… ora 11.55. Mă îndrept spre Universitate. Împing ușa batantă de la intrare, care mă pleznește înapoi. Cea de-a doua a fost legată cu sfoară și niște sîrme, să nu se mai deschidă. Străbat cripta holului mare, printr-o mulțime de studenți, paznici și zidari. Din pereți se desprind bucăți de tencuială și erudiție, pe care le evit cu dibăcie.

… ora 12.00. Urc la etaj. Sala e încuiată. Dispar scaune, mi se spune, iar din amfiteatrul alăturat studenții au furat toate componentele calculatorului. Cobor la secretariat, să iau cheia. Pun mîna pe clanță, apăs, rămîn cu niște pete uleioase în palmă. E 15 octombrie și muncitorii tocmai s-au apucat de lucru. Au spoit ușile în negru aprins și, ca să iasă frumos, au tras o pensulă și pe clanțele aurii. Intru la secretariat, mi se spune că am greșit sala, trebuie să merg la Istorie.

… ora 12.05. Traversez curtea și urc în clădirea vecină. La etajul 3, sînt luat în primire de trei zugravi: „Matale?”; „Sala 405.”, răspund. „Am ore acolo.”; „Nu aici; mai sus. Pe sub schelă, tăticule.”

Mă strecor printre tije, bidinele și găleți cu substanțe cleioase. Tavanul curge, mirosurile te trăznesc. Pe jos, bălți de vopsea și petrosin. Marmura podelei a fost acoperită cu o folie de plastic, ca bucățile de cadavru din CSI Miami. Peste plastic, s-au tras niște planșe de lemn, din care țîșnesc așchii și cuie. Calc pe vîrfuri, dar tot mă umplu de var și rugină. Zidarii se amuză. Intru în sală.

… ora 12.15. Studenții își împart bibliografia. În timp ce vorbesc, ușa sălii se deschide și un tip bărbos mă întreabă dacă am ore acolo. „Da.”, îi răspund. Ușa se închide.

… 12.20. Bărbosul revine și mă poftește să ies: „E sala mea. Eu am ore aici.” Îl refuz politicos. Bărbosul se enervează. Mă enervez și eu. Trecem la amenințări: „Am pierdut deja două cursuri!”; „Nu mă interesează! Ce căutați aici?”; „Am hîrtie de la Rectorat! Aveți excedent de săli!”; „Da? Lasă că data viitoare vin eu primul și vedem noi cine mai intră aici!”. Studenții privesc uimiți. Va reuși dom’ profesor de română să-și plaseze croșeul sau dom’ profesor de istorie va lovi decisiv cu upercutul?

… 12.30. Bărbosul se retrage, trîntind ușa. În sfîrșit, pot să-mi încep cursul.

Nu, nu este o proză de Harms. E o zi din viața Facultății de Litere.

sursa foto

NL nr. 10, anul I, octombrie 2007

Vă mai amintiți Crăciunul de altădată? În seara dinaintea Ajunului, fugeam în bucătărie și ne îndopam cu degete de cocă furate din copaie. Peste noapte, cozonacii dispăreau de sub pînza lor de tifon și luau drumul cuptorului, mîngîiați cu stafide și unt fierbinte. Pe masă rămîneau o pană de gîscă, niște bucățele strîmbe de vanilie și-un bol care-ți făcea cu ochiul. Înăuntru, un bulgăre de nucă pisată, rostogolit prin gălbenușuri portocalii și cristale de zahăr crocant.

Cum să stai deoparte? Mirosul te lua pe sus încă de pe hol; nici sfinții n-ar fi rezistat tentației. Pînă să te gîndești, umplutura bunicii nu mai era. La sfîrșit, ieșeam tiptil, ca Winnetou, cu pana înfiptă-n păr. Nu ajungeam departe. Bunica ne alerga prin casă, fluturînd arme interzise de convenția de la Geneva: un papuc, o tavă sau făcălețul strămoșesc.

