Cînd vine canicula, cel mai bine e să pleci pe munte.

Prin 2000, eram prin Apuseni, cu-amicii Alex și Radu. În București, vara topea asfaltul și mințile scriitorilor, dar nouă nu ne păsa. Tăiasem județul Alba în două și-acum ne lăfăiam în răcoarea pădurilor, sprijiniți de rucsac. Un sat fără școală și curent electric, dar cu două cîrciumi. Nici Creangă n-ar fi cerut mai mult.

Ne terminăm tura, coborîm de pe stînci și tragem la primul birt: o poiană c-un chioșc și-o placă de lemn pe post de băncuță. Alex vine cu berile, Radu se lasă pe lemn, eu rămîn în picioare. Ciocnim, dar n-apucăm să ducem sticlele la gură. Din spatele chioșcului iese un zdrahon, gen vărul lui Rahan, dar mai păros și cu-n roi de musculițe-n jurul capului. Într-o mînă are un pahar de rachiu, în cealaltă un ciomag. Se-apropie de noi, răcnind cavernos:

- Rupeni ’29! Rupeni!

Ne consultăm din priviri. Enigma fonetică persistă. Brusc, zdrahonul se potolește și-arată cu bîta spre placa de lemn:

- Aista-i locu’meu!

Instantaneu, Radu a și luat poziția de drepți.

- Sănătate! deschid eu un canal de comunicare.
- Ziua bună! îl întîmpină și Alex. Radu se retrage cu pași mici, ca la fotbal, cînd pui zidul.

Rahan II nu răspunde nimic. Se-ncruntă, îl caută pe Radu și soarbe rachiul. Înghițim și noi din bere, cu ochii pe ciomag.

- Frumos îi grîu’ anu’ ista! mormăie ciobanul, privindu-l fix pe Radu.
- Adevărat! zice Radu, repede și fără să-l roage nimeni.
- Da’ s-a stricat tăt. Porumbu’-i mai frumos ca grîu’!
- Și asta-i adevărat! adaugă Radu.

Conversația se-oprește, din lipsă de chef sau de vocabular. Ciobanul se-ntoarce la dugheană, înjură și cere încă un rachiu. Noi ne vedem de beri pînă ne plictism. Pe seară, mergem înapoi la gazdă, care ne-așteaptă cu brînză, ceapă și ciorbă de fasole fiartă-n tuci. Ciobanul e bărba-su și n-a făcut rău nimănui, niciodată. Doar noaptea, cînd se-mbată, mai bubuie cu ciomagu’ prin curte. Ultima oară, a pisat cîinele acu’ o lună. E-al treilea-n ultimu’ an. De-atunci, n-au mai luat altul.

Cam asta-i povestea lui Rahan din Apuseni. Prin sat, ni s-a explicat că fusese miner în Valea Jiului și că gazda îl luase de pe drumuri ca să aibă grijă de vite. Mai multe vă poate spune Radu. Aveți, însă, grijă: e scriitor și s-ar putea să vă zică altă poveste.

sursa foto

NL nr. 16, anul II, iunie 2008

Am primit acum cîteva zile de la Adela (Adela Greceanu, cunoscută ca poetă, dar care e și realizatoarea unei emisiuni radio) înregistrarea cu prezentarea pe care am făcut-o Florii de menghină, cartea Svetlanei (Cârstean), la Tîrgul de carte. Am întrebat-o pe Adela dacă aș putea-o folosi și, iată, acum dau drumul la… voce. Vocea mea cu care nu reușesc să fac priză… Aia pentru public, în care eu descopăr ce mi-este străin. Decid să transcriu ceea ce am spus acolo despre Svetlana, dar trebuie să ajustez, să îndrept, din mers. În fond, titulatura rubricii mele la asta trimite. La dezordinea volubilisului, la spontaneitatea care crește în mai multe direcții deodată și care are nevoie de forme de ordonare naturală. Așadar… o mostră. Dau drumul la bandă (și la foarfecă):

