Nicăieri nu găsești nopți ca-n București. Alaltăieri seară, a sunat la ușă vecinul de jos. E un tip mic de statură, discret, politicos. Cînd urcă, merge pe vîrfuri, de parcă scara ar fi de porțelan.

„O să dăm și noi o petrecere după ora zece.”
„Sigur, nici o problemă.”
„O să fie ceva zgomot.”
„E ok, distracție plăcută.”
„Mulțumim.”

Pe la trei dimineața, am sărit din somn, mai ceva ca bunicul Vitalian cu dopurile lui de vată. Podeaua duduia, patul se zgîlțîia ca autobuzul 331 pe „Mareșal Averescu”. Jos, vecinii tropoteau. O horă frățească, generoasă, pe Master of Puppets. Cînd, după vreo oră, cei de la Metallica au obosit, s-a auzit un troznet, urmat de-o bubuitură. Vecinii au chiuit. Le căzuse șifonierul.

Ieri, am adormit fără griji. Pe la cinci dimineața, trezirea. De sus, răzbăteau voci bărbătești, de western clasic. Am pus mîna pe telefon.

„Alo, salut.”
„Salut.”
„Aveti un televizor deschis. Închideți-l și voi sau dați sonorul la minim!”.
„A, nu e televizorul. Sînt eu într-o teleconferință. O să încerc să vorbesc mai încet.”

Zgomotele au continuat la fel, pînă la șapte. La șapte și cinci, am adormit. La șapte și-un sfert, mi-a sunat alarma de la mobil. Lumea doarme, dar mai merge și la serviciu.

Astăzi, sînt norocos. Voi dormi pînă la cinci și jumătate, cînd vin gunoierii. Au o mașină mare, nemțească, de pe vremea lui Honecker. Cînd ridică tulumbele, iei poziție de drepți, ca după zece cafele. Camionul stă în fața blocului vreo jumătate de oră, timp în care băieții adună tomberoanele de pe alte două străzi din cartier. Bineînțeles, mașina nu se mișcă din loc. Doar bena clănțăne și macină ritmic, cu precizia unui psihiatru nebun.

Noaptea geme. Orașul e bolnav. Și nici eu nu mă simt prea bine.

sursa foto

NL nr. 13, anul II, februarie 2008

Acum două luni am văzut într-o librărie, la preț redus, La pescuit de păstrăvi în America a lui Richard Brautigan. Erau cinci exemplare. Am mai intrat o dată acolo după o vreme numai și numai ca să văd ce se mai întîmplă cu cărticica lui Brautigan. Nu se mișca nimic. Pînă la urmă le-am spus studenților mei despre ea. Un exemplar știu că a fost cumpărat de o fată din anul III, Carmen. Mă bucur pentru ea. Cărticica asta a funcționat o vreme, pentru mine, ca un fel de mantră. Zilele astea am trecut iar pe la librărie. Am luat ultimul exemplar.

Nu mai știu ce ne-a întrebat moderatoarea de la Graz și nu știu cum am ajuns să vorbim, eu și Saša, despre o temă comună: lucrurile neterminate. Eram la o Lesefest Südosteuropa, împreună cu ucraineanul Iuri Andruhovîci și cu bulgarul Christo Zaprjanov. Pe Iuri îl mai întîlnisem în Polonia, îi și citisem cartea scrisă împreună cu Andrzej Stasiuk, Europa mea. Saša tocmai debutase cu un roman în limba germană (el emigrînd în anii ’90, împreună cu părinții, din Bosnia, cînd s-a declanșat războiul). Ce legătură aveam noi cu Europa de Sud-Est nu mai conta. Iuri mai ales și-a arătat nedumerirea. Important era că aveam cumva legătură unii cu alții. Eu și Saša, cum spuneam, ne-am găsit chiar o preocupare comună: aceea că ne plac lucrurile neterminate.

„Cînd știți că ați terminat o carte?”, m-a întrebat, acum cîțiva ani, cineva, la o întîlnire cu publicul. „Cărțile mele toate sînt într-un fel neterminate”, am spus. Le-am pus punct numai pentru că trebuia. Nici pînă azi n-aș fi terminat Exuviile dacă n-aș fi luat ca un semn faptul că un copil (sau poate nu era copil) de la un etaj superior a început să arunce bucățile unei păpuși dezmembrate pe geam, bucăți pe care eu le vedeam trecînd prin dreptul ferestrei mele.

