Vă mai amintiți Crăciunul de altădată? În seara dinaintea Ajunului, fugeam în bucătărie și ne îndopam cu degete de cocă furate din copaie. Peste noapte, cozonacii dispăreau de sub pînza lor de tifon și luau drumul cuptorului, mîngîiați cu stafide și unt fierbinte. Pe masă rămîneau o pană de gîscă, niște bucățele strîmbe de vanilie și-un bol care-ți făcea cu ochiul. Înăuntru, un bulgăre de nucă pisată, rostogolit prin gălbenușuri portocalii și cristale de zahăr crocant.

Cum să stai deoparte? Mirosul te lua pe sus încă de pe hol; nici sfinții n-ar fi rezistat tentației. Pînă să te gîndești, umplutura bunicii nu mai era. La sfîrșit, ieșeam tiptil, ca Winnetou, cu pana înfiptă-n păr. Nu ajungeam departe. Bunica ne alerga prin casă, fluturînd arme interzise de convenția de la Geneva: un papuc, o tavă sau făcălețul strămoșesc.

Care scăpa se ascundea sub brad. Un brad verde, adevărat, cu crengile înfoiate pînă în tavan. Le scuturai ușor și sufrageria se muta la Sinaia sau Poiana }apului. Părinții îl împodobeau cu globuri de sticlă, scoase din cutii de pantofi căptușite cu vată. Urmau beteala aurie, discretă, artificiile nemțești și îngerașul de la străbunici, pus tocmai în vîrf, să-l vadă pe Moș Crăciun cînd aduce cadourile.

Acum, lucrurile s-au schimbat. Copaia bunicii a zburat în pivniță, iar cozonacii zac stivuiți prin magazine încă din octombrie; cu puțin noroc, găsești și umplutura, la plic: lămîie, vanilie sau sos de ciocolată. Bradul e mic și rabatabil, îl îndeși în sertar și-l folosești și la anul. Ecologiștii jubilează: l-au făcut din plastic incasabil, la fel ca globurile. Dacă totuși te încearcă nostalgia pădurii, îți cumperi un spray de la mall și pulverizezi cu încredere: o să miroasă ca-n Făgăraș. Iar dacă ții morțiș să ai beteală (merge și prinsă de pereți, ca la restaurant), te duci în librării și ceri la metru; vezi doar că-i roșie și-acum îi zice „ghirlandă”.

Cît despre Moș Crăciun, n-are rost să-l cauți în vîrf de brad sau printre cadouri. E la supermarket, are vestă albastră, un felinar de plastic și niște tălpi cu baterii pe care scrie „Made in China”.

sursa foto

NL nr. 11, anul II, noiembrie-decembrie 2007

În 1945, Gellu Naum, Paul Păun și Virgil Teodorescu publicau un manifest, Critica mizeriei, în care vorbeau, printre altele, despre „aparatul de oprimare organizat (critica oficială)”.

Nu despre „critica mizeriei” vreau să vorbesc acum, ci despre mizeria criticii, despre mizeria criticii resentimentare.

Criticul resentimentar își folosește meschin și pervers puterea pe care i-o dă, adesea, ubicuitatea prezenței lui harnice în toate revistele culturale – uneori, cu același articol, clonat –, dar și prezența lui neobosită în cîmpul administrativului cultural. Folosindu-se de această putere, dă lovituri, plătește polițe. În spatele unei cronici se pot ascunde idiosincrazii și adversități. Și așa, un autor care îndrăznește să se lege de kritikuși (= criticii literari necinstiți) e declarat el resentimentar și executat.