O să încep cu o confesiune. În 1994 publicam o carte, Juventus – un poem lung despre ce înseamnă să fii tînăr, adică nu frumos și puternic, ci fără viitor, nepregătit pentru viață, foarte vulnerabil, într-o lume care nu ți se potrivea de nici un fel (cea de dinainte de 1989 și imediat după). Și cineva mi-a spus, după ce a apărut cartea asta a mea: „Știi, e o fată, Svetlana Cârstean o cheamă, care scrie cam cum scrii tu, sau, în orice caz, dacă o s-o citești vreodată, o să descoperi în ea o prietenă”.

Și-aveam să văd asta după un an de zile, cînd am citit un poem numit Floarea de menghină în volumul colectiv Tablou de familie. Era un poem extraordinar de puternic, despre ce înseamnă să fii nepregătit pentru viață, foarte tînăr, vulnerabil, într-o lume care nu ți se potrivea de nici o culoare… Ea a găsit o emblemă frumoasă, ca sonoritate și ca metaforă vreau să spun, realității ăleia sinistre în care am crescut, copii, adolescente, și eu, și ea. „Floarea de menghină” era patria noastră, care nu ni se potrivea, era societatea aia ca o fabricăcomunistă în care trăiam, „floarea de menghină” putea fi facultatea în care am „studiat” amîndouă, „floare de menghină” puteau deveni, uneori, chiar familia sau prietenii tăi. „Floarea de menghină” puteai fi tu însuți/însăți pentru tine. În fel și chip! Svetlana a exorcizat frica interioară și nebunia exterioară reprezentate de „floarea de menghină” scriind despre ea, „floarea”… (și-n timp ce transcriu îmi vine în minte floarea aia devorantă din filmul The Wall al celor de la Pink Floyd – și-aia de menghină, în felul ei! )

Am văzut acum cîțiva ani un film minunat, la care țin foarte mult: Oblio, povestea copilului cu cap rotund care se naște într-o lume de capete țuguiate. Părinții îi pun un țugui ca să semene cu toți ceilalți, dar cînd e descoperit, cînd îi cade țuguiul și vede toată lumea că el e un „cap rotund”, e alungat în pădure, unde ar trebui el să se rătăcească pentru totdeauna și… să dispară.

„Pădurea” în care Svetlana a stat ascunsă multă vreme nu e o pădure cu copaci, ci cu flori – doar că florile sînt cam sinistre, pentru că sînt „de menghină”. Menghina e o metaforă a constrîngerii și a greutății de a fi într-o lume care te sufocă în fălcile ei (te poate și zdrobi!).

Svetlana Cârstean, Floarea de menghină, Editura Cartea Românească, 2008

Svetlana e o scriitoare cu care eu am afinități. E, cu adevarat, o „asemănătoare”, cu un cuvînt al lui Gellu Naum (căruia îi este dedicat un poem din carte). Vreau să spun că multă vreme, mai ales la începutul anilor ’90, m-am simțit tare singură în literatura română. Știam că mai e Svetlana, dar ea nu se vedea. Apăruseră unii cu care nu aveam nici o legătură, cel puțin asta era senzația mea atunci. Dar au început, încet-încet, să se adune și alții, tot mai mulți. Printre ei, și „asemănători”. Așa că pot zice că mă simt bine acum în „tabloul de familie” pe care încerc să-l construiesc, așa cum a făcut și Svetlana cîndva, ca să reziste, printre atîtea „flori de menghină”, cu varii aspecte. Tabloul ei „de familie” din anii ’90 e frumos, cu prieteni – unii au dispărut din cadru, dar n-are nimic, apar alții. Mereu apar alții! Înainte să ajung aici, am ascultat pe siteul Cărții Românești promo-ul cu vocea Svetlanei: vocea ei de copil care citește o listă de nume… tabloul ei de familie! În care sper să intru și eu!