Nu mai știu cum am dezvoltat mica mea teorie despre „neterminare” la Graz, nici ce-a spus Saša nu mai știu. Doar că a fost simpatic să ne întîlnim sub umbrela acestui cuvînt care pentru fiecare însemna ceva și altceva decît pentru majoritatea oamenilor pentru care „neterminat” are conotații negative.

„Du lucrurile pînă la capăt”, mi se spunea în copilărie. În adolescență. Acum îmi spun singură asta. Sînt lucruri care trebuie duse pînă la capăt, altele nu. Toată viața noastră, asta de zi cu zi, e o reluare de lucruri neduse pînă la capăt. Și chiar dacă au fost duse pînă la capăt, le putem relua, în amintire, dintr-un punct al lor în care ele redevin neterminate. Tare mult îmi place asta în ceea ce numesc viață. Mi-aduc aminte ce mult m-a impresionat în copilărie un detaliu dintr-o poveste chinezească. Nu mai țin minte decît finalul legat de un pictor vechi care nu-și termina niciodată picturile cu cocori pentru ca ele să nu-și ia zborul. De lucrurile neterminate rămîi mereu legat. Nu se duc în trecut. Și de scris scriu cărți pentru că sînt atîtea lucruri neterminate care ar rămîne în urma mea dacă ar fi terminate și la care tot revin. Fără să le și termin, că niciodată nu-i nimic de terminat – doar lucrurile nesemnificative trebuiesc terminate.

Saša Stanišić, Cum repară soldatul gramofonul, traducere din germană de Gabriella Eftimie, Editura Polirom, 2007, colecția “Biblioteca Polirom”, 352 pag.

Nu mai știu ce a spus Saša atunci de mi-a devenit foarte simpatic, dar tocmai am terminat de citit traducerea românească a romanului lui, Cum repară soldatul gramofonul. La sfîrșit e un capitol intitulat specialist în neterminați. În care sînt enumerate cele 99 de desene despre „neterminați” făcute de copilul Aleksandar în timpul cît ține „osătreacăimediat” (una dintre denumirile războiului din fosta Iugoslavie). Desenele sînt forme de exorcizare a unei realități de neacceptat, cam așa cum e povestea copilului care fierbe în mămăligă pentru fetița care nu vrea să-și piardă mama în vreun accident de circ din romanul Aglajei Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă. Ele, desenele, schimbă, printr-un soi de magie infantilă, realitatea, chiar și post-festum. Și sînt, într-un fel, parte din identitatea lui Aleksandar. Nu o identitate narativă, ci una enumerativă. Lui Saša îi plac listele. Și mie. Listele sînt nu doar ca să-ți aduci aminte. Listele au sintaxa lor. Listele sînt punctul de pornire al tuturor lucrurilor neterminate. Listele sînt o practică a începutului fără sfîrșit.

Cartea lui Saša a devenit pentru mine la fel de prețioasă ca și La pescuit de păstrăvi în America, deși ele nu au nici o legătură. Sînt poetice și emoționante și atipice ca literatură. De fapt, n-am terminat de citit romanul. Mi-am lăsat cîteva pagini necitite din Saša (alea despre fotbal), și am și cîteva pagini necitite din Brautigan. Fiind neterminate, ele trebuiesc reluate. Pentru mine, toate lecturile adevărate sînt neterminate. Căutînd paginile necitite, recitești. Așa fac și cu Proust. Cu Musil. Cu toți cei care-mi plac. Cartea lui Saša e pusă deoparte. O deschid, iar, la-ntîmplare. Acum dau la pagina 245 peste: „Cine-i asta, ce e asta? Iartă-mă!/ Unde-i asta,/ De unde provine,/ Încotro se îndreaptă,/ Această/ Bosnie?”. Apopo de cărți neterminate, știți cum își încheie Brautigan micul roman (sau ce-o fi)? Zice: „Exprimîndu-mi o nevoie omenească, întotdeauna am vrut să scriu o carte care se încheie cu cuvîntul Maioneză”, după care urmează o ultimă pagină în care ultimul cuvînt este cuvîntul „maioneză”! Iată un fel magistral de a nu termina, de fapt, o carte.

