Cel mai simpatic e cînd nimerești în bloc cu o echipă de vecini atenți și amabili. De curînd, am fost binecuvîntat la etajul de deasupra cu un cuplu de modă veche: genul gospodar, care își aduce aminte cu nostalgie de vremurile cînd porcul tropăia prin balcon și găinile adormeau în cotețul din baie. Înarmați cu răbdare, două soacre iubitoare de Tînăr și neliniștit și-un papagal care îți recită DEX –ul fără greșeli și, mai ales, fără oprire, cei doi s-au gîndit să-și completeze colecția zootehnică. Zis și făcut.

Suspansul n-a durat mult: doar vreo trei zile, la capătul cărora am aflat cine se mai mutase cu ei. Cum, pînă atunci, singurele zgomote care se revărsau în miez de noapte din apartament erau trilurile păsăroiului logoped și sonorul televizorului uitat la maxim, vecinii mei au apelat la chițăiturile isterice a doi chihuahua și la tropotitul vînătoresc al unui brac. La urma-urmei, nimic mai normal pentru un cuplu încremenit 23 de ore din 24 în fața telenovelelor și a buletinelor de știri, decît să-și cumpere un cîine de vînătoare, gata oricînd să urmărească rața sub fotoliu sau să fugărească fazanul pe hol, în timp ce mîrșavul Victor Newman achiziționează o nouă companie în Genoa-City. Și, tot așa, nimic anormal în a-ți ține animalele în casă pînă cînd vezica lor începe să semene cu vehicolul fraților Montgolfier și chițăiturile se transformă în urlete de neputință ce ar îngrozi întreaga secție de chirurgie de la „Carol Davila”. Doar cine a vizitat vreodată o locuință în care există un chihuahua știe ce spectacol poate oferi sonorul acestei specii etern traumatizate psihic…

Recitalul zilnic nu se oprește însă aici. Avertizați de zgomotele disperate ale animalelor, dar prea obosiți ca să coboare cele trei etaje care îi despart de curte, vecinii mei atenți și amabili își scot cîinii pe ușă, lăsîndu-i să zburde pe scară. În consecință, cu o regularitate de metronom (adică în fiecare dimineață, la ora 9), treptele blocului sînt stropite de sus pînă jos de un fir jucăuș de urină, care își prelinge aromele acide pe preșurile de etaj. Spre prînz, evaporată din micile bălți ale marmurei, duhoarea devine dulceagă, omniprezentă și, desigur, insuportabilă. Bucuria e cu atît mai mare, cu cît fiecare familie și în special firma de avocatură de la ultimul etaj, vizitată de zeci de clienți, introduce în propriul apartament o părticică din micul univers lichid al scării.

Cam așa arată vecinii mei. Îi vrea cineva?

sursa foto

NL nr. 9, anul I, septembrie 2007

Aș putea să scriu doar despre cum am stat eu într-o sală plină și cum, în față, la aceeași masă, stăteau cehii Václav Havel și František Janouch, slovacul Jan Carnogursky, ungurul Gábor Demszky, polonezul Jan Litynski. Și despre cum vorbeau ei acum, după 30 de ani de la fondarea Chartei 77, despre vremurile în care, în afară de faptul că voiau să schimbe lumea, construiau și o frumoasă, chiar dacă de la distanță, prietenie (atît de importantă pentru viața lor). Charta 77 – nu doar un moment istoric, ci o poveste cu oameni. Și în timp ce vorbea Demszky, dînd din mîini și făcîndu-ne să rîdem, despre cum reușeau ei să țină legătura, în ciuda dificultăților de tot felul, lumina din sală s-a stins și așa a rămas pentru cîteva minute. Afară răpăia o ploaie nemilosă și bătea un vînt rece, cîinos. Dar cum laptop-ul moderatorului era deschis, au continuat să vorbească la lumina lui – l-au pasat de la unul la altul. Și mie mi-a plăcut tare mult întîmplarea, că lumina aia albăstruie îi ducea înapoi în timpul tinereții lor, cînd ascultau, probabil cu toții, The Plastic People of the Universe (că doar nu de la trupa asta, faimoasă în Cehoslovacia, a pornit totul?).

