Scriitorii sînt și ei oameni. Din cînd în cînd, îi apucă durerile de dinți. Atunci, un drăcușor mic și năzdrăvan îi îndeamnă să meargă la doctor, s-o vadă pe Zîna Măseluță. Mare greșeală! Nimic nu poate fi mai rău pentru un romancier decît să coboare din turnul lui de fildeș și să urce pe scaunul dentistului.

Cezar nu-i singurul care a avut probleme cu băieții în halat. Acum vreo trei ani, mă apucă junghiurile. Dă-i cu alcooluri, combină antinevralgic și celebrex (frumos nume, nu-i așa?), încearcă și metoda lui Matei. Nimic. Piticul din interiorul măselei mele de minte își vedea de treabă: la fiecare oră, bătea clopotul ca la primărie.

A doua zi, direct la dentist. Urc pe tron, tipul dă la pedală, ajung la etaj. Dom’ doctor aprinde toate lanternele și apare de undeva de deasupra, ca un extraterestru nerăbdător. Se uită rapid, apoi mă anunță:

- Trebuie scoasă.

Detectez o ușoară satisfacție în vocea lui.

- Facem o programare? mă interesez.

- Nu. Acum. Altfel se infectează.

Mă trec transpirațiile. Suspendat în aer, cu bavețica sugrumîndu-mă, n-am pe unde să fug.

-Totuși, nu trebuie o radiografie? Pentru rădăcini?

- Ce rădăcini, domne!? O scoatem acum. În cinci minute, ai plecat acasă.

- Așa, pur și simplu?!

- Da, domne. Abia se ține. Îi dau un bobîrnac și iese singură.

Bobîrnacul a durat două ore. În acest interval, am primit patru injecții anestezice; nici una nu și-a făcut efectul. Simțeam cleștii ca-n Tom și Jerry, blocați în dinte. Și pe domnu’ doctor c-un picior pe scaunul meu și-ambele mîini trăgînd de clește. Se opintea și înjura uimit:

- ’tu-i mama mă-sii, așa ceva n-am văzut în douăzeci de ani!

Și continua să tragă. Bineînțeles, mi-a spart măseaua, așa că restul de timp și l-a petrecut cu ciocănelul și cu dalta, eliminînd cioburile.

Într-un tîrziu, am ieșit din cabinet. Tipul mă cususe și, la privirea mea neliniștită, îmi dăduse toate asigurările:

- Nici o problemă. Ții pansamentul cinci minute și trece!

După un sfert de oră, intram la metrou scuipînd sînge mai rău ca eroii pașoptiști.

Dacă vă povestește cineva de Zîna Măseluță, să nu credeți în ea!

sursa foto

NL nr. 15, anul II, mai 2008

Vița-de-vie. Cuvintele se leagă între ele cu cîrcei, ca via… Cînd strugurii se coc, tot aerul e parfumat. Dar și cînd înflorește vița, primăvara. Nu oricine simte înflorirea viței, nu oricine. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, de fapt, ci despre acea viță-de-vie care ne leagă.

Acum cîțiva ani începusem o carte (între timp a și apărut) despre poezie, într-o vreme în care se vorbea, din nou, despre inutilitatea ei (erau pline revistele literare cu lucruri „pe linie” – „noua linie” -, se făceau și niște anchete). Așadar, o îngropau în fel și chip, așa cum se întîmplă de cînd lumea (cărților) din cînd în cînd. Asistam la „lucrări de uscat”, cum se numesc operațiunile de îngropare în agricultură (deși acolo, în agricultură, ele sînt binevenite!). Porniseră astfel de operațiuni și în cultură (în cultură, ele, operațiunile groparilor, sînt altceva). Cam în perioada aia m-am apucat de contrariul lor, de „lucrări în verde”. Sintagma trimite la „lucrările” necesare viței-de-vie (pentru ca ea să dea rod). Știam despre asta multe lucruri practice – așa cum știu despre construcții, despre ceramică, vin, pescuit, origami, tapiserii etc., din simplul motiv că-mi place să citesc cărticele practice ca pe niște cărți de literatură (uneori, de teorie… teorie practică!). Nu-mi sînt de folos concret, nu mă ajută cu nimic și nici nu mă interesează asta – să mă ajute cu ceva. Nu pescuiesc, nu sînt cultivatoare, nu fac origami, nu fac tapiserii, nu sînt producătoare de vin. Citite în alt cod de lectură, mi se par niște cărți tare frumoase. Măcar pentru faptul că acolo găsești un alt vocabular. De felul meu, nu apelez la metafore în poezia mea. Totuși, în cartea pe care aveam s-o numesc Lucrări în verde am echivalat vița-de-vie, via cu poezia (rimau – la propriu și la figurat). Cuvîntul aducea cu sine și alte conotații, desigur, pornind de la „volubilismul” plantei și sfîrșind cu imaginea ei de entrelacs-uri vii, vegetale (o metaforă – poate că emblemă sună mai bine – și a felului în care cartea e construită și, implicit, a felului în care ea ar trebui citită).

