Latest News Stream
Cine spune că românii nu sînt un popor cu chef de viață încă n-a apucat-o vara pe drumul spre mare. În fiecare dimineață, cîteva mii de mașini de pe geamurile cărora atîrnă, după caz, brațe păroase, umbrele, casetofoane portabile, căței, perne, colaci, pălării de soare, prosoape sau snopi de degete de la picioare, cu cearcănele zîmbindu-ți frumos și pămîntiu, se încolonează pe Autostrada Soarelui.
N-am chef de scris, nici de citit. Am chef să mă uit la nori, să privesc scăpărările minuscule și roșii ale avioanele care trec pe cer la miezul nopții, să aștept, ca un pescar fără undiță, cu privirea în sus și nu în jos, apariția vreunei stele căzătoare, să ascult vîntul cel mare, ca în poezia slovenului Kosovel, sau greierii, să simt cum se lasă încet-încet răcoarea de seară, să stau așa în aburi de gem de prune, să arunc cîte un lemn în foc și să mă gîndesc la bunica, la toți cei lăsați departe, în trecut, să încremenesc în densitatea asta atît de asemănătoare cu aceea a copilăriei mele.
Am o fascinație pentru oamenii care știu să călătorească cu mijloace minime, care se „descurcă”, care știu să „aplice” și să și cîștige obiectul aplicației... Mă simt destul de departe de o asemenea atitudine eficientă... mie, cel puțin, pînă acum nu prea mi-a ieșit. Chiar și cînd am găsit un bilet incredibil de ieftin, am pierdut avionul la întoarcere și am plătit cam triplu!