Dar mai bine să spun cum a doua zi străbăteam o Polonie cețoasă, păduroasă, adîncă, rece și, în felul ei, foarte, foarte frumoasă. Și să spun cum am ajuns împreună cu Monika (Sznajderman) și Taras (Prochasko) și Bogdan în mijlocul pădurii (dacă pădurea poate avea un „mijloc”) și am dat de un prieten al Monikăi care se întorsese nu demult în Polonia după 10 ani de Americă și, pe ploaia aia subțirică, tocmai scotea dintr-un cuptor cu o temperatură de 1.000 de grade niște vase de ceramică. A luat unul și l-a pus la răcit, apoi l-a spălat și vasul, inițial negru, s-a albit sub ochii noștri, frumos, cu, parcă, intarsii metalice. Am pornit mai departe și-am ajuns la cabana de lemn a unui cioban cumsecade, o cabană nouă și curată cu vatra de foc în mijlocul camerei. Ne-am dus apoi la mormîntul unui mare poet ukrainean, Antonici – am citit undeva că Iuri (Andruhovîci) scrie într-o carte de-a lui despre el, că dă multe citate. Antonici a murit în 1937, la 28 de ani. Alături era o biserică mică de lemn, cu mușcate la ferestre (văzusem deja, în drumul nostru, mai multe). Am oprit apoi la mormîntul lui Mirek (Miroslaw Nahacz), care se sinucisese cu cîteva luni înainte. Despre el am aflat că e deja un nume în literatura poloneză, deși avea doar 23 de ani. Și uite, acum era sub pămînt, înconjurat de iarbă, de copaci, într-un loc aproape pustiu. Apoi am ajuns în casa din inima pădurii (dacă se poate spune despre pădure că are o „inimă”), în care l-am regăsit pe Andrzej (Stasiuk), cu care cu o zi înainte, împreună cu Taras, venit din Ucraina, vorbisem despre Europa noastră Centrală în fața unui public plăcut. I-am mai regăsit acolo pe Vasyl și Bombela (numită așa după titlul unui roman al lui Miroslaw, Bombel), două pisici uriașe care mi s-au urcat amîndouă deodată în poală. Și mai era și mulțimea aia de îngeri din toată casa: îngeri de lut, de ceramică, de lemn, de hîrtie, agățați pe pereți, umplînd etajere, îngeri copilăroși, îngeri caraghioși, îngeri atipici, printre care cel cu cornițe și cel cititor, dar și fotografii cu îngeri – de pildă băiatul cu aripi care merge pe bicicletă – și îngerul pictat pe perete și cel cumpărat de curând de la un sculptor naiv.

Cînd Andrzej și Taras s-au dus la culcare, am rămas cu Monika, cu Dagmara, care venise în vizită, și cu Bogdan și-am băut vin și-am început să depănăm mici povești din vremea comunismului, unele atît de asemănătoare încît îmi pare că, pînă la urmă, pînă în 1989 am trăit cumva în aceeași țară – una în care se făcea colecție de pungi (despre asta tocmai citisem într-o revistă un fragment dintr-o carte a Slavenkăi Drakulic, Cum am supraviețuit comunismului), una în care fiecare dintre noi avea provizia lui de fetișuri din Străinătate, una în care te bucurai cu atît de puțin, una în care se putea și rîde (cum zice Slavenka Drakulic). Dagmara are 27 de ani, e actriță, seamănă cu Björk și vorbește engleza la fel ca ea, au aceeași voce. A studiat actorie la celebra Gardzienice, apoi în Germania și face acum teatru de păpuși, dar scrie și la o teză de doctorat despre Puppentheater. Monika este soția lui Andrzej. Au decis acum mulți ani să părăsescă Varșovia și să se mute aici, în munți. Nu le-a fost ușor, nu aveau curent electric, nici țeavă de gaz, nu le-a fost ușor să-și crească copiii, uneori rămîneau fără curent electric, alteori zăpada era atît de mare încît copiii învățau cu mama lor, acasă. Am întrebat-o de ce așa de departe, de ce așa de izolați și mi-a răspuns că, pe vremea comunismului, muntele, retragerea în munți, a însemnat libertatea deplină. Pasiunea ei este Europa neștiută, Europa cea uitată, Europa așa cum nu se vede nici la televizor, nici în tabloide, nici în analizele experților. Cînd Dagmara avea 6 ani, eu aveam 19, Monika 24 și Bogdan 27. Poveștile Estului, spuse acum de noi-adulții, trăite de noi-copiii-adolescenții-sau-tinerii care am fost atunci, ne fac să rîdem, să ne mirăm și să creăm între noi o tandră solidaritate pe care mulți dintre noi-esticii o simțim cînd ne întîlnim (folosesc termenul de „estic” în sensul lui politic, nu geografic).

