… ora 11.55. Mă îndrept spre Universitate. Împing ușa batantă de la intrare, care mă pleznește înapoi. Cea de-a doua a fost legată cu sfoară și niște sîrme, să nu se mai deschidă. Străbat cripta holului mare, printr-o mulțime de studenți, paznici și zidari. Din pereți se desprind bucăți de tencuială și erudiție, pe care le evit cu dibăcie.

… ora 12.00. Urc la etaj. Sala e încuiată. Dispar scaune, mi se spune, iar din amfiteatrul alăturat studenții au furat toate componentele calculatorului. Cobor la secretariat, să iau cheia. Pun mîna pe clanță, apăs, rămîn cu niște pete uleioase în palmă. E 15 octombrie și muncitorii tocmai s-au apucat de lucru. Au spoit ușile în negru aprins și, ca să iasă frumos, au tras o pensulă și pe clanțele aurii. Intru la secretariat, mi se spune că am greșit sala, trebuie să merg la Istorie.

… ora 12.05. Traversez curtea și urc în clădirea vecină. La etajul 3, sînt luat în primire de trei zugravi: „Matale?”; „Sala 405.”, răspund. „Am ore acolo.”; „Nu aici; mai sus. Pe sub schelă, tăticule.”

Mă strecor printre tije, bidinele și găleți cu substanțe cleioase. Tavanul curge, mirosurile te trăznesc. Pe jos, bălți de vopsea și petrosin. Marmura podelei a fost acoperită cu o folie de plastic, ca bucățile de cadavru din CSI Miami. Peste plastic, s-au tras niște planșe de lemn, din care țîșnesc așchii și cuie. Calc pe vîrfuri, dar tot mă umplu de var și rugină. Zidarii se amuză. Intru în sală.

… ora 12.15. Studenții își împart bibliografia. În timp ce vorbesc, ușa sălii se deschide și un tip bărbos mă întreabă dacă am ore acolo. „Da.”, îi răspund. Ușa se închide.

… 12.20. Bărbosul revine și mă poftește să ies: „E sala mea. Eu am ore aici.” Îl refuz politicos. Bărbosul se enervează. Mă enervez și eu. Trecem la amenințări: „Am pierdut deja două cursuri!”; „Nu mă interesează! Ce căutați aici?”; „Am hîrtie de la Rectorat! Aveți excedent de săli!”; „Da? Lasă că data viitoare vin eu primul și vedem noi cine mai intră aici!”. Studenții privesc uimiți. Va reuși dom’ profesor de română să-și plaseze croșeul sau dom’ profesor de istorie va lovi decisiv cu upercutul?

… 12.30. Bărbosul se retrage, trîntind ușa. În sfîrșit, pot să-mi încep cursul.

Nu, nu este o proză de Harms. E o zi din viața Facultății de Litere.

