Cel mai simpatic e cînd nimerești în bloc cu o echipă de vecini atenți și amabili. De curînd, am fost binecuvîntat la etajul de deasupra cu un cuplu de modă veche: genul gospodar, care își aduce aminte cu nostalgie de vremurile cînd porcul tropăia prin balcon și găinile adormeau în cotețul din baie. Înarmați cu răbdare, două soacre iubitoare de Tînăr și neliniștit și-un papagal care îți recită DEX –ul fără greșeli și, mai ales, fără oprire, cei doi s-au gîndit să-și completeze colecția zootehnică. Zis și făcut.
Venisem aici, în Polonia, ca să vorbesc despre mine și Europa mea Centrală. Atunci însă, pe mine, pe Taras și pe Andrzej – dar și pe Monika, pe Dagmara și pe Bogdan – ne legau mai mult cețurile astea (sub/trans-) carpatice și ziua ploioasă în care am fost în vizită la un poet tînăr mort în 1937, la altul mort în 2007, la ceramistul din pădure, în cabana de lemn a ciobanului și-apoi în casa cu îngeri. Pe drumul înapoi spre oraș îl întrebăm pe Andrzej cum se numește rîul pe lîngă care trecem. Nu știe. „Cum, nu știi ce rîu trece pe teritoriul tău?”, îl întreabă Bogdan. „Teritoriul meu e doar în mintea mea!”, răspunde Andrzej.
Mă duc să mă întîlnesc cu un profesor, dimineața devreme, prin frigul acestui început brusc de toamnă. Am observat că profesorii au o plăcere să te cheme la discuții dimineața, cînd e ceasul mai crud. Îmi găsesc cu greu echilibrul, claritatea ochilor și cuvintele. Dar mă urnesc totuși.