Cînd ai mînă bună, minunile se țin scai după tine.

Decembrie, concediu. Urc în Poiană. Vreme rezonabilă (doar -17 grade), lume pestriță, zăpada pînă la genunchi. În jur, numai teflon și Gore-Tex, cum scrie la carte. Cobor din mașină și ocolesc prin pădure. Ideea nu-i grozavă: dau nas în nas cu ursul de la Coliba Haiducilor. Nu pare încîntat. Ne uităm cîteva secunde unul la altul, apoi o iau ușurel înapoi, cu pași adăugați, ca la ora de educație fizică. Taximetriștii rîgîie și se amuză. Cînd animalul coboară însă pe drum, aruncă repede țigările și sar în mașini.

Ies în șosea și trag spre patinoar. Un Mondeo s-a oprit cu burta pe troienele înghețate. Șoferul ambalează senin la comanda nevestii-si. Roțile patinează în gol, mașina rămîne suspendată, cu baia de ulei mutată din loc. Pe bancheta din spate, un copil molfăie dintr-un colac uns cu miere.

În sfîrșit, patinoarul. Mă strecor printre nămeți, evit un duș neprevăzut cu vin fiert (tînăra care alunecă scapă paharul pe tipul de lîngă mine), ajung la tejghea. Dincolo de tejghea, un dolofan mă privește duios: Regele Patinelor. Îi zîmbesc și eu și scot buletinul:

- O pereche de patine 44, vă rog.
- Nu se poate.

În spatele dolofanului, patine multe, cît să echipezi un regiment.

- Nu mai aveți 44?
- Ba da.

Dolofanul tace.

- Atunci dați-mi și mie un 44.
- Nu se poate.

Eu tac, dolofanul nu zice nimic.

- Și de ce nu se poate?
- Tura se-nchide la fără un sfert.
- Foarte bine. Acum e și-un sfert.

Dolofanul zîmbește.

- Păi nu mai e decît juma’ de oră.
- Nu-i nimic. Patinez o jumătate de oră.
- Nu se poate.”

Și eu și dolofanul facem o pauză. Ceasul ticăie pe perete. Revin:

- Cum așa? De ce nu se poate?
- Păi, pînă vă dau patinele și-mi plătiți, trec cinci minute. Pînă vă echipați, încă zece. Cinci cu zece, cinsprezece. Nu mai aveți timp să patinați.

Oftăm amîndoi în același timp. Oamenii adevărați se-nțeleg din priviri. Îmi văd de drum, fără voce și fără patine. Jos, în șosea, ursul fugărește un microbuz cu turiști.

sursa foto

NL nr. 12, anul II, ianuarie 2008

Pe 2 ianuarie mă întorceam din vacanță. În cutia poștală am găsit, ca de obicei în ultimii ani, o cartolină de la Falko Hennig. Din 2001, Falko le trimite cunoscuților astfel de felicitări-fotografii în care apare împreună cu familia lui – o soție frumoasă și cele două fiice ale sale – pe aceeași canapea acoperită, de ani de zile, de o cuvertură cu modele florale. Eu primesc cartolinele de prin 2003, cred. Nu i-am răspuns niciodată lui Falko, așa cum s-ar fi cuvenit, și de aceea mă mir an de an că-și mai amintește să mi le trimită. În 2004, de pildă, Falko era pe canapea, întins peste picioarele fetelor, cu un picior în ghips în aer, zîmbind spre camera foto. În anul ăla aveam să-mi rup mîna la patinoar! Acum, pe cartolina din cutia poștală 2008 e scris cu verde și mie îmi place asta nespus.

