Nu degeaba au făcut comuniștii blocuri: cineva trebuia să le și ocupe. Din specia nouă a migratorilor, e bine să te ferești de chiriași. Sînt vorbăreți, încăpățînați și, mai ales, au prostul obicei să se simtă ca acasă.

De ceva timp, am fost invadat de jos și din lateral. Dedesubt, un cuplu simpatic, sub 30 de ani, potolit, numai unt și miere pe scară. Genul pereche ecologistă, care pleacă la serviciu pe role și împarte pîinici și coronițe flower-power vecinilor. La atîta generozitate, naiv să fii să nu caști bine ochii. Sîmbăta, a venit și plata: de la două la șase, simfonia burghiului și-a bormașinii. Cu o regularitate de criminal, vecinul și-a pus în practică hobby-ul: găuritul pereților, în vederea unor operațiuni de montaj. La foc mic, cîte un șurub la zece minute, urmat, probabil, de contemplarea proaspetei opere de artă. De o echipă de instalatori, care să termine treaba într-o zi, nici vorbă. Întotdeauna e mai plăcut să faci lucrurile cu mîna ta. Metodic, timp de-o jumătate de an.

În lateral, și mai rău. Mă culc într-o noapte și, cînd să trec în lumea viselor, sar mai rău ca la Haydn: douăsprezece lovituri de gong. Arunc cearșaful, lipesc urechea de zid, la timp ca să prind ultimele zvîcniri ale arcului. Mă îmbrac în viteză și fug pe scara B. Apăs cu toată puterea pe sonerie.

- Cine e? se răstește o voce de bătrînă.
- Vecinul.
- Care vecin?
- Ăla pe care faceți experiențe cu pendula. Opriți-o sau mutați-o-n altă cameră!
- Aoleu, puiule… Da’ m-am obișnuit să dorm cu ea…
- Puiul cheamă poliția, dacă n-o opriți. E clar?

A fost, pînă săptămîna următoare, cînd baba a întors din nou resortul. Alte lovituri de gong, de data asta după-masa. Altă conversație prin ușă, cîteva vorbe nefilologice și amenințarea că vorbesc cu proprietarul (din întîmplare, mătușă-mea), și pendula a luat-o din loc, departe de nervii mei zdruncinați.

Despre vecinii de deasupra, nu vă mai spun. Îi știți. Sînt cei doi obezi, cu potăile insomniace: un brac și-un chihuahua. Grădina zoologică doarme în același timp cu ei: de la patru dimineața, pînă la două la prînz. Aici, încă lucrez la problemă. Poate-l chem pe vecinul de jos, să-mi prindă combina în tavan.

sursa foto

NL nr. 17, anul II, iulie-august 2008

Făcusem un pachet de cărți de luat cu mine la casa de vacanță de lîngă pădure. Pe cîteva le-am pomenit în rubrica din numărul trecut, dacă tot am fost întrebată ce voi citi peste vară. Dintre cele înșirate de mine, n-am deschis una! Nu tu Sloterdjik, nu tu Miłosz, nu tu Foucault, nimic!

Mai întîi ne-am apucat de refăcut căsuța cumpărată anul trecut. Lucrările nu au durat, așa cum ne-am plănuit, două săptămîni, ci mai mult de o lună. Luasem și computerul cu mine, dar în șantierul ăla nici că era chip să-l deschizi. Apoi mai erau de făcut pe-afară tot felul de mici operațiuni (în verde) legate de livadă, de vie, de trandafiri. Am mai răsfoit cîte ceva, dar am preferat să mă uit cum se cămășuiește o casă, cum se vopsește, cum se vătuiește, cum se pun lambriurile, cum se toarnă ciment, cum se pune adezivul, cum se dă cu ulei de in și tot așa. Am stat de vorbă cu muncitorii, i-am ajutat cît am putut, deși nu era treaba mea, am tras și cu urechea la conversațiile lor mustind de umor, de ironie și autoironie, cum nu mi-am închipuit. N-am regăsit încă felul lor de a vorbi și de a gîndi în literatura română. Dacă aș fi fost un scriitor realist, aș fi avut ce învăța de la ei. Sînt, de altfel, meșteri mari și la vorbit. De fapt asta fac opt ore pe zi: construiesc și vorbesc unul cu altul. Am reușit să-mi recitesc teza de doctorat (pe care plănuiam s-o transform în carte în toamnă) dimineața, între șapte și opt, pînă apăreau ei încărcați cu bormașini și mixere pentru ciment și alte alea. Seara, după ce plecau, aveam tot felul de făcut, de strîns, de curățat. Mi-au venit o grămadă de idei în orele astea matinale sau în cele în care am încercat să înaintez cu toată foșgăiala aia din jurul meu. Dar de cînd am terminat-o mi se pare că a trecut atît de mult timp…

A fost o vară lungă, cu o întreagă poveste cu internările lui Bogdan în spitale, mai întîi pentru un tratament, apoi pentru operație. Din fericire, Danda a fost plecată cu familia prietenei ei la Bran, apoi în tabără la Predeal. Am rămas cu casa în lucru și cu toate pe cap. Între timp au venit și prietenii noștri olandezi, Mieke și Ronald, de care a trebuit să mă ocup singură (nu-i puteam lăsa în București, de unde am plecat împreună după ce s-a rezolvat cu bine cu Bogdan). Sigur că n-am putut citi nimic. N-am avut timp, nici chef, nici liniște pentru asta. Nu mi s-a întîmplat niciodată să treacă atîta vreme fără să deschid o carte. Niciodată!

Dacă n-am citit, cu atît mai puțin mi-a stat gîndul la scris. N-am pus un rînd pe hîrtie de la mijlocul lui iulie pînă acum (1 septembrie). Nici măcar textul pentru festivalul de la Struga nu mi l-am mai scris (m-am gîndit că mă voi descurca vorbind liber la temă). Spre Struga am plecat cu trenul.

Ihab Hassan

Am avut o cușetă de la București la Belgrad și apoi, la întoarcere, de la Skopje la Belgrad și de la Belgrad la București. Cum visul meu de copil a fost să am o căsuță pe roți, m-am simