Latest News Stream
... ora 11.55. Mă îndrept spre Universitate. Împing ușa batantă de la intrare, care mă pleznește înapoi. Cea de-a doua a fost legată cu sfoară și niște sîrme, să nu se mai deschidă. Străbat cripta holului mare, printr-o mulțime de studenți, paznici și zidari. Din pereți se desprind bucăți de tencuială și erudiție, pe care le evit cu dibăcie.
Vă mai amintiți Crăciunul de altădată? În seara dinaintea Ajunului, fugeam în bucătărie și ne îndopam cu degete de cocă furate din copaie. Peste noapte, cozonacii dispăreau de sub pînza lor de tifon și luau drumul cuptorului, mîngîiați cu stafide și unt fierbinte. Pe masă rămîneau o pană de gîscă, niște bucățele strîmbe de vanilie și-un bol care-ți făcea cu ochiul. Înăuntru, un bulgăre de nucă pisată, rostogolit prin gălbenușuri portocalii și cristale de zahăr crocant.
Cînd ai mînă bună, minunile se țin scai după tine. Decembrie, concediu. Urc în Poiană. Vreme rezonabilă (doar -17 grade), lume pestriță, zăpada pînă la genunchi. În jur, numai teflon și Gore-Tex, cum scrie la carte. Cobor din mașină și ocolesc prin pădure.
Nicăieri nu găsești nopți ca-n București. Alaltăieri seară, a sunat la ușă vecinul de jos. E un tip mic de statură, discret, politicos. Cînd urcă, merge pe vîrfuri, de parcă scara ar fi de porțelan.
N-am fost niciodată sigur pe ce lume trăiesc. Sîmbătă am șters-o la munte, într-o zonă încărcată de gropi, brazi și cultură de mare altitudine. Drumul e demn de-o poză, cîteva efuziuni lirice (nu degeaba a debarcat Mircea la Cozia) și-un set nou de-amortizoare. Prima impresie: ai greșit țara.
Scriitorii sînt și ei oameni. Din cînd în cînd, îi apucă durerile de dinți. Atunci, un drăcușor mic și năzdrăvan îi îndeamnă să meargă la doctor, s-o vadă pe Zîna Măseluță. Mare greșeală! Nimic nu poate fi mai rău pentru un romancier decît să coboare din turnul lui de fildeș și să urce pe scaunul dentistului.
Cînd vine canicula, cel mai bine e să pleci pe munte. Prin 2000, eram prin Apuseni, cu-amicii Alex și Radu. În București, vara topea asfaltul și mințile scriitorilor, dar nouă nu ne păsa. Tăiasem județul Alba în două și-acum ne lăfăiam în răcoarea pădurilor, sprijiniți de rucsac. Un sat fără școală și curent electric, dar cu două cîrciumi. Nici Creangă n-ar fi cerut mai mult.
Nu degeaba au făcut comuniștii blocuri: cineva trebuia să le și ocupe. Din specia nouă a migratorilor, e bine să te ferești de chiriași. Sînt vorbăreți, încăpățînați și, mai ales, au prostul obicei să se simtă ca acasă.
Am un amic pasionat de șosete. A adunat vreo trei sute de perechi: de vară, de iarnă, de munte, de mare, de fotbal, de ski, de plimbare sau de muncă. De fiecare dată cînd mă văd cu el, îmi povestește despre ultimele achiziții: nu știu ce model cu picățele de la Pull and Bear sau colecția de jogging de la Intersport.
Luna aceasta, n-am predat la timp textul de rubrică. Și, dacă tot am făcut-o de oaie, m-am gîndit să scriu chiar despre ceea ce nu ne supără deloc (cînd aplicăm metoda altora) și ne scoate din minți (cînd ni se întîmplă nouă): întîrzierile.