Scriitorii, folosindu-se de personajele pe care le inventează, scriu – că n-au încotro, conștienți că asta nu-i va face deloc simpatici, dezirabili! Scriu satire, uneori pamflete, în care își exprimă disperarea sau revolta. Unii pot să numească disperarea și revolta resentiment. Alții scriu manifeste. Dacă ar fi doar resentiment în ele, nimic n-ar fi! Și chiar dacă doar revoltă, frondă ar fi, nimic n-ar fi! Iar scriitorii adevărați știu asta. Chiar și cei mai amari, mai cinici, mai critici. Chiar și cei mai distructivi nu fac, pînă la urmă, decît să creeze breșe pentru reconstrucție. Dacă ar fi să-i respingem din capul locului pe scriitorii „resentimentari”, ar trebui să respingem un mare procent al literaturii: cea care pune la bază insurgența, critica, de orice fel ar fi ea. Ar trebui să începem cu satiricii latini, de la Martial la Juvenal, și să continuăm cu toți aceia care au ieșit din rînd, nu doar avangardiștii, și care, desigur, au fost penalizați la vremea lor de conservatorii de toate felurile. Cel mai „resentimentar” autor român a fost Caragiale, stimat azi chiar și de „stimabili”. La vremea lui, s-a hotărît să părăsească, „resentimentar”, o societate care-l sufoca prin ipocrizia ei, și s-a orientat spre Berlin. Nici lui Eminescu nu i-a fost mai bine. Poeziile lui „resentimentare” la adresa unor kritukuși, a unor bodnărești ai vremii, nestudiate azi la școală, deși sînt pline de haz (și de necaz!), spun și ele multe (nu doar Luceafărul) despre „condiția poetului”. Un „resentimentar” din alte timpuri, un „resentimentar” mort, asta e, însă, altceva! „Resentimentarul” meu preferat, după Juvenal și Lautréamont (care se lua de „femeletele” literaturii vremii lui – autori, pentru că autoarele nu îndrăzneau încă să existe), rămîne Gombrowicz, prețuit de polonezi azi (cu siguranță chiar și de bătrînicios-teroristul profesor Pimko, acum, că autorul a murit!). Și el a luat hotărîrea să plece cît mai departe de Polonia, tocmai în Argentina.

Dacă un autor, așadar, face creație din re-sentimentele lui (față de – întotdeauna – mediocri, impostori, parveniți, mincinoși, necinstiți și ticăloși de toate felurile – chiar și culturali – nenumiți, dar de care lumea e întotdeauna, indiferent de epocă, plină!), un critic literar nu poate lucra cu resentimentele la vedere. Se descalifică definitiv, devine un critic necinstit, un kritikuș. „Resentimentul”, în absența unei intenții estetice, rămîne doar resentiment! Un critic, care trebuie să fie înainte de orice o instanță morală, nu-i bine să-și arate meschinăria (sau ura, chiar dacă există), pentru că îl delegitimează. Uneori, orbirea resentimentară duce chiar și la gafe profesionale penibile (cu atît mai mult atunci cînd ești și universitar) – de pildă aceea de a citi o carte confundînd personajele cu autorul. Am dat recent peste un text al recenzentului în care, printre altele, spune undeva, printr-un act ratat care-l trădează: „eu scriu nu pentru autori, ci despre autori”. Ne facem că nu vedem cum scrie el pentru autori, unii din vechile ierarhii vetuste, alții anturabili, unii anturîndu-l, alții anexabili etc., ne facem că nu vedem despre cine scrie și cum scrie, urmîndu-și plin de avînt traseul spre centrul Sistemului. Totuși, să ne amintim ce spunea un predecesor al nostru: că ar trebui să se scrie despre cărți, iar nu despre autori („Cartea, iar nu persoana!”). Scriitorul, cînd face satiră, nu face trimiteri clare, scopul lui nu e acela de a compromite pe cineva

anume (deși latinii dădeau nume, pe șleau). Dacă unii se recunosc în personajele cărții (criticul în kritikuș), autorul n-are nici o vină. În principiu, întotdeauna în jurul nostru sînt lucruri demne de critică și satiră, cine nu vede? Autorul se referă la ei ca la niște principii (negative). Unii se identifică. Autorul iarăși nu are nici o vină. Asistă doar la felul în care recunoașterea asta acționează mecanisme psihice care duc la discursuri infantile și, apoi, la o involuntară deconspirare. Puterea criticului literar stă și în capacitatea de a-și controla resentimentul. O carte și un autor pot fi „distruși” atît de ușor, chiar și de un prost (asta o spunea un mare autor „resentimentar”).