Care scăpa se ascundea sub brad. Un brad verde, adevărat, cu crengile înfoiate pînă în tavan. Le scuturai ușor și sufrageria se muta la Sinaia sau Poiana }apului. Părinții îl împodobeau cu globuri de sticlă, scoase din cutii de pantofi căptușite cu vată. Urmau beteala aurie, discretă, artificiile nemțești și îngerașul de la străbunici, pus tocmai în vîrf, să-l vadă pe Moș Crăciun cînd aduce cadourile.

Acum, lucrurile s-au schimbat. Copaia bunicii a zburat în pivniță, iar cozonacii zac stivuiți prin magazine încă din octombrie; cu puțin noroc, găsești și umplutura, la plic: lămîie, vanilie sau sos de ciocolată. Bradul e mic și rabatabil, îl îndeși în sertar și-l folosești și la anul. Ecologiștii jubilează: l-au făcut din plastic incasabil, la fel ca globurile. Dacă totuși te încearcă nostalgia pădurii, îți cumperi un spray de la mall și pulverizezi cu încredere: o să miroasă ca-n Făgăraș. Iar dacă ții morțiș să ai beteală (merge și prinsă de pereți, ca la restaurant), te duci în librării și ceri la metru; vezi doar că-i roșie și-acum îi zice „ghirlandă”.

Cît despre Moș Crăciun, n-are rost să-l cauți în vîrf de brad sau printre cadouri. E la supermarket, are vestă albastră, un felinar de plastic și niște tălpi cu baterii pe care scrie „Made in China”.

sursa foto

NL nr. 11, anul II, noiembrie-decembrie 2007

Cînd ai mînă bună, minunile se țin scai după tine.

Decembrie, concediu. Urc în Poiană. Vreme rezonabilă (doar -17 grade), lume pestriță, zăpada pînă la genunchi. În jur, numai teflon și Gore-Tex, cum scrie la carte. Cobor din mașină și ocolesc prin pădure. Ideea nu-i grozavă: dau nas în nas cu ursul de la Coliba Haiducilor. Nu pare încîntat. Ne uităm cîteva secunde unul la altul, apoi o iau ușurel înapoi, cu pași adăugați, ca la ora de educație fizică. Taximetriștii rîgîie și se amuză. Cînd animalul coboară însă pe drum, aruncă repede țigările și sar în mașini.

Ies în șosea și trag spre patinoar. Un Mondeo s-a oprit cu burta pe troienele înghețate. Șoferul ambalează senin la comanda nevestii-si. Roțile patinează în gol, mașina rămîne suspendată, cu baia de ulei mutată din loc. Pe bancheta din spate, un copil molfăie dintr-un colac uns cu miere.

În sfîrșit, patinoarul. Mă strecor printre nămeți, evit un duș neprevăzut cu vin fiert (tînăra care alunecă scapă paharul pe tipul de lîngă mine), ajung la tejghea. Dincolo de tejghea, un dolofan mă privește duios: Regele Patinelor. Îi zîmbesc și eu și scot buletinul:

- O pereche de patine 44, vă rog.
- Nu se poate.

În spatele dolofanului, patine multe, cît să echipezi un regiment.

- Nu mai aveți 44?
- Ba da.

Dolofanul tace.

- Atunci dați-mi și mie un 44.
- Nu se poate.

Eu tac, dolofanul nu zice nimic.

- Și de ce nu se poate?
- Tura se-nchide la fără un sfert.
- Foarte bine. Acum e și-un sfert.

Dolofanul zîmbește.

- Păi nu mai e decît juma’ de oră.
- Nu-i nimic. Patinez o jumătate de oră.
- Nu se poate.”

Și eu și dolofanul facem o pauză. Ceasul ticăie pe perete. Revin:

- Cum așa? De ce nu se poate?
- Păi, pînă vă dau patinele și-mi plătiți, trec cinci minute. Pînă vă echipați, încă zece. Cinci cu zece, cinsprezece. Nu mai aveți timp să patinați.

