N-am fost niciodată sigur pe ce lume trăiesc.

Sîmbătă am șters-o la munte, într-o zonă încărcată de gropi, brazi și cultură de mare altitudine. Drumul e demn de-o poză, cîteva efuziuni lirice (nu degeaba a debarcat Mircea la Cozia) și-un set nou de-amortizoare. Prima impresie: ai greșit țara. Cum ieși de pe centura Pitești, te-ntîmpină căruțe cu prefabricate și bicicliști șutați afară din cîrciumi la opt dimineața. Găinile plonjează de pe garduri, iar cîinii au ideea bizară că ți-ai pus roți de cașcaval. A doua impresie: te-ai întors acasă. Localități cu nume armonioase îți joacă-n retrovizor și-n creier, ca o muzică de cameră pe vremea lui Menumorut: Milcoiu, Băbana, Budești, Tuțulești. Dacă Beavis și Butt-Head ar fi oprit pe Valea Oltului, s-ar fi lăsat de meserie.

Mai sus de Sibiu încep adevăratele provocări. Veșnicia coboară la sat; șoseaua, la fel. Asfaltul se rupe și se îngustează cît să iei pe capotă cuburile de caș într-o parte și perdelele lui Goga-n cealaltă. Pînă să te decizi, străpungi un munte de fîn, bălegar și rufe albe. Dincolo de fîn, printr-o spărtură, tremură Păltinișul.

Am oprit în fundătura ca o trambulină, de unde vezi țara rotundă și frumoasă. Mi-am pus schiurile și-am tras la coadă la telescaun. Clădirea-fantomă glisase prin epoci: aceeași punte din vremea Alpin Klubului, același cablu și-aceeași mămăiță ruginită ca la Congresul din ’84. Voiai bilet? Treceai pe la tanti Geta. N-aveai cum s-o ratezi: căciula de blană strălucea ca un răsărit sovietic; mustăcioara, la fel. De taburet nu mai vorbesc: marfă solidă, adusă cu IMS-ul de la Codlea. Dacă te ridicai puțin pe vîrfuri, vedeai și reșoul dedesubt. Cucoana îți trîntea un pătrat mov pe bilet, după care mîrîia: „Următoru’!”.

Am ras zece coborîri, vegheat de-un salvamontist zelos:

- Aveți grijă, e gheață dedesubt.
- Aha. Și ce să fac?
- Dați-vă mai de jos. De la baza pîrtiei.
- Păi și-atunci de ce mai merge telescaunul?
- Trebuie. Altfel cum urcă turistul?

Seara am mîncat într-o cabană trăznind a slănină, gudron și varză de butoi. Pe farfurii scria CENTROCOOP, iar fața de masă înota pînă la picioare. Noroc cu paharele: fuseseră umplute elegant, cu șervețele-n formă de V. La toaletă n-am mers; un meșter bubuia într-un robinet, fluierînd după draperie. Ospătarul a fost atent: a adus toată mîncarea odată, de la ciorbă la papanași. Pînă să-i cer pîinea, a venit și cu nota: în scrumieră, scrisă citeț de mînă.

Pe la opt, am urcat în Opel și-am închis ușile ermetic. Am învîrtit cheia-n contact pe „Amsterdam”, varianta originală. Cu vocea lui Ashley Tomberlin în woofer-e și-n neuroni, am pornit-o spre casă. Nu m-ar fi mirat s-apară Nicolae Ceaușescu din primul boschet.

sursa foto

NL nr. 14, anul II, martie-aprilie 2008

De cînd a apărut în românește, tot citesc la Călătorind spre Babadag, cartea prozatorului polonez Andrzej Stasiuk. Adică am terminat-o o dată, prin decembrie, dar o mai răsfoiesc așa, la întîmplare, din cînd în cînd. Îmi face bine s-o deschid. Pur și simplu. E o carte despre o altă lume, despre un alt fel de a te situa în lume, despre un alt fel de a fi și de a vedea lucrurile.