După ce a apărut cartea, am auzit că la Catedra de Latină se fac niște întîlniri în care se vorbește, printre altele, despre vița-de-vie. Așadar mai erau și alții… Am vizitat „Seminarul Bacchic” (cum se numea el) de cîteva ori. Am dat de o mică și tare interesantă comunitate. Cîteva profesoare, cîțiva studenți, adunați într-o sală mică și vorbind cu pasiune despre vița-de-vie, așa cum apare ea în cărțile vechi. Un ospăț de erudiție și inteligență. Mi s-a părut neverosimil. Se întîlneau de plăcere, ca niște prieteni, convivi. Nimic din ahtierea, din hărnicia „granturilor” (care aduc foloase) de aiurea. Aerul de familie, pasiunea lor reală, prietenia acestor oameni adunați, de data asta, în jurul unei teme care avea legătură și cu mine m-a cucerit. Și naratorii cărții mele îi cheamă, simbolic, în Vie pe cei care vor „să-nvie”! Via mea e interzisă doar „proștilor de orice fel” (mai precis, acelui tip de stultus despre care vorbește Erasmus din Rotterdam). L-aș mai adăuga azi pe Putregaiul Cenușiu (dar el e inevitabil, trebuie doar în-depărtat).

Așadar, dădusem peste niște „vitisatori” (săditori de vie) și îmi plăcea. Mă simțeam bine în această nișă prietenoasă din Fabrică (cum numeam undeva în cartea mea Facultatea de Litere). Nu mai întîlnisem demult Entuziasmul și Prietenia în forma asta. Nu cred că ei știau că și eu aveam treabă cu Via și chiar cu literatura veche: găsisem o viță-de-vie numită Miriai într-o poezie aramaică, o poveste, o parabolă a lumii. Ascultam ce descoperiseră ei în drumul lor legat de Vie (care-nvie!). Ascultam despre vița-de-vie ca Arbore al vieții; despre cuvintele lui Isus: „Eu sînt vița; voi mlădițele”, „Eu sînt vița cea adevărată, iar Tatăl meu e Lucrătorul”; despre Valea Strugurelui din Vechiul Testament; despre „vița sălbatică” și „vița de rod” și despre „fructele mîniei” (sic!), despre via vorbitoare care le spune copacilor (la invitația lor de a le fi regină): „Să-mi părăsesc eu vinul, bucuria dată de Dumnezeul oamenilor, și să mă duc să domnesc peste copaci?”; despre Istoria adevărată a lui Lucian din Samosata, în care vine vorba despre pădurea de viță-de-vie din burta unei balene, vie care crește chiar și în întuneric (!); despre femeile viță-de-vie și despre alte vechi, latinești, minunății. De curînd am văzut și o carte în care sînt adunate lucrările prezentate la „Seminarul Bacchic” de-a lungul anului 2007. Se numește Dionysiaca și a apărut la Editura Universității București. Autori: Florica Bechet, Ioana Costa, Anca Georgeta Ionescu, Theodor Georgescu, Simona Rodina Georgescu. Pe mine m-a interesat mai ales Via, dar sînt acolo multe lucruri despre Bacchus-Dionysos, cîndva un zeu mult-prețuit.