Să mai spun că, în afară de faptul că am o mare prețuire pentru ea ca scriitoare, am și o mare prețuire pentru ea ca om. Eu am început din ce în ce mai mult să mă uit nu numai la cum scriu scriitorii, ci și la ceea ce sînt ei ca oameni. Svetlana e un om adevărat. A știut să aștepte – incredibil! – mai mult de 10 ani… Putea să publice. Numai cine n-a vrut nu și-a publicat o carte de poezie în anii ăștia. Puteai să publici la începutul anilor ’90 pe banii tăi – cred că s-ar fi găsit acești bani. Sau vorbind cu cineva, nu? S-ar fi găsit un prieten, un amic, un… binevoitor. Ea este însă o ființă orgolioasă și miza ei e mare, mai mare decît publicatul unei cărți. O prețuiesc și pentru faptul că a știut să aștepte atît de mult… în orgoliul ei, protector… și, pentru faptul că nu s-a grăbit și n-a dat din coate de nici un fel, o respect din tot sufletul. Poate că, așa cum spunea și Mircea (Cărtărescu) mai devreme: Cei din urmă vor fi cei dintîi…

Aici se termină banda. Mai spuneam eu ceva despre floarea absentă din buchetul ăla despre care vorbește undeva Mallarmé. Ziceam că, de cîte ori apare un poet nou, se adaugă o floare (acum „de menghină”) la buchet. Că e un poem al anilor ’90, despre lumea comunistă, cu tot sistemul ei de „menghine”, altfel văzută decît aveau s-o descrie cei mai tineri decît noi. Că lucrurile astea ar fi bine să fie puse/citite în contextul în care au apărut. Publicat astăzi, în alt timp, poemul trebuie citit, ca întreaga carte în care e integrat, ca o pledoarie pentru libertatea individuală – care înflorește, pînă la urmă, în pofida naturii mereu, mereu schimbătoare a constrîngerilor de tot felul („menghinelor”). Ar mai fi fost de adăugat ceva despre celălalt volet al cărții ei, simetric „menghinei” – cofetăria. Cofetăria – poem în care există și un Mare Cofetar cu care naratoarea vorbește despre „cofetărie” – rimează bine aici cu poezie! -, iar Marele Cofetar e… chiar Gellu Naum. Dacă o luăm pe direcția asta, volumul e și unul despre poezie. Și o confesiune. Poveste.

Despre cum transformi „floarea de menghină” în aliatul tău, despre cum e să locuiești în floarea de menghină și să te întrebi: „Cine pe cine, floare de menghină?”. Despre cum te poți transforma – de bună voie și nesilit de nimeni – în floare, sfidînd menghina!

Volumul ascunde multe alte surprize, ca orice carte adevărată. Semnificații, cum s-ar zice. Sau, ca s-o citez pe Svetlana: „There/ are/ new messages in your box!”. Și cînd nu te aștepți.