De o săptămînă, am dat peste o carte asemănătoare, Curcubeul dublu, a lui Alexandru Vlad. Autorii lor seamănă, deși par să apuce direcții diferite. Stasiuk scrie despre hoinăreala lui fără țintă, fără grabă, printr-o Europă mai puțin frecventată – de fapt, pretext ca să scrie despre el însuși. Vlad e sedentar, nu se mișcă din satul în care, în ultima vreme, s-a retras. Se simte vinovat pentru călătoriile pe care le-a făcut și pe care le consideră „pierdere de vreme” pentru că nu au reușit să-l facă să scape, să se despovăreze de el însuși. (Și Stasiuk are o carte despre un sat, Dukla, pe care am citit-o undeva, pe sărite, în limba franceză, într-o noapte.) Unul merge pe drum și spune ce vede, ca – să zicem – un Adalbert Stifter, celălalt stă pe loc și spune ce vede, ca – să zicem – un Henry David Thoreau.

Alexandru Vlad, Curcubeul dublu, Editura Polirom, 2008, colecția „Fiction Ltd.“

Ca și predecesorii lor, Stasiuk și Vlad sînt interesați de ceea ce am putea numi De rerum natura. Despre „natura lucrurilor” scriu ei, unul nomad, celălalt sedentar. Dar există anumite conjuncturi în care statul pe loc și flanarea se plasează pe același plan (de semnificații, printre altele). Și la unul și la altul găsim desfășurată, de la o pagină la alta, o percepție în detaliu a unor realități care par să nu spună nimănui nimic, puțin frecventate de autori ai industriei literare de aiurea, dar încărcate, de fapt, de o profundă umanitate. Doi gînditori ai tranzienței (și ai tranziției) lumilor, doi contemplativi, doi scriitori metafizici (ei bine, da, metafizici!).

Îi cunosc pe amîndoi. Seamănă, într-un fel. Tăcuți. Căzuți pe gînduri. Cu același fel de a zîmbi, infantil. Și unul și celălalt părăsindu-și orașul în care au locuit multă vreme, pentru a se ține departe de „lumea dezlănțuită” – mereu derizoriu, repetitiv dezlănțuită. Cărțile lor se adună din straturi autobiografice, observații, senzații care lasă o trenă întreagă de ecouri. Nu știu dacă volumele lor pot fi numite romane – dar nici eseuri nu este un termen adecvat. Minunate texte de frontieră pe care eu le citesc urmărindu-i pe autori ca într-un film al propriei lor gîndiri. Citesc niște autori, așadar, nu doar cărți! Ei, autorii, mă interesează cel mai mult: cum privesc, cum fac legături între trecut și prezent, între spații, între experiențele lor de viață etc. Îl văd pe Stasiuk cum deschide harta aia slovacă, veche. Și apoi, îl văd cum pornește spre o margine pustie de drum unde stau patru țărani. Îi văd pe țărani. Stau și aștept să văd ce se întîmplă, ca și Stasiuk.

Dar aștept și să văd ce zice el. Apoi, mai tîrziu, peste cîteva pagini, se pregătește să stingă lumina într-o cameră și simte intrînd pe fereastră noaptea românească. Numai un străin poate percepe „noaptea românească”… Îl văd pe Vlad în fața casei lui, trăgînd din pipă și privind în jurul lui zborul fluturilor, al tăunilor sau pur și simplu păsările alea care par să se facă stăpîne peste el și peste casă. Mă uit la Vlad care se uită la un bătrîn care se oprește pe un pod ca să se uite la apă. Ar vrea, Vlad, să facă același lucru, dar i se pare că ar fi doar un plagiat. Zice despre bătrîn: „Ieșise din circuitul social”. O spune cu un soi de admirație.

Andrzej Stasiuk, Călătorind spre Babadag, traducere din polonă de Cristina Godun, Editura RAO, 2007.

