gest tipic poeticesc, i-a rupt în bucățele și i-a răspuns: “V-am învățat românește ca să puteți citi poeziile mele!”

NL nr. 7, anul I, iunie-iulie 2007