Dar cine e Falko Hennig? L-am cunoscut în 2002, la Berlin. Am fost cu un prieten, tînăr scriitor, la restaurantul de la Kulturbrauerei (un spațiu cultural din Berlinul de Est, unde se află și literaturWERKstatt), unde urma să se întîlnească cu doi prieteni și cu o altă scriitoare mai în vîrstă, foarte cunoscută, care i-a format sau i-a ajutat să debuteze, așa ceva (era prietenoasă, mi-a spus că ar vrea să mai vorbim, dar n-am mai căutat-o). Unul dintre amici era Falko. De celălalt nu-mi amintesc absolut nimic, nici măcar dacă era brunet sau blond. Pe Falko îl am clar în fața ochilor. În timp ce noi am comandat nu știu ce mîncăruri, el a cerut o ciorbă de fasole. Mi-a spus că are o bursă la nu știu ce castel, că n-ar trebui să fie cu noi și să mănînce o fasole. Evadase, plictisit și poate chiar speriat după ce o rezidentă se sinucisese acolo (sau poate avusese doar o tentativă de sinucidere). Îi era și dor de familie, dar bursa presupunea să stea acolo, să nu părăsească locul – așa cum iată că făcuse. Mi-a fost simpatic de la început – că mînca fasole și că nu-i plăcea la Castel, că-i era dor de fete, că evadase!

În altă zi, prietenul nostru comun m-a întrebat dacă nu vreau să trecem pe la un pub, Kaffee Bürger, ca să-l vedem pe Falko în exercițiul funcțiunii, adică în al său live radio show. Săptămînal, invita pe cîte cineva la Radio Hochsee (cum își numise dialogurile publice) și stăteau de vorbă în fața unor microfoane ca din anii ’50, ca și cum totul s-ar fi petrecut într-un vechi studio de radio. I-a avut printre invitați pe Thomas Brussig sau Vladimir Kaminer (dintre autorii traduși și la noi). Kaffee Bürger e un pub mic. Cînd intri, dai de o încăpere destul de întunecată în care se află un bar cu cîteva scaune înalte. Apoi, urmează o cameră cu mese și, în față, cu un fel de podium unde se petrec zilnic tot felul de lucruri (cîntări, lecturi, discuții). Un Club A, dar mai mic. Acolo am făcut cunoștință cu Judith Hermann. Nu i-am reținut numele atunci, dar am descoperito la puțin timp – mai precis, i-am recunoscut figura, inconfundabilă – într-un Lire, era prezentată ca una dintre tinerele speranțe ale literaturii germane. După cîțiva ani aveam să și citesc ceva frumos scris de ea. În sala cu mese, Falko stătea de vorbă cu un invitat. Erau relaxați, ca și cei care îi ascultau bînd bere. Cînd s-a terminat, înainte să ajungă să mă salute, mi-a făcut o fotografie. David, amicul comun, mi-a spus că-i trage în poză pe toți cei pe care-i vede că scriu în carnețele, îi plac ăștia, face „colecție”. Așadar, eu aveam, probabil, cu mine un carnet și notam ceva în el. Intram, astfel, în arhiva lui Falko. Mi-a arătat și el carnetul lui burdușit cu fotografii, cu bilete de călătorie și altele lipite în jurul unor însemnări. Un fel de „jurnal”.

M-a invitat la el acasă, împreună cu David, să-i cunosc familia și să-i văd Trabantul. Am zis că mă duc, dar pînă la urmă m-am hotărît să nu-l deranjez. Acum îmi pare rău. L-am văzut însă după cîteva zile la un post de televiziune berlinez, vorbind despre noul său roman, Trabanten. Așadar, Trabantul era obiect de literatură! În seara aceea, la Bürger, am mai reținut că Falko este un admirator al lui Bukowski, al lui Johnny Cash și al lui Bart Simpson. „Pentru el, The Simpsons e un fel de Proust”, mi-a zis David.

Din cînd în cînd, măcar după ce primesc cartolina de la el, la începutul lui ianuarie, mă duc pe site-ul lui să văd ce mai face, ce mai scrie, pe cine mai invită la Radio Hochsee. Acolo am văzut că printre idolii lui se numără și Walter Kempowski, despre care, din cauza lui Falko, am vrut să știu cît mai multe lucruri. Era un nonconformist. A murit acum cîteva luni. Într-un interviu care i s-a luat cu puțin timp înainte să se sfîrșească, spunea că e greu în ziua de azi (chiar și în ziua de azi!) să spui ce gîndești în Germania. Acum o oră, că tot sînt în fața computerului, ca la fiecare început de an, am intrat pe site-ul lui Falko. Am aflat că la Radio Hochsee urmează să vorbească despre Syd Barrett. Fain. Și am mai aflat și că, în timp ce eu am abandonat să scriu o carte 100% despre Berlin, el a terminat o carte care se numește 100% Berlin!