Și Stasiuk și Vlad – într-un alt fel decît bătrînul care privește apa de pe pod – au hotărît să iasă din „circuitul social”. Poate de aceea literatura lor nu are nimic din aerul stătut al culoarelor comune. Și unul, și altul, tineri (încă) înțelepți, contemplativi, liniștiți, amestecînd în vorbele lor umorul cu un fel de tandrețe pentru toate cele care intră în raza privirii lor. Și unul și altul căutînd o lume în care timpul pare să nu lucreze, o lume eternă. Stasiuk se întoarce în Ungaria și dă peste o cofetărie roz-liliachie pe care o mai vizitase și altădată, dar o găsește închisă, cu un lacăt la intrare. Prin geamurile prăfuite privește încremenirea, nemișcarea unor tăvi. Încremenirea lumii. Celălalt se uită la o pîine, la „încremenirea” ei, și întreabă: „Ați văzut cum se întărește pîinea omului singur?”. Pomenesc, și unul, și altul, de Coasta Boacii a lui Cioran. Doi străini. Unul nimerit printre străinii care pe vremea copilăriei lui îi erau apropiați, celălalt printre străinii din Europa periferiilor, de care se simte atît de aproape.

Doi scriitori sofisticați care au decis să ia calea simplității, să disimuleze livrescul (Stasiuk e și eseist și critic literar, Vlad este și traducător și eseist). „Simplicity, simplicity, simplicity!”, cum ar spune autorul mărețului Walden. Nu în ultimul rînd, doi seducători stiliști. Doar că stilul, vorba unui clasic, e omul însuși. „Încerc să creez ceva care să fie ca o rugăciune adresată lumii vizibile, căci altă lume nici nu există”, spunea undeva Stasiuk, iar afirmația lui se potrivește și cărții lui Vlad. Iar Vlad, scriind despre curgerea apei și despre propria lui umbră care se vede și nemișcată, și curgînd – exact în același timp! -, nu face decît să pună în abis o întreagă filozofie personală de scriitor, potrivită și seamănului său polonez: „Apele erau tumultuoase, excesiv de bogate [...] se derulau interminabil printre malurile înalte, o mișcare fără început și fără sfîrșit, iar dacă zăboveai mult cu privirea asupra lor, începeai să ai vag impresia unei evanescențe, că umbra ta din apă încearcă disperată să-ți comunice ceva, să-ți spună cine ești”.

Doi scriitori ai unui alt tip de rafinament în literatură. Ai unui alt fel de nonconformism. Doi scriitori care au toată admirația mea.

NL nr. 14, anul II, martie-aprilie 2008

E foarte greu să scrii despre cărți în preajma unei experiențe-limită, care implică viață, operație, spital, urgențe etc. Cărțile privesc cumva neputincioase la toate astea și sînt ultimul lucru la care te gîndești în asemenea momente. Și totuși… Toate kiturile de spital, de pildă, conțin cîte o carte… ușurică. Așa se recomandă. Recunosc că, deși la un moment dat mă simțeam bine, nu le-am deschis pe cele două ale mele și că au rămas stinghere pe noptiera de metal. Dar nu mică mi-a fost mirarea să văd pe noptiera alăturată, la o pacientă care nu dădea nici un semn de amor cultural, nici ea, nici însoțitorii ei, o carte groasă, din vechea colecție de la Univers: Thomas Wolfe, Privește, înger, către casă. Am luat-o, am răsfoit-o, am dezlegat misterul: cumnata proaspetei mămici, care stătuse cu ea în noaptea critică, făcuse Litere și era „din asta, cu cărțile”. Și totuși, săptămînile lungi de așteptare de dinainte și apoi zilele în care somnul e cel mai dulce, dar și cel mai întrerupt, nu pot fi lipsite de cărți. Dar nu orice fel de cărți. Deși stau acum într-o casă plină cu sute de romane, mai ales de dinainte de 1989, nici unul nu mi-a atras atenția. Nici măcar pentru o bună și plăcută relectură. Poate am eu o preferință dintotdeauna pentru nonficțional, dar poate e și altceva: în anumite perioade, cînd realul e prea real și prea pretențios, doar realul îi poate veni de hac. Cu alte cuvinte: nonficționalul. Experiența altora. Poveștile adevărate. Sau cel puțin care ne mint că sînt adevărate.