Oftăm amîndoi în același timp. Oamenii adevărați se-nțeleg din priviri. Îmi văd de drum, fără voce și fără patine. Jos, în șosea, ursul fugărește un microbuz cu turiști.

sursa foto

NL nr. 12, anul II, ianuarie 2008

Nicăieri nu găsești nopți ca-n București. Alaltăieri seară, a sunat la ușă vecinul de jos. E un tip mic de statură, discret, politicos. Cînd urcă, merge pe vîrfuri, de parcă scara ar fi de porțelan.

„O să dăm și noi o petrecere după ora zece.”
„Sigur, nici o problemă.”
„O să fie ceva zgomot.”
„E ok, distracție plăcută.”
„Mulțumim.”

Pe la trei dimineața, am sărit din somn, mai ceva ca bunicul Vitalian cu dopurile lui de vată. Podeaua duduia, patul se zgîlțîia ca autobuzul 331 pe „Mareșal Averescu”. Jos, vecinii tropoteau. O horă frățească, generoasă, pe Master of Puppets. Cînd, după vreo oră, cei de la Metallica au obosit, s-a auzit un troznet, urmat de-o bubuitură. Vecinii au chiuit. Le căzuse șifonierul.

Ieri, am adormit fără griji. Pe la cinci dimineața, trezirea. De sus, răzbăteau voci bărbătești, de western clasic. Am pus mîna pe telefon.

„Alo, salut.”
„Salut.”
„Aveti un televizor deschis. Închideți-l și voi sau dați sonorul la minim!”.
„A, nu e televizorul. Sînt eu într-o teleconferință. O să încerc să vorbesc mai încet.”

Zgomotele au continuat la fel, pînă la șapte. La șapte și cinci, am adormit. La șapte și-un sfert, mi-a sunat alarma de la mobil. Lumea doarme, dar mai merge și la serviciu.

Astăzi, sînt norocos. Voi dormi pînă la cinci și jumătate, cînd vin gunoierii. Au o mașină mare, nemțească, de pe vremea lui Honecker. Cînd ridică tulumbele, iei poziție de drepți, ca după zece cafele. Camionul stă în fața blocului vreo jumătate de oră, timp în care băieții adună tomberoanele de pe alte două străzi din cartier. Bineînțeles, mașina nu se mișcă din loc. Doar bena clănțăne și macină ritmic, cu precizia unui psihiatru nebun.

Noaptea geme. Orașul e bolnav. Și nici eu nu mă simt prea bine.

sursa foto

NL nr. 13, anul II, februarie 2008

N-am fost niciodată sigur pe ce lume trăiesc.

Sîmbătă am șters-o la munte, într-o zonă încărcată de gropi, brazi și cultură de mare altitudine. Drumul e demn de-o poză, cîteva efuziuni lirice (nu degeaba a debarcat Mircea la Cozia) și-un set nou de-amortizoare. Prima impresie: ai greșit țara. Cum ieși de pe centura Pitești, te-ntîmpină căruțe cu prefabricate și bicicliști șutați afară din cîrciumi la opt dimineața. Găinile plonjează de pe garduri, iar cîinii au ideea bizară că ți-ai pus roți de cașcaval. A doua impresie: te-ai întors acasă. Localități cu nume armonioase îți joacă-n retrovizor și-n creier, ca o muzică de cameră pe vremea lui Menumorut: Milcoiu, Băbana, Budești, Tuțulești. Dacă Beavis și Butt-Head ar fi oprit pe Valea Oltului, s-ar fi lăsat de meserie.

Mai sus de Sibiu încep adevăratele provocări. Veșnicia coboară la sat; șoseaua, la fel. Asfaltul se rupe și se îngustează cît să iei pe capotă cuburile de caș într-o parte și perdelele lui Goga-n cealaltă. Pînă să te decizi, străpungi un munte de fîn, bălegar și rufe albe. Dincolo de fîn, printr-o spărtură, tremură Păltinișul.