Svetlana Cârstean, Floarea de menghină, Editura Cartea Românească, 2008

NL nr. 16, anul II, iunie 2008

La pagina 28 din revista pe care tocmai ați deschis-o, Némethi Barna scrie un articol documentat și plin de tîlc despre cum a apărut faimoasa Penguin Books. Dincolo de amănuntele savuroase și de mesajul textului (curajul, nonconformismul și flerul unui editor se pot transforma în succes), articolul se încheie deschizînd o problemă foarte importantă a pieței de carte din România momentului. Aș putea spune, riscînd să sune pompos, o problemă a culturii române contemporane. Problema traducătorului. Deschideți cîteva site-uri de edituri românești, mari, importante, aș zice chiar de succes financiar, căci nu cred că oamenii de acolo publică doar de amorul artei. O să vedeți pe foarte puține dintre aceste site-uri prezentați traducătorii. Deși, cum spune Némethi Barna, 80% din piața de carte din România se compune din traduceri. Deci și producțiile editurilor respective. Deci și cîștigurile lor. În fericitele cazuri în care numele traducătorilor apare, nu ni se spune nimic mai mult. Un ins acolo, să zică mersi că i s-a pronunțat numele… Amintesc în treacăt că pe site-urile marilor edituri ale lumii civilizate numele traducătorului apare exact la același nivel cu numele autorului cărții respective, cele două fiind separate de o bară oblică. Apoi, în articolele-teasing din ziarele românești, atunci cînd redacțiile respective se hotărăsc să folosească totuși spațiul destinat reclamelor la detergenți și în astfel de scopuri inutile, nu apare aproape niciodată numele traducătorului. Menționez doar ca exemplu, ca să nu se creadă că vorbesc abstract, fragmentele din jurnalul lui Che Guevara, la care știu, din întîmplare, cît au muncit doi prieteni ai mei. Mai mult, la minunatele lansări de carte de la tîrguri – nu că ar avea vreun sens lansările triste la standurile și mai triste ale unor mari edituri românești, dar totuși – traducătorii cîteodată nici măcar nu sînt invitați. Nu să vorbească despre munca lor, să ne înțelegem, ci să asiste. Nu. Cînd am întrebat, din curiozitate, de ce se întîmplă așa ceva, mi s-a răspuns că se preferă ca vorbitori personalitățile cunoscute, eventual de la televizor. Atît despre gloria traducătorului, care ar avea avantajul că e gratis.

Despre felul în care sînt plătiți traducătorii s-ar putea vorbi mult și bine. Vom încerca să o mai facem în numere viitoare, consecvenți ideii cu care am pornit revista, dedicînd spații generoase traducătorilor români. Ce pot să spun eu acum ar fi că mi-a trecut prin minte următoarea strategie: să-mi însoțesc toate textele pe care le scriu, în diverse publicații și pe diverse teme, de următoarea banderolă: TRADUCĂTORII ROMÂNI CER SĂ FIE PLĂTIȚI CA ÎN ALBANIA. Acolo tariful pentru traduceri din limbi străine în limba albaneză se pare că ar fi 5 euro/pagină. Există legi create la presiunea uniunilor de scriitori și traducători din țările respective. E o măsură de protecție minimală pentru culturile care trăiesc din importuri. La noi, tariful pentru traduceri e în jur de 2,50 euro/ pagină. Dacă se emit pretenții, ni se răspunde că cu atît traduc și marii traducători, premiați, oameni venerabili. Iar dacă nu vrem, sigur vin tineri, studenți, care traduc și cu 1,87 euro. Situația nu s-ar putea schimba decît prin unirea traducătorilor într-o breaslă eficientă. Dar editorii pot sta liniștiți, românii se unesc greu. Căci pe cine să punem, nu, președintele traducătorilor? Pînă să ne lămurim în acest sens, ne uităm cu jind la frații albanezi.

În ceea ce mă privește, deși aș vrea să mai fac și alte lucruri în viață, traducerea de cărți mi se pare una dintre cele mai frumoase meserii la care mi-a dat acces Facultatea de Litere. Stau liniștită la gîndul că dacă o să dau faliment în toate celelalte îndeletniciri, o să pot oricînd să traduc o carte (sper ca și după acest articol!). Dar atenție, dacă n-ați tradus pînă acum nici una, să nu credeți că e treabă ușoară. Cunoașterea limbii respective e o condiție minimă, dar departe de a fi suficientă. Traducînd cele două cărți de pînă acum și funcționînd în lumea cărții, am întîlnit și editori de toată isprava, intelectuali și oameni de mare calitate. Dar nimeni nu-ți oferă mai mulți bani din prietenie, iar editurile sînt un business. E nevoie de atitudine și de reglementări. Și de puțin curaj. Și propun să începem modest, dorindu-ne nu cei peste 20 de euro/pagină din UE, ci cei 5 euro/pagină din Albania!

NL nr. 16, anul II, iunie 2008