Venisem aici, în Polonia, ca să vorbesc despre mine și Europa mea Centrală. Atunci însă, pe mine, pe Taras și pe Andrzej – dar și pe Monika, pe Dagmara și pe Bogdan – ne legau mai mult cețurile astea (sub/trans-) carpatice și ziua ploioasă în care am fost în vizită la un poet tînăr mort în 1937, la altul mort în 2007, la ceramistul din pădure, în cabana de lemn a ciobanului și-apoi în casa cu îngeri. Pe drumul înapoi spre oraș îl întrebăm pe Andrzej cum se numește rîul pe lîngă care trecem. Nu știe. „Cum, nu știi ce rîu trece pe teritoriul tău?”, îl întreabă Bogdan. „Teritoriul meu e doar în mintea mea!”, răspunde Andrzej.

NL nr. 9, anul I, septembrie 2007

Mă duc să mă întîlnesc cu un profesor, dimineața devreme, prin frigul acestui început brusc de toamnă. Am observat că profesorii au o plăcere să te cheme la discuții dimineața, cînd e ceasul mai crud. Îmi găsesc cu greu echilibrul, claritatea ochilor și cuvintele. Dar mă urnesc totuși. Catedra de literatură e luminată ca pentru filmare. Cinci profesori, cu priviri serioase, cu atitudini sobre, cu aerul acela proaspăt și academic-interogativ care aparține unei anumite vîrste și unei anumite experiențe, stau în jurul unui tînăr doctorand. Pe unii dintre profesori îi cunosc bine și pentru că am norocul să fie vorba despre o universitate mare și despre niște standarde decente, profesorii respectivi sînt toți unul și unul. Depotrivă profesional și moral. Răsfoiesc un dosar de aproximativ șapte centimetri grosime și-i pun întrebări tînărului doctorand. Mă uit acum spre el. Pare, la rîndul lui, extrem de serios. Pe inelarul stîng îi strălucește o verighetă mai groasă decît ar fi necesar. E îmbrăcat în sacoul regulamentar vrea să facă impresie de tînăr intelectual așezat. Ghicesc dintr-o privire că profesorii nu știu pe ce ton și cu ce argumente scrie tînărul doctorand într-o revistă literară de mahala. Sau poate se fac că nu știu. Discuția curge cum nu se poate mai civilizat și mai binevoitor. Unul dintre profesori spune chiar: e o teză strălucită. N-am citit-o. Îl aud doar pe cel mai în vîrstă spunîndu-i, cumva delicat, aproape în șoaptă, că-i pare rău că n-a văzut în bibliografie o carte despre istoria literară. Teza este despre G. Călinescu. Cartea respectivă este una dintre cele mai importante în domeniu, o antologie de texte teoretice despre istoria literară, precedate de un studiu de cîteva zeci de pagini, singurul de acest fel de la noi. Doctorandul nu pare să fi auzit de ea. Dar asta se întîmplă după ce sentința de strălucire a fost emisă. Tînărul doctorand se va întoarce la universitatea din provincia respectivă și probabil că va tăia și va spînzura, neînțelegînd nimic din politețea acoperitoare pe care i-o acordă acum cei cinci profesori. Va deveni poate un bătrîn arțăgos și plin de sine, fără să-și mai pună sieși vreo întrebare, fără să mai simtă nevoia să fie amabil cu cei mai tineri și mai puțin titrați ca el. Se vede asta din nerăbdarea gesturilor, din politețea contrafăcută, din felul insinuant cu care vine să mă salute la sfîrșit, parcă făcîndu-mi cu ochiu’, avem noi lucruri de împărțit, doar sîntem aceeași generație… Nu avem nimic de împărțit, îmi vine să-i spun, sîntem în lumile cele mai diferite posibil. Din păcate, semnele astea mici și pline de înțelesuri în plan psihologic și moral nu se pot cuantifica la un examen de doctorat. Sau nu se cuantifică în sistemul românesc. Atitudinea e ultimul lucru care contează la un viitor profesor, ca și onestitatea. Unii profesori în vîrstă au un fel de nas pentru asemenea tip de lichelism. Dar au obosit poate să mai facă dreptate, să mai împartă lumea sau poate au ajuns să se îndoiască de propriile intuiții. Așa că drumul viitorilor satrapi e larg deschis. Oricine poate scrie o teză de doctorat, chiar și de șapte centimetri grosime.

NL nr. 9, anul I, septembrie 2007