Cine spune că românii nu sînt un popor cu chef de viață încă n-a apucat-o vara pe drumul spre mare. În fiecare dimineață, cîteva mii de mașini de pe geamurile cărora atîrnă, după caz, brațe păroase, umbrele, casetofoane portabile, căței, perne, colaci, pălării de soare, prosoape sau snopi de degete de la picioare, cu cearcănele zîmbindu-ți frumos și pămîntiu, se încolonează pe Autostrada Soarelui. Două benzi de asfalt, de pe marginea cărora s-a furat tot ce era la îndemînă, de la cutiile de metal ale telefoanelor de urgență, la pastilele fluorescente de semnalizare pe timp de noapte, se întind pe vreo o sută patruzeci de kilometri, bîntuite de apariții stranii, cu înfățișări și nume extraterestre: Logan, Matiz și Oltcit, pe dreapta; X 5, M 6 și Q 7, pe stînga. Unele par să stea pe loc, amorțite în fîșia de asfalt și răcoare a Cîmpiei Române, altele te depășesc fulgerător, clipind de departe din luminile lor astronaute.

Din cînd în cînd, spectacolul cosmic e întrerupt de cîte un sătean rătăcit, care încalecă balustradele de protecție din mijloc cu tot cu bicicletă, pentru a trece în partea cealaltă a cîmpului. Sîmbăta, invazia mai e oprită și de agenții de circulație care, surprinși că miriștea tocmai s-a aprins și un fum acru și cafeniu îmbracă autostrada pe cîțiva kilometri, îți fac niște semne ciudate din mîini: unele, ca și cum ar trebui să te așezi pe jos, cu tot cu mașină; altele, de parcă ți-ar spune să vorbești mai încet sau, în orice caz, mai rar. Doar indianul Talpă-Iute le-ar putea înțelege…

După autostrada cea bine numită (soarele îți intră tot timpul în ochi, indiferent de oră și direcția în care mergi), șoseaua se îngustează brusc, încolăcindu-se în jurul reactorului de la Cernavodă și ieșind în localități cu nume strămoșești și fior patriotic: Mircea Vodă, Ștefan cel Mare, Valu’ lui Traian. O sarabandă de eroi naționali te păzesc, încă de pe vremea cînd șoselele și națiunea nu existau, de relele drumului și ale vremurilor nerecunoscătoare de azi. Asta nu împiedică plopii de pe margine să mai cadă din cînd în cînd în drum (am luat și eu pe capotă o jumătate de cracă, acum cîțiva ani) și nici pe șoferii grăbiți să forțeze depășirea în curbă, zdrobind săptămînal unul sau mai mulți motocicliști. E suficient să vezi coloanele de mașini oprite în deal și o cască bleumarin-strălucitor decapitată pe asfalt, ca să-ți treacă cheful de glume.

sursa foto

NL nr. 8, anul I, august 2007

De aproape o lună și jumătate nu mai am computer. Mai întîi, am aflat că s-ar putea să se fi ars hardul. Am acolo, aproape terminată, o carte la care lucrez de cîțiva ani. Bizar: am mai pierdut-o o dată acum un an, printr-o simplă apăsare aiurea pe cine știe ce combinație de clape de pe tastatură. M-am trezit în față, în loc de text, cu o grămadă de dreptunghiuri mici, frumos aliniate, cărora nimeni nu le-a mai dat de capăt, nici măcar prietenul nostru Florin Iaru, la care apelăm cînd avem probleme de acest fel. Un alt prieten m-a ajutat să recuperez cîte ceva. A fost, mă gîndesc și azi consolator, o pierdere fertilă. Prin rescriere, paginile despre Berlin-Merlin s-au transformat în ceea ce sînt sigură că trebuia să fie de la bun început – o carte despre „străinătate” (literalmente și în toate sensurile, cum ar spune Rimbaud – mai mult în toate sensurile decît literalmente!).

Dar iată că, după un an, cartea se pierdea din nou. Și nu doar ea, ci o grămadă de alte lucruri aflate în diverse faze de lucru. Trecuse ceva vreme de la zguduitoarea veste cînd am aflat că, pentru cîteva ore, computerul și-ar fi revenit, după care a intrat în colaps. Oricum, memoria a putut fi salvată.

Așadar, de aproape două luni sînt complet debranșată. Cu puțin înainte de întîmplare scrisesem, premonitoriu, chiar pentru Noua literatură, că tot caut de ceva vreme Walden a lui Thoreau, ca pe un antidot la dependența computeristică de care chiar vreau să scap. Măcar recitirea lui Thoreau m-ar fi putut lecui. Sau o retragere ca a lui, tămăduitoare, în inima pădurii.