Am oprit în fundătura ca o trambulină, de unde vezi țara rotundă și frumoasă. Mi-am pus schiurile și-am tras la coadă la telescaun. Clădirea-fantomă glisase prin epoci: aceeași punte din vremea Alpin Klubului, același cablu și-aceeași mămăiță ruginită ca la Congresul din ’84. Voiai bilet? Treceai pe la tanti Geta. N-aveai cum s-o ratezi: căciula de blană strălucea ca un răsărit sovietic; mustăcioara, la fel. De taburet nu mai vorbesc: marfă solidă, adusă cu IMS-ul de la Codlea. Dacă te ridicai puțin pe vîrfuri, vedeai și reșoul dedesubt. Cucoana îți trîntea un pătrat mov pe bilet, după care mîrîia: „Următoru’!”.

Am ras zece coborîri, vegheat de-un salvamontist zelos:

- Aveți grijă, e gheață dedesubt.
- Aha. Și ce să fac?
- Dați-vă mai de jos. De la baza pîrtiei.
- Păi și-atunci de ce mai merge telescaunul?
- Trebuie. Altfel cum urcă turistul?

Seara am mîncat într-o cabană trăznind a slănină, gudron și varză de butoi. Pe farfurii scria CENTROCOOP, iar fața de masă înota pînă la picioare. Noroc cu paharele: fuseseră umplute elegant, cu șervețele-n formă de V. La toaletă n-am mers; un meșter bubuia într-un robinet, fluierînd după draperie. Ospătarul a fost atent: a adus toată mîncarea odată, de la ciorbă la papanași. Pînă să-i cer pîinea, a venit și cu nota: în scrumieră, scrisă citeț de mînă.

Pe la opt, am urcat în Opel și-am închis ușile ermetic. Am învîrtit cheia-n contact pe „Amsterdam”, varianta originală. Cu vocea lui Ashley Tomberlin în woofer-e și-n neuroni, am pornit-o spre casă. Nu m-ar fi mirat s-apară Nicolae Ceaușescu din primul boschet.

sursa foto

NL nr. 14, anul II, martie-aprilie 2008

Scriitorii sînt și ei oameni. Din cînd în cînd, îi apucă durerile de dinți. Atunci, un drăcușor mic și năzdrăvan îi îndeamnă să meargă la doctor, s-o vadă pe Zîna Măseluță. Mare greșeală! Nimic nu poate fi mai rău pentru un romancier decît să coboare din turnul lui de fildeș și să urce pe scaunul dentistului.

Cezar nu-i singurul care a avut probleme cu băieții în halat. Acum vreo trei ani, mă apucă junghiurile. Dă-i cu alcooluri, combină antinevralgic și celebrex (frumos nume, nu-i așa?), încearcă și metoda lui Matei. Nimic. Piticul din interiorul măselei mele de minte își vedea de treabă: la fiecare oră, bătea clopotul ca la primărie.

A doua zi, direct la dentist. Urc pe tron, tipul dă la pedală, ajung la etaj. Dom’ doctor aprinde toate lanternele și apare de undeva de deasupra, ca un extraterestru nerăbdător. Se uită rapid, apoi mă anunță:

- Trebuie scoasă.

Detectez o ușoară satisfacție în vocea lui.

- Facem o programare? mă interesez.

- Nu. Acum. Altfel se infectează.

Mă trec transpirațiile. Suspendat în aer, cu bavețica sugrumîndu-mă, n-am pe unde să fug.

-Totuși, nu trebuie o radiografie? Pentru rădăcini?

- Ce rădăcini, domne!? O scoatem acum. În cinci minute, ai plecat acasă.

- Așa, pur și simplu?!

- Da, domne. Abia se ține. Îi dau un bobîrnac și iese singură.

Bobîrnacul a durat două ore. În acest interval, am primit patru injecții anestezice; nici una nu și-a făcut efectul. Simțeam cleștii ca-n Tom și Jerry, blocați în dinte. Și pe domnu’ doctor c-un picior pe scaunul meu și-ambele mîini trăgînd de clește. Se opintea și înjura uimit:

- ’tu-i mama mă-sii, așa ceva n-am văzut în douăzeci de ani!