NL nr. 13, anul II, februarie 2008

Trebuie să recunosc că îi invidiez pe scriitorii români care nu trăiesc în România, temporar sau definitiv. O dată pentru că au scăpat de absurdul isteric și istovitor al acestei țări și apoi pentru că nu s-au lăsat de scris, deși sînt înconjurați de sisteme de muncă funcționale și de altă limbă. Cazurile celor care au adoptat chiar această „altă limbă” și au reușit să rămînă scriitori mi se par a ține oarecum de miracol (adică de o muncă imensă de care numai puțini sînt în stare). Îi invidiez, deci, și îi admir pe acești oameni și aș vrea să contribui cît de cît la menținerea lor în atenția publicului de aici. Nu spun că trebuie să facem asta din vreo datorie morală și fără discernămînt estetic, dar atunci cînd cărțile lor mai sînt și bune, cred că tăcerea ar ține cumva de sindromul nemîncării salamului cu soia postdecembrist. Noua literatură se manifestă substanțial în afara granițelor României și acest fapt trebuie semnalat. Unora dintre acești scriitori „expatriați” clasificarea aparte față de scriitorii români în genere li s-a părut jignitoare și inutilă. Le înțeleg reacția, dar vreau să le spun doar că aceste clasificări nu au nimic discriminatoriu și că ele au cîteodată pur și simplu o utilitate practică, ordonatoare. Apoi, da, din punctul meu de vedere, cred că această circumstanță biografică e importantă. A pleca din România în America nu înseamnă, din păcate, a te muta din Franța în Italia doar pentru clima mai blîndă. Ar fi frumos să fie așa, dar nu e. Iar această schimbare dramatică de mediu se vede cîteodată foarte bine și foarte interesant în cărțile lor, ale celor care trăiesc în „lumi mai bune”. Sună cam macabru? Poate, dar orice altă țară pare, în această perioadă grotescă a României, o „lume mai bună”. Deși lucrurile și diferențele ar fi trebuit să se îmblînzească cu timpul, eu aș spune că lumile s-au uniformizat doar la suprafață, prin cîteva firme, magazine și fast-food-uri. La nivel mentalitar, în mediile culturale, politice, prăpastia dintre grobianismul românesc și firescul vestic e din ce în ce mai adîncă.

Exact acest lucru se vede foarte bine în cartea lui Florin Oncescu, Ilustrate din America (Editura Limes, 2007), mici momente și schițe pe fundal românesc, surprinse cu umor și minimalism stilistic de ochiul și de urechea unui personaj revenit din alte țări. Dacă adăugăm la această carte încă una, scrisă cam din același impuls, dar pe o structură dialogată (Mirel Bănică, Codruț Constantinescu, Enervări sau despre bucuria de a trăi în România, Editura Polirom, 2007), s-ar putea să ne trezim luptîndu-ne la sfîrșitul lecturii cu o serioasă depresie de neam și de patrie. Cu mențiunea că ambele cărți pomenite sînt cît se poate de bine strunite estetic.

La fel de bună mi s-a părut o altă carte apărută între timp și aparținînd unui scriitor român rezident în Statele Unite, Bogdan Suceavă. E vorba despre o poveste pe care autorul are îndrăzneala să o construiască nostalgic-tradițional ca pe o dulce „amintire din copilărie”, cu toate primejdiile pe care le induce genul față în față cu o receptare previzibilă în registru cinic. Miruna, o poveste (Editura Curtea Veche, 2007) sfidează toate aceste posibile reacții și oferă cititorului o călătorie într-o Românie profundă, rural-fantastică, din care nu lipsesc însă ecouri politice și figuri eroice. Perspectiva infantilă, o provocare pentru mulți, îi reușește lui Bogdan Suceavă cu multă ușurință.

În fine, pot să spun că revelația acestor zile de lecturi ale cărților cu autori „plecați” a fost splendidul roman al lui Adrian Sângeorzan, Circul din fața casei (Editura Curtea Veche, 2006). Nici o sofisticare la nivel formal, autorul alege să-și povestească copilăria și adolescența într-o Românie comunistă așa cum ar povesti un fapt divers, într-o discuție oarecare. Povestea crește progresiv, de la capitol la capitol, mai închegată decît dacă ar fi căutat cu orice preț să spună o poveste cu cap și coadă și mai îndrăzneață în firescul ei psihologic și chiar sexual decît o mulțime de cărți „îndrăznețe” programatic. Imagini năucitoare – plimbarea pe spatele elefantului, căruciorul cu rotile abandonat pe marginea unui hău, berea caldă a unui clovn în afara programului -, o mulțime de sugestii pline de efect și cît se poate de simple, umorul și permanenta autoironie a naratorului, imaginea unei familii exemplare fără să aibă nimic demonstrativ și mai ales a sărăciei comuniste fără nimic revendicativ sau strident, toate acestea și multe altele fac din această carte un eveniment literar.

NL nr. 13, anul II, februarie 2008