Textul ăsta e un fel de răspuns la cartolinele lui, un fel de a-i mulțumi. Nu știu dacă o să afle vreodată!

NL nr 12, anul II, ianuarie 2008

Noua literatură nu e doar proză, așa ar putea să spună cineva supărat pe privilegiul acordat de revista noastră prozei. Nu e un secret. Din doisprezece scriitori invitați, zece sînt cu preponderență prozatori. Proiectul editorial în care eu am crezut cel mai mult în acești ultimi ani, „Ego.Proză” (un proiect la care mă gîndesc cu nostalgie acum, văzînd în ce s-a transformat), a fost unul de proză. Am crezut cu tărie că proza va fi cea care va face deschiderea înspre străinătate și iată că așa s-a întîmplat. S-ar putea întîmpla mai sistematic și mai spectaculos, dacă ar fi minți care să priceapă și gîndiri editoriale de mai mare anvergură decît cele de tipul tarabagiu de cărți. Poate o să se găsească și acestea la un moment dat. Dar ce s-a întîmplat cu poezia în tot acest timp? Așa-numita poezie tînără, poezia nouă, douămiistă, „fracturistă” etc., a rămas în prim-planul scenei zgomotoase interne. Pentru că „poețimea”, cum o numea un poet-critic chiar din interiorul fenomenului, e aprigă la mînie. Și arțăgoasă și violentă și orgolioasă și deține blog-uri în care te trezești făcut mai ceva ca la România mare și deține femei cu care nu e de glumit, pentru că sînt „masculine și sadomasochiste” care au fiice și nepoate la fel de „masculine și sadomasochiste” și mai deține poeți genialoizi cu care iar nu e de glumit, pentru că o dată ce s-au exersat pe România, o pot face pe orice altceva, fără scrupule – mai puțin pe criticii care îi declară geniali și care sînt, evident, cei mai mari critici. Poețimea are cîțiva idoli seniori, care plimbă exemplarele tinere pe la diverse întîlniri în străinătate și atunci, sigur, respectivi seniori sînt cei mai mari scriitori ai neamului. Poețimea a avut un cenaclu, condus de Marin Mincu, unde se produceau discursuri neverosimile – dar chiar și numai pronunțînd aceste lucruri deja m-am căptușit cu niște reacții indignate și știu sigur că voi fi demascată că fac niște jocuri (ale Uniunii, ale președintelui, ale lui Băsescu… treaba e complexă!). Dar tu, biet privitor ca la teatru, nu trebuie să-ți dai seama de toate aceste lucruri derizorii care produc o parapoezie cu totul jenantă, ci trebuie să crezi în scopul nobil și superb dezinteresat al acestei mărețe îndeletniciri…

Bun, dincolo de această para-, mai există și altceva? Există cărțile, textele, poezia în sine. Poți să le citești cu serenitate? Poți să încerci măcar. Cu toată amintirea jenantă pe care o am de la singura ședință de cenaclu Euridice la care am participat, pot să spun cu mîna pe inimă că am găsit în antologia Generația 2000 poezii foarte bune. Pot să spun că în ciuda clovneriilor penibile din spațiul public ale autorului, poezia Ursul din containăr mă însoțește cu sunetele ei acute și cu perfecta ei atitudine de marginalitate revendicativă. Pot să spun că poeziile unor autoare mai puțin „sadomasochiste”, ca Doina Ioanid sau Ioana Nicolaie, intră într-o rezonanță tulburătoare cu feminitatea timpului. Și se mai pot spune o mulțime de alte lucruri despre poezia contemporană, după cum veți vedea în acest număr… Sigur, cerîndu-ne scuze în fața „criticilor de poezie” – un alt ingredient important al parapoeziei – pentru că n-am folosit jargonul consacrat, abisalismele, metafizicismele și psihanalismele de rigoare, fără de care, sigur, nu poți fi luat în serios. Și cerîndu-mi scuze pentru textul de mai sus poeților pur și simplu, care nu au nici o legătură cu parapoezia despre care am vorbit înainte, pentru că s-ar putea simți băgați în același… containăr!

NL nr. 12, anul II, ianuarie 2008