Și continua să tragă. Bineînțeles, mi-a spart măseaua, așa că restul de timp și l-a petrecut cu ciocănelul și cu dalta, eliminînd cioburile.

Într-un tîrziu, am ieșit din cabinet. Tipul mă cususe și, la privirea mea neliniștită, îmi dăduse toate asigurările:

- Nici o problemă. Ții pansamentul cinci minute și trece!

După un sfert de oră, intram la metrou scuipînd sînge mai rău ca eroii pașoptiști.

Dacă vă povestește cineva de Zîna Măseluță, să nu credeți în ea!

sursa foto

NL nr. 15, anul II, mai 2008

Cînd vine canicula, cel mai bine e să pleci pe munte.

Prin 2000, eram prin Apuseni, cu-amicii Alex și Radu. În București, vara topea asfaltul și mințile scriitorilor, dar nouă nu ne păsa. Tăiasem județul Alba în două și-acum ne lăfăiam în răcoarea pădurilor, sprijiniți de rucsac. Un sat fără școală și curent electric, dar cu două cîrciumi. Nici Creangă n-ar fi cerut mai mult.

Ne terminăm tura, coborîm de pe stînci și tragem la primul birt: o poiană c-un chioșc și-o placă de lemn pe post de băncuță. Alex vine cu berile, Radu se lasă pe lemn, eu rămîn în picioare. Ciocnim, dar n-apucăm să ducem sticlele la gură. Din spatele chioșcului iese un zdrahon, gen vărul lui Rahan, dar mai păros și cu-n roi de musculițe-n jurul capului. Într-o mînă are un pahar de rachiu, în cealaltă un ciomag. Se-apropie de noi, răcnind cavernos:

- Rupeni ’29! Rupeni!

Ne consultăm din priviri. Enigma fonetică persistă. Brusc, zdrahonul se potolește și-arată cu bîta spre placa de lemn:

- Aista-i locu’meu!

Instantaneu, Radu a și luat poziția de drepți.

- Sănătate! deschid eu un canal de comunicare.
- Ziua bună! îl întîmpină și Alex. Radu se retrage cu pași mici, ca la fotbal, cînd pui zidul.

Rahan II nu răspunde nimic. Se-ncruntă, îl caută pe Radu și soarbe rachiul. Înghițim și noi din bere, cu ochii pe ciomag.

- Frumos îi grîu’ anu’ ista! mormăie ciobanul, privindu-l fix pe Radu.
- Adevărat! zice Radu, repede și fără să-l roage nimeni.
- Da’ s-a stricat tăt. Porumbu’-i mai frumos ca grîu’!
- Și asta-i adevărat! adaugă Radu.

Conversația se-oprește, din lipsă de chef sau de vocabular. Ciobanul se-ntoarce la dugheană, înjură și cere încă un rachiu. Noi ne vedem de beri pînă ne plictism. Pe seară, mergem înapoi la gazdă, care ne-așteaptă cu brînză, ceapă și ciorbă de fasole fiartă-n tuci. Ciobanul e bărba-su și n-a făcut rău nimănui, niciodată. Doar noaptea, cînd se-mbată, mai bubuie cu ciomagu’ prin curte. Ultima oară, a pisat cîinele acu’ o lună. E-al treilea-n ultimu’ an. De-atunci, n-au mai luat altul.

Cam asta-i povestea lui Rahan din Apuseni. Prin sat, ni s-a explicat că fusese miner în Valea Jiului și că gazda îl luase de pe drumuri ca să aibă grijă de vite. Mai multe vă poate spune Radu. Aveți, însă, grijă: e scriitor și s-ar putea să vă zică altă poveste.

sursa foto

NL nr. 16, anul II, iunie 2008

Nu degeaba au făcut comuniștii blocuri: cineva trebuia să le și ocupe. Din specia nouă a migratorilor, e bine să te ferești de chiriași. Sînt vorbăreți, încăpățînați și, mai ales, au prostul obicei să se simtă ca acasă.