sursa foto

NL nr. 10, anul I, octombrie 2007

Am primit zilele trecute un mesaj prin e-mail de la M., M. pe care o consider genul de intelectual cu discurs rafinat și cu deschidere europeană de care orice scriitor are nevoie ca să se simtă în siguranță atunci cînd vede în jurul lui atîta impostură culturală. Îmi scria ceva despre „critificționiștii” noștri și-mi reproșa, subtil și indirect, faptul că am fost sursa unui cuvînt care a proliferat o specie critică mai degrabă dubioasă. I-am răspuns la repezeală așa: „Știi ce cred eu? Că azi, la noi, critificțiune poate scrie oricine, e mai greu să scrii critică, onest, serios, asumat. Eu cînd am scris despre Gellu Naum nu puteam să fac altfel, nu mergea cu antiacademismul suprarealiștilor. Dacă aș fi critic literar, n-aș miza pe critificțiunea care înseamnă, în România, adesea, tupeu și gonflare a ego-ului, interpretare meschină, apteră, grăbită și impresionism, lipsă de entuziasm pentru cărți și nombrilism (de gașcă)”. Simt nevoia să nuanțez acum puțin și să spun, parafrazîndu-i pe Victor Brauner și Ilarie Voronca cu pictopoezia lor, așa: Critificțiunea nu e critică literară, nu e (auto)ficțiune. Critificțiunea e critificțiune. Termenul a ajuns la noi modă (deși prin Europa nu se prea vorbește despre asta) și tinde, ca și autoficțiunea, prin inflație și prin uzură, să capete un sens prea lejer. Orice tînăr aspirant la condiția de critic literar scrie „critificțiuni” minimaliste, adică un amestec de recenzie literară pigmentată de note subiective, de „jurnaleme”, care privesc persoana recenzentului și nu literatura celui recenzat. Citești cum X se pregătește să citească și apoi să scrie despre nu știu ce carte și cum își bea ceaiul sau privește pe fereastră sau despre condițiile meteorologice în care răsfoiește tomul sau placheta despre care urmează să-și dea cu părerea. Apoi, la sfîrșit, îl bate pe umăr pe autor, așa, de la egal la egal. De fapt, „critificțiunea” a ajuns un gen de jurnalism cultural mai degrabă frivol și narcisiac, la îndemîna oricui. Sau un melanj de critică și „autoficțiune”, iar nu unul de critică și… ficțiune („ficțiune critică”!). În plus, înfloriturile stilistice „cool”, specifice zilelor noastre, suplinesc substanța. „Critifiction”, pentru mine, e altceva decît discurs autocentrat, e „discurs îndrăgostit” – cu o vorbă a lui Roland Barthes – de un autor (adică de o ideologie literară) sau de o carte (de o construcție de cuvinte emoționantă). Ar trebui să presupună o lectură de identificare (cum ar fi spus George Poulet), chiar pasională, o apropiere și apoi o continuare a gîndirii celuilalt care devine propria ta gîndire (așa cum înțelegea relația critică un Jean Starobinski, autorul unei cărți care se numește, de altfel, Critică și relație). Înțeleg critificțiunea ca o formă de ficționalizare în jurul proiectului literar al unui autor, o formă de investiție personală, o formă de generozitate și solidaritate. Într-un fel, ceea ce a făcut, la noi, să zicem, Nicolae Manolescu scriind despre Sadoveanu, în Utopia cărții, este o formă înaltă de critificțiune. Sau ceea ce a făcut Roland Barthes din Racine. Autori aproape reinventați de criticii lor. Cînd un autor e atît de puternic încît să impună lectura lui asupra unui alt autor, eu nu mai citesc discursul primului doar ca pe critică literară, ci chiar ca pe un fel de autoficțiune (adică de autoconstrucție). Orice carte mare a unui critic literar este o critificțiune (și o autoficțiune în același timp). Critificțiunea se apropie de literatură nu prin imitarea prozei, ci prin stil și prin senzualitatea gîndirii. Unul dintre criticii, teoreticienii mei preferați, din acest punct de vedere, rămîne Jean-Pierre Richard, cu scriitura lui senzuală din Literatură și senzație sau din Poezie și profunzime. Critificțiunea este viziune, construcție, creație, înainte de toate – sau nu e deloc.

Altfel, melanjul dintre subiectivitatea unui critic și obiectivitatea judecății lui s-ar numi mai degrabă „critică confesivă” sau „critică confidențială”. E o denumire onestă, frumoasă. Despre ea vorbește undeva Manolescu, dînd un minunat citat din Soarele și oțelul al lui Mishima pe care nu mă pot abține să nu-l dau și eu aici (mai ales pentru felul în care, deși e vorba de o confesiune, autorul își definește într-un mod paradoxal – și din cauza asta emoționant – „eul”): „Am căutat așadar, pe pipăite, o formă mai bine adaptată unor chestiuni personale de acest fel și am ajuns la un soi de compromis între confesiune și critică, la un mod de expresie subtil-ambiguu, pe care l-aș numi «critică confidențială»”. Și încă: „Văd în asta un gen crepuscular, la jumătatea drumului dintre noaptea confesiunilor și ziua deplină a criticii. «Eul» care mă va ocupa nu va fi acela care se raportează strict la istoria persoanei mele, dar altceva, un reziduu, ceva care rămîne după ce toate celelelate cuvinte pe care le-am rostit s-au reîntors în mine, ceva care nu mă privește și nu face drumul înapoi spre mine”.

Critificțiunea e însă și altceva. O caracterizează un discurs transgresiv, autoreflexiv, dialogic, imaginativ – „imagination as playgiarism”, vorba lui Raymond Federman (cel care a lansat în spațiul cultural cuvîntul „critificțiune” prin anii ’70). Altfel spus, o imaginație care este nimic altceva decît „an unfinished endless discourse”. Critificțiunea se recunoaște după acel stil paracritic („paracritical style”) specific, de pildă, minunatelor Paracriticisme ale lui Ihab Hassan. Critificțiunea e ludică, speculativă. Vorbește – omenește! – despre o experiență a lecturii care nu e nici elitistă, nici nu ține doar de cultură, ci de viață, nefiind, pînă la urmă, nimic altceva decît o experiență a vieții egală cu altele. Critificțiunea poate fi un spectacol de stiluri și idei. Sau, cum spune inventatorul conceptului, „Critifiction erases the line between genres. A piece of critifictional writing brings together fragments of fiction, poetry, theory, criticism, quotation, misquotation, pla(y)giarism, or whatever is available to the writer. As such, Critifiction becomes digressive and discontinuous. So one can say that Critifiction invented intertextuality and hypertextuality”.