Dacă tot mi-a murit computerul și n-am găsit Waldenul, am plecat într-o vacanță lungă și profundă, ca-n copilărie.

Stau la marginea unei păduri. În fața mea e o livadă de pruni. Nu mai navighez demult (sic!) pe Internet, nu mai știu nimic despre blogger-i, n-am mai văzut nici o revistă on-line (pe cele pe hîrtie oricum le-am cam abandonat). E foarte bine așa. Din ce în ce mai bine. Strîng lemne pentru foc, culeg mure, smulg buruieni, mă uit la cîte o ciocănitoare harnică. Am încercat să cosesc, am greblat, am vopsit garduri, am bătut cuie, am făcut gem de prune ca bunica mea, la foc de lemne. Am la mine doar un volum de teorie a literaturii, exact lectura mea preferată pentru vacanță. N-am nici o obligație, o citesc pe sărite, la întîmplare, mă distrează sîrgul inutil al unor autori prea serioși, aici doar personaje. Citit așa, volumul e un șir de short stories despre cuvinte și noțiuni. Mie-mi place, kind of easy literature, nu trebuie să urmărești nimic, nici dialoguri, nici narațiuni. Ar mai fi și Mary Poppins, pe care o împart cu fiica mea, și o revistă în care am găsit un articol despre Julius Shulman, arhitect, și despre una din casele lui (de sticlă, construită în pădure, cu  întrerupătorul pentru lumină prins într-o stîncă aparținînd peisajului – dar, acum, și casei!). Să adaug și cele două cărticele despre Mitteleuropa (despre care trebuie să vorbesc prin septembrie).

N-am chef de scris, nici de citit. Am chef să mă uit la nori, să privesc scăpărările minuscule și roșii ale avioanele care trec pe cer la miezul nopții, să aștept, ca un pescar fără undiță, cu privirea în sus și nu în jos, apariția vreunei stele căzătoare, să ascult vîntul cel mare, ca în poezia slovenului Kosovel, sau greierii, să simt cum se lasă încet-încet răcoarea de seară, să stau așa în aburi de gem de prune, să arunc cîte un lemn în foc și să mă gîndesc la bunica, la toți cei lăsați departe, în trecut, să încremenesc în densitatea asta atît de asemănătoare cu aceea a copilăriei mele. Toată rumoarea (politică, literară, cotidiană) e departe, inofensivă, și nimic nu mi se pare mai important acum decît somnul motanului Moti pe pernița lui galbenă.

Stau la marginea unei păduri și îmi aduc aminte că peste nu foarte mult timp trebuie să vorbesc despre mine și Europa Centrală. La piciorul meu, o furnică mare duce în spate o furnică și mai mare. Cărata e moartă și are, în plus față de cărăușă, aripi. Mă întreb dacă furnicile se mănîncă între ele – asta după ce mi-a trecut prin cap și gîndul caraghios că prima și-ar putea duce în spate, îndurerată, prietenul mort. Pădurea este foarte centraleuropeană. Indiferent unde se află ea, dacă e întunecoasă. Sînt eu oare o scriitoare central-europeană? Acum cîțiva ani, Adriana Babeți, care făcea un dicționar (sau o antologie?) de autori Mittel, îmi spunea că s-a gîndit și la mine (ca ardeleancă), dar că eu m-am mutat de multă vreme la București și atunci… Eu îmi amintesc de Klara, care a avut grijă de mine cînd eram mică-mică, și de bătrîna Piroska, de primul băiat de care m-am îndrăgostit, Erhardt, apoi de Uwe și de Jürgen, eu îmi amintesc de cocoana Kiso și de domnul Merjanov, eu îmi amintesc cum am început singură să învăț limba germană ca să vorbesc cu Elke de la etajul trei și îmi amintesc primele trei cuvinte pe care le-am citit în limba germană – rot, gelb, blau. N-am învățat niciodată ca lumea limba germană. Ăsta sigur e un motiv al non-central-europenității mele. Eu îmi amintesc cît de străină mă simțeam față de ei, față de toată lumea. Poate conștiința asta, extinsă azi, că ești străin oriunde ai fi în lume (mai ales la tine acasă), poate fi „miezul” central-europenității mele, dacă ea există. Altfel, abia aștept să dau de volumul lui Vollmann, celebrul, deja, autor american care tocmai a publicat (așa cum am citit într-un Lire estival, înainte să plec din București) un roman de vreo 800 de pagini care se numește Central Europe. Și mă mai întreb cîte scaune avea Thoreau în casa lui. Doar unul?