De ceva timp, am fost invadat de jos și din lateral. Dedesubt, un cuplu simpatic, sub 30 de ani, potolit, numai unt și miere pe scară. Genul pereche ecologistă, care pleacă la serviciu pe role și împarte pîinici și coronițe flower-power vecinilor. La atîta generozitate, naiv să fii să nu caști bine ochii. Sîmbăta, a venit și plata: de la două la șase, simfonia burghiului și-a bormașinii. Cu o regularitate de criminal, vecinul și-a pus în practică hobby-ul: găuritul pereților, în vederea unor operațiuni de montaj. La foc mic, cîte un șurub la zece minute, urmat, probabil, de contemplarea proaspetei opere de artă. De o echipă de instalatori, care să termine treaba într-o zi, nici vorbă. Întotdeauna e mai plăcut să faci lucrurile cu mîna ta. Metodic, timp de-o jumătate de an.

În lateral, și mai rău. Mă culc într-o noapte și, cînd să trec în lumea viselor, sar mai rău ca la Haydn: douăsprezece lovituri de gong. Arunc cearșaful, lipesc urechea de zid, la timp ca să prind ultimele zvîcniri ale arcului. Mă îmbrac în viteză și fug pe scara B. Apăs cu toată puterea pe sonerie.

- Cine e? se răstește o voce de bătrînă.
- Vecinul.
- Care vecin?
- Ăla pe care faceți experiențe cu pendula. Opriți-o sau mutați-o-n altă cameră!
- Aoleu, puiule… Da’ m-am obișnuit să dorm cu ea…
- Puiul cheamă poliția, dacă n-o opriți. E clar?

A fost, pînă săptămîna următoare, cînd baba a întors din nou resortul. Alte lovituri de gong, de data asta după-masa. Altă conversație prin ușă, cîteva vorbe nefilologice și amenințarea că vorbesc cu proprietarul (din întîmplare, mătușă-mea), și pendula a luat-o din loc, departe de nervii mei zdruncinați.

Despre vecinii de deasupra, nu vă mai spun. Îi știți. Sînt cei doi obezi, cu potăile insomniace: un brac și-un chihuahua. Grădina zoologică doarme în același timp cu ei: de la patru dimineața, pînă la două la prînz. Aici, încă lucrez la problemă. Poate-l chem pe vecinul de jos, să-mi prindă combina în tavan.

sursa foto

NL nr. 17, anul II, iulie-august 2008

Am un amic pasionat de șosete. A adunat vreo trei sute de perechi: de vară, de iarnă, de munte, de mare, de fotbal, de ski, de plimbare sau de muncă. De fiecare dată cînd mă văd cu el, îmi povestește despre ultimele achiziții: nu știu ce model cu picățele de la Pull and Bear sau colecția de jogging de la Intersport. Umblă cu cataloagele la el și, cum îi scapă ceva-n țară, se urcă-n mașină și dă o fugă pînă la Parndorf sau la Viena. Dacă, printr-o minune dumnezeiască, șosetele ar crește peste noapte-n pomi, primul la strîns recolta ar fi amicul meu.

Alt prieten e înnebunit după adidași. Nu orice fel de adidași, să ne-nțelegem, ci numai cei produși de firma Adidas. Pasiunea lui? Să adune cît mai multe cutii albastre cu trei dungi albe. La fiecare început de săptămînă, îl găsiți dînd tîrcoale reprezentanțelor, în căutare de noutăți. Cînd nu mai are ce pune-n portbagaj, înfige modemul în laptop și dă comezi prin State, după ultimul Gazelle sau Stan Smith Classic.

Ultimul amic are o feblețe față de col-roulé-uri. Le cumpără de-oriunde, în zeci de culori: verzi, gri, maro, bleumarin, roșii, grena. Cum vine toamna, sare în pulovere. La trening sau sub sacou, ai senzația că le poartă pe post de tricouri. Îl recunoașteți ușor, e singurul cu un colac de lînă atîrnat de gît. Pentru el, ar trebui inventat col-roulé-ul de vară, din material ușor și răcoros.