Opus critificțiunii nu e academismul, ci critificționismul de gazetă, neserios, uneori vulgar, și obiceiul de a judeca literatura fără angajare, indiferent, cinic. Eu aștept, în continuarea celor deja apărute, cărțile noi, construcțiile critificționale – inteligente și, dacă se poate, și emoționante. Cel mai mult, pînă acum, mi-a plăcut una publicată prin anii ’80, uitată, neștiută de junii „critificționiști” de azi (cu care, ca de obicei, începe și se sfîrșește lumea): Ficțiuni critice de Val Condurache.

NL nr. 10, anul II, octombrie 2007

E o toamnă bogată, literar vorbind, chiar dacă anul trecut, la tîrgul de carte Gaudeamus la care se lansa și primul număr al revistei Noua literatură, erau mult mai multe aparițiile de cărți ale tinerilor scriitori. Într-un fel, acum se culeg roadele și de aceea zgomotul este mai mare. Cei mai mulți dintre scriitorii momentului au fost sau sînt plecați la tîrguri de carte în străinătate, sînt invitați la lecturi publice, sînt chiar traduși sau în curs de traducere. Critici tineri, cel puțin biologic vorbind, care cu vreo doi-trei ani în urmă erau mai mult decît sceptici în ceea ce privește valul de tineri scriitori români, se înghesuie azi să ridice osanale remunerate editurilor la modă. Și le merge, așa cum merge orice în ogrăzile mici. Și pentru că tot mi se reproșează că sînt mereu în contra curentului, am să fiu și acum.

Am crezut în boom-ul literaturii actuale cînd credeau foarte puțini. Acum, cînd toată lumea e entuziasmată, am să-mi asum rolul ingrat de a spune cîteva lucruri nu tocmai optimiste. Pentru că tam-tam-ul de acum e rodul aparițiilor din anii anteriori. Prezentul nu arată prea roz. De cele mai multe ori, în România, entuziasmul heirupist al proiectelor nu e urmat și de o continuare consecventă și serioasă a acestora. Deja mi se pare că se publică cam la grămadă și cam fără direcție. Din ultimele apariții românești nu mi-a atras atenția aproape nimic. PR-ul pentru aceleași cărți românești e destul de absent. Ba chiar cele cîteva colecții consacrate în domeniu au început să fie un fel de sac fără fund, în care se amestecă nediferențiat titluri și autori dintre cei mai incompatibili. S-au ridicat cîteva nume de scriitori tineri care au început să fie, conform vechiului obicei românesc, tămîiate pe la toate sindrofiile, în timp ce un număr destul de mare de scriitori cel puțin interesanți sînt neglijați, pentru că nu le vin repede în minte celor cîtorva consilieri de edituri, institute, reviste sau premii.

Exact ca pe ecranele televizoarele, și în sistemul literar tînăr încep să fie măcinate la nesfîrșit cîteva nume, doar pentru că au fost recomandate de cîțiva și plimbate pe la diverse adunări. Nu neapărat pentru că sînt buni și citiți, ci pentru că s-a auzit de ei, pentru că se vorbește de ei etc. Cei „zece pentru România” din programul de televiziune deja celebru sînt, unii dintre ei, niște troglodiți care au știut să se mențină prin matrapazlîcuri în centrul atenției.

Ne paște același pericol și în literatură. Nicăieri ca în România minciuna nu merge mai mult la apă.

Sună prea sumbru, exagerez? Sper. Sînt prima care mă bucur de cîte ori văd în cataloage sau printre invitații în străinătate scriitori de calitate. Dar detectez în aer o adiere de autosuficiență și aroganță. Și asta nu se iartă. Observați, vă rog, numai abundența de reeditări, cartonate, lucioase… Atît de tineri și atît de reeditați… Cred că viitorul în acest moment este al unor noi colecții de literatură română nouă, făcute pe principii mult mai limpezi și cu niște criterii clare, urmate de programe de promovare coerente și ingenioase. Să nu ne îmbete cîteva traduceri mai degrabă conjuncturale și nici să nu ne intimideze cîteva nume devenite aproape mondene. Literatura actuală e încă departe de a se fi impus cu adevărat și mai mult ca niciodată are nevoie de o filosofie editorială cu adevărat de anvergură.

NL nr. 10, anul I, octombrie 2007