Altfel, dacă o carte deranjează atît de tare, cazul devine interesant, mai ales în vremuri în care chiar și volume căldicele primesc atît de ușor laude. Dacă ea intră în vizorul resentimentar al oricui, dar mai ales al unui conservator (unul tînăr, care se opunea cîndva vehement intrării autorilor vii în manualele școlare, mizînd pe un canon bătrînicios, unul care încearcă cu disperare să acapareze și teritorii noi, opuse gustului său, sfidînd contradicțiile!), dacă o carte îl deranjează pe un individ de Sistem, ea iese, paradoxal, dignifiată.

Cît despre istoria idiosincraziilor care se pot ascunde în spatele unei cronici literare, o las pe mai tîrziu. Sau mai devreme, dacă va fi nevoie.

NL nr. 11, anul II, noiembrie-decembrie 2007

Am participat de curînd la o întîlnire cu niște potențiali cititori de literatură română contemporană. Nu cititorii obișnuiți, cei cu aer intelectual pe care îi vedem pe la diverse lansări sau în locurile cu lume chic din București, ci niște oameni avînd cu totul alte priorități în viață: în special lucrători în construcții, plecați din România în căutarea unui salariu mai bun și, unii dintre ei, aproape naturalizați în Spania, în orășelele din împrejurimile Madridului. Trebuie să spun de la început că a fost o experiență unică și că aceia care au avut această inițiativă (ICR prin Direcția Români de Pretutindeni, ICR Madrid și directorul de acolo, Horia Barna, Uniunea Scriitorilor) merită toate mulțumirile. Pentru că dacă Spania o mai puteam vedea, și mai ales muzeele ei, cu românii de acolo – șoferi, zidari, dar și intelectuali reconvertiți la munca simplă, tot soiul de oameni care mai de care cu poveștile lor – ar fi fost mai greu să ne întîlnim. Și dacă în primul moment, atunci cînd am intrat într-un restaurant din Coslada, un restaurant în care mirosea a mici și unde se tînguiau manele și românii din Spania petreceau în grupuri vesele alături de familii numeroase, am avut o senzație oarecum ciudată, după ce m-am relaxat și am uitat măreața noastră segregare intelectuală între jazziștii cei mai puri și maneliștii cei mai periculoși, lucrurile au început să fie chiar interesante. Mai ales cînd cei doi spanioli, funcționari la Primăria din Coslada, au mîncat cu o poftă nebună o porție de mici și una de sarmale, plus un șnițel hrănitor și uleios, atunci chiar mi-am dat seama că nu e de glumă cu acești români care au colonizat însorita Spanie. Patronul restaurantului, fost șofer în Alexandria, mi-a povestit cum s-a întîmplat cucerirea: mai întăi au intrat doi spanioli, un cuplu, iar doamna a zis, cam din topor, că mîncarea românească îi face greață. Patronul și-a înghițit nervii și a zis așa: dar de ce să nu încercați totuși? Și le-a adus din partea casei un platou cu cele mai bune mîncăruri românești pe care le avea. Și astfel spaniolii din Coslada au devenit clienți fideli ai restaurantului cu manele.

Oare cu literatura nu s-ar putea face la fel? Într-un fel la care nu te-ai aștepta, acești români plecați în străinătate, care au început, încet-încet, să-și rezolve problemele financiare, ba chiar au devenit proprietari sau patroni acolo, în țările adoptive, încep să aibă timp și chef de relaxare românească. Există, desigur, manele, televizor cu antenă parabolică, dar de ce n-ar exista și cîte o carte? Cînd am discutat cu președintele Asociației Culturale de Ajutorare și Integrare a Românilor din Alcalá de Henares despre posibilitatea înființării unei librării sau măcar, deocamdată, a trimiterii de cărți românești în Spania, interesul celor de acolo a crescut vizibil. Ba chiar m-am aventurat să spun că am putea forma un grup de scriitori români tineri și am putea merge să ne prezentăm cărțile și să facem lecturi pentru acești cititori români din afara granițelor. La o adică am putea să ne plătim singuri drumul, pentru că merită, o dată plimbarea și apoi întîlnirea cu acești cititori de alt soi. Aștept pe e-mail-ul revistei să văd cine răspunde la o asemenea idee și dacă am fost prea optimistă sau nu.

NL nr. 11, anul II, noiembrie-decembrie 2007