Am citit în această perioadă o carte pe care doar după copertă sau după subtitlu n-aș fi ales-o, mai ales acum: Bruce Benderson, Românul, O autobiografie erotică. Chiar dacă sordidul României anilor ’90 sau chiar sordidul personajelor în sine – prostituați – nu e tocmai ușor de suportat, cartea e splendidă. Scrisă fără nici un fel de sclifoseli ficționale, cu numele de pe copertă și fără să se simtă nici o forțare la nivel narativ, cartea e o poveste captivantă despre o formă excentrică de iubire. Scenele de sex ar trebui să dea de gîndit eroticienilor noștri – simple, explicite, poate naturaliste și dure, dar deloc vulgare, deloc kitsch -, iar rezolvarea poveștii, fără nimic dramatic sau spectaculos, iarăși e un bun exemplu de ceea ce aș numi literatură cool. Sau cel puțin eu una pentru asta votez, în general: nonficțional și lipsa tragediei cu tușe groase. Mi se par a fi exact semnele timpului nostru literar.

Apoi, o altă carte, pe care am comandat-o pe net după ce am citit Arlington Park, apărută recent la Humanitas: On Becoming a Mother, A Life’s Work. Rachel Cusk e o scriitoare britanică cu cele mai bune recomandări, o autoare de mare rafinament al scriiturii – și mama a două fetițe. A ales să-și povestească, nonficțional, firește, experiența maternă. Cartea, inteligentă și plină de un umor cinic de cea mai bună calitate, te îngrozește de-a dreptul. N-o citiți dacă aveți dubii în ceea ce privește maternitatea, pentru că o să vă convingă să nu faceți pasul. Ori Rachel Cusk a avut parte de un copil extra-plîngăcios și enervant, ori așa e felul ei, nemulțumit. Așa am conchis eu la sfîrșitul cărții. Nu poate fi dracul chiar așa de negru. Deși comentariile revistelor britanice ne asigură că e o carte „unabashedly true”.

În fine, am mai recitit pasaje întregi dintr-o carte care mi-a atras atenția atunci cînd am citit-o prima dată pentru că autorul ei își asuma o formă de depresie tratată medicamentos așa cum puțini ar fi făcut-o mai ales la vremea apariției, cu cîțiva ani în urmă, cînd încă psihologii și psihiatrii nu erau la modă. Cuvîntul Zoloft era pe atunci o rara avis într-o carte românească și cred că nici azi nu e mult mai îndrăgit. E foarte spectaculos ce se întîmplă cu lectura unei cărți atunci cînd ești foarte departe de scena culturală, de personajele în carne și oase, departe de tot felul de influențe răutăcioase, de mici bîrfe culturale. Am recitit cu mare plăcere deci Ușa interzisă. (Bănuiesc ce vor comenta „inteligenții” de la București, un oraș de care eu sînt foarte departe în acest moment. Pentru unii asemenea întîmplări par imposibile.)

În acest moment citesc Istoria iubirii de Nicole Krauss. Mi-a plăcut în primul rînd faptul că la început autoarea a pus fotografiile bunicilor ei. O fotografie e ceva autentic, palpabil. Un plus de real într-un roman care povestește despre o familie reală. În fiecare seară urc scările unei case pe ai cărei pereți sînt fotografii vechi de o sută de ani. Și mi le imaginez în paginile unei cărți la fel de nonficționale ca mica respirație de lîngă mine.

NL nr. 14, anul II, martie-aprilie 2008