Toți cei trei prieteni mă invită acasă la ei și-mi deschid dulapul. „Bătrîne, asta-i viața!”. Nu vreau să-i contrazic. Eu văd altceva acolo. Cînd umblu la șifonier, mă trec fiorii. De undeva de sus, îl văd pe fiu-meu azvîrlind totul într-un sac și sacul pe geam. Așa am făcut și eu cu dulapul lui bunică-meu.

sursa foto

NL nr. 18, anul II, septembrie-octombrie 2008

Luna aceasta, n-am predat la timp textul de rubrică. Și, dacă tot am făcut-o de oaie, m-am gîndit să scriu chiar despre ceea ce nu ne supără deloc (cînd aplicăm metoda altora) și ne scoate din minți (cînd ni se întîmplă nouă): întîrzierile.

Exemple ar fi cu duiumul, de la profesorul care ajungea sistematic la facultate cu un sfert de oră peste sfertul academic, pînă la autorii de benzi desenate care nu predau la timp planșele pentru revistă și erau aduși pe sus la redacție, să-și termine opera. Există o filosofie a întîrzierii, care, printr-o rafinată combinație de resorturi psiho-patologice și estetice, găsește motivații superioare uitării, dezinteresului sau pur și simplu măgăriei: fie clipa se dilată bergsonian și capătă elasticitatea „duratei eterne”, fie momentul devine o suprapunere de alternative „multiversice” (în care, scindat în variante cuantice, îți poți fuma țigara acasă și ține, simultan, cursul de teorie narativă la școală).

Nu știu dacă, prin vreo extensie a universurilor alternative, profesorul nostru sau desenatorul lui Nasdine Hodja din Pif-urile de altădată ar fi reușit să-i citească pe Deutsch și Hofstadter, dar nimic nu-i putea scoate din tabieturile lor inofensive, prin care secunda rămînea blocată într-un prezent perpetuu. Ba chiar Angelo di Marco, desenatorul șaptezecist, împinsese arta întîrzierii atît de departe, încît, pentru a fi terminate, planșele sale nu mai conțineau decît fizionomii în prim-plan și corpuri schițate. În spatele lor, în locul decorurilor sau al detaliilor de plan secund, nu întîlneai decît o multitudine de spații albe.

Bineînțeles, nici eu n-am fost mereu ușă de biserică. Împreună cu amicul Mihnea, am născocit o metodă prin care să ne batem joc de timp și, în cele din urmă, de noi: să vedem cine întîrzie mai mult la miuța de iarnă din fața Muzeului Antipa. Cînd e vorba despre fotbal, numai nebunii și plictisiții de viață își pot propune să nu ajungă la timp; noi eram și una, și alta. Invariabil, ultimul sosit îl întîmpina pe nefericitul care îngheța pe teren cu formula: „Ei, cum e cu așteptatul?”. După care urma o mișcare circulară a mîinii, similară celei pe care o face agentul în intersecție, cînd nu știi dacă te înjură sau te îndeamnă să circuli. La fel de invariabil, filosoful-microbist se alegea c-o minge în spate și-o urare imposibil de reprodus.

Am ținut-o așa multă vreme. Întîrziam pe rînd, metodic, nevinovat. Azi cinci minute, mîine zece, peste o săptămînă o jumătate de oră. Timpul se dilata; răbdarea noastră, la fel. Pînă cînd, după vreo două luni de întîrzieri, n-a mai venit niciunul la meci. Asta se întîmpla acum trei ani. De atunci, tot aștept să sune telefonul și să aud o voce binecunoscută, făcînd bilanțul: „Ei, cum e cu așteptatul?”.

Cît despre terenul de pe Antipa, a rămas pustiu. Primarul – om gospodar -  l-a săpat și i-a trîntit și-un rond de flori. N-o să ghiciți niciodată ce i-a pus în mijloc: un ceas.

sursa foto

NL nr. 19, anul II, noiembrie 2008