Simona Popescu

14 august 2007

NL nr. 8, anul I, august 2007

Am o fascinație pentru oamenii care știu să călătorească cu mijloace minime, care se „descurcă”, care știu să „aplice” și să și cîștige obiectul aplicației… Mă simt destul de departe de o asemenea atitudine eficientă… mie, cel puțin, pînă acum nu prea mi-a ieșit. Chiar și cînd am găsit un bilet incredibil de ieftin, am pierdut avionul la întoarcere și am plătit cam triplu!

Dar sper că, la un moment dat, într-o bună zi, am să încep pur și simplu să completez într-o veselie formulare, să aștept rezultate, să știu cu multe luni înainte unde urmează să fie nu știu ce eveniment cultural interesant și totodată să descopăr și posibilitățile de a ajunge acolo înlesnit… Sau cum se obține o faimoasă rezidență de creație. Deocamdată însă plătim din greu. Comisioane la agenții, charter-e, taxe de aeroport. Știați că o taxă de aeroport costă cam cît 50 de pagini traduse?

Să vă povestesc despre un asemenea loc în care am fost de curînd, pe care ni l-am permis după ce amîndoi am tradus, însumat, aproape o mie de pagini…

Insula Rhodos. Pe o parte Marea Mediterană, pe cealaltă, Marea Egee. Palmieri. Foarte mulți palmieri, adevărați, cu rădăcinile bine înfipte în pămînt și cu niște fructuțe mici, galbene, ca niște mărgele de aur. Cu frunzele lascive, ușor trecute, mîndre totuși în lumina clară, crudă. Cu o mare transparentă, foarte populată – nu știu unde or fi căluții de la Vama Veche, dar mie Marea Neagră mi s-a părut mereu un fel de mare moartă, pustie – Mediterana în care, atunci cînd intri, te ustură ochii și gîtul… Te obișnuiești cu ea greu, încet, dar apoi, întîlnirile sînt neprețuite. Prin ochelari se văd, chiar și la mal, pești nisipii sau argintii, unii cu buline maro, singuratici, alții mai mici, în triburi. Mai departe de mal am călcat pe ceva organic, care părea o mînă uriașă, poate o caractatiță. În aceeași seară, într-un magazin de pielărie, patronul, un moșuleț simpatic, avea pe o farfurie o caracatiță exact de dimensiunea celei pe care cred că am călcat eu. Ne-a povestit mîndru că așteaptă pe cineva și că o s-o gătească cu tot ce trebuie. Stațiunea în care am stat avea un ciudat aer englezesc, pe fundalul acela mediteranean – acum citesc pe net despre dezastrele făcute de tinerii britoni în Faliraki și despre cum au arborat acolo steagul insulei lor. Rhodosul propriu-zis e un fel de poveste. În spatele zidurilor de castel în ruină se întinde un oraș medieval cu zeci de străduțe în pantă, magazine și taverne, o combinație năucitoare de Taormina și Arles, de cavaleri templieri și dulceață levantină. În port se intră printre două turnuri care au deasupra un cerb și o căprioară, o reconstituire ciudat de blînd animalieră a anticului colos. Și se mai pot adăuga o mulțime de amănunte cu rezonanță strict personală: luna imensă în port, noaptea și farul intermitent printre crenelurile zidului, un grup de englezoaice zgomotoase, pe feribot, foarte puțin sensibile la peisajul care îți tăia respirația, valurile care se iscau din senin și ajungeau pînă la puntea superioară, udîndu-ne fețele…

În Rhodos există un centru pentru scriitori și traducători unde se oferă rezidențe de pînă la o lună și jumătate. Am căutat clădirea în plimbările noastre, dar n-am găsit-o. Sigur că ne-am imaginat cum ar fi să stam aici mai mult decît cele șapte zile oferite de agenția de turism, să scriem, să ieșim, să bem o cafea, să vorbim cu pictorița care are o terasă pustie, splendidă, cu flori ciclam și prețuri piperate, să mîncăm plăcintă cu spanac și feta… Dar pentru asta, pentru aceste săptămîni de muncă și fericire, trebuie să completezi o mulțime de hîrtii, să fii membru de uniuni și societăți, să… în fine, să știi cum se obține o așa numită rezidență de creație. Dar, cel puțin în Rhodos, aș zice că merită.

NL nr. 8, anul I, august 2007