Niște oameni care știu să-și cultive grădina, vorba lui Voltaire. Să-și cultive… Via. Și mai știu și să împartă roadele cu alții.

sursa foto

NL nr. 15, anul II, mai 2008

Zilele astea o prietenă care se exerseză și ea de un timp într-ale criticii îmi povestește, jenată, stupefiată, ce i s-a întîmplat. Se nimerise recent într-o adunare publică și, deodată, o tînără poetă, mare admiratoare a unei bătrîne poete, se apropie de ea și, aflîndu-i numele, exclamă: Acea cutărică, cea care scrie în revista cutare?

Am auzit de nenumărate ori această întrebare. Imediat după ea vine urmarea, inevitabil, și această urmare nu e deloc plăcută. N-a fost aproape niciodată în cazul meu, nu e, se pare, nici în cazul prietenei. Pentru că iată cum continuă tînăra poetă: Acea cutărică care a înjurat-o pe doamna X, o poetă așa de mare? Știi cumva că doamna X (se folosește numele mic al respectivei) nu a dormit două săptămîni de supărare?

Pot adăuga că în cazul meu, pe vremuri, un prozator, de supărare, vomitase, ba chiar amenința un infarct. Cum respectivul era cunoscut băutor, am stat o vreme cu frică: dacă murea omul, m-aș fi ales nu doar cu oprobiul public, dar și cu o traumă serioasă. Și asta pentru că spusesem, îndrăznisem să spun, că scrisese un roman prost. Foarte prost. Pe ce lume trăiam? Între timp am început să înțeleg, dar am rămas cu aceleași nedumeriri.

De acest scenariu se pare că nu scapă nimeni dintre cei care scriu despre scriitori români în viață și devin astfel, cu voie sau fără voie, CRITICI. Mai rău: CRITICE. (Nu există feminin, ca în alte limbi mai democratice, ci doar acest cuvînt imposibil gramatical.)

Una dintre nedumeririle mele de CRITICĂ este: de ce trăim încă într-o cultură isterică, în care nu se discută despre cărți, ci se înjură, se face infarct, nu se mai doarme noaptea? Și mai ales se admiră fără rezerve, definitiv, pe viață, în alb. Se iubește și se urăște ca-n Dostoievski, pînă la crimă. Sentimente uriașe sînt transpuse în relația carte, cititor, critic, scriitor. Și cu sabia în mînă se apără omul iubit de orice adiere suavă de critică. Și te trezești, cu o cafea în mînă, în pauza unei lansări cu cineva care îți cere socoteală furios pentru un rînd scris de tine despre o carte a unui amic al unui amic. Unde, în România, se poate scăpa de provincialismul unor asemenea istericale caragialești, căci am traversat județe de frica lui și am plătit chirii în capitală ca să nu-i mai simt duhoarea, dar el răsare în mijlocul celei mai selecte adunări bucureștene…

O altă nedumerire a mea de CRITICĂ este: de ce unii CRITICI, tineri, nepătați de istorie, înțeleg cu totul altfel acest scenariu? Adică: se bucură enorm mai întîi pentru că sînt recunoscuți. Apoi pentru că sînt temuți. (De parcă am fi în continuare în jocul de-a hoții și vardiștii, jocul acela care se juca înainte de 1989.) Caută, în consecință, să scrie în cît mai multe locuri, ca să fie recunoscuți de cît mai multe ori și se introduc în cît mai multe jurii, ca să fie cît mai temuți. Ca să pună biciul pe scriitori, ei, criticii. (Culmea e că exact aceștia au și cel mai puțin curaj al verdictului sau poate nu-i ajută expresivitatea! Ei ajung temuți doar în ordine socială și umană și de aici și marea lor frustrare. Literar vorbind, nu sperie pe nimeni, pentru că nu sînt adevărați, ca balaurul din poveste.)

În ceea ce mă privește, cred în oamenii care, aflați într-o asemenea situație, încearcă două sentimente: primul, de ușoară jenă, atunci cînd sînt recunoscuți ca o vedetă fotbalistică, pentru că știu că o cronică într-o revistă nu te transformă într-o celebritate. (Doar cei etern nepublicabili simt că l-au apucat pe Dumnezeu de picior dacă și-au văzut numele tipărit.) Al doilea, de stupoare, combinată de asemenea cu jenă: ei credeau că au spus ce cred despre o carte și află că au produs daune fiziologice. Și le pare rău, sigur, omenește vorbind. Căci ce om normal dorește să producă insomnii? Sau mai rău, infarct?

NL nr. 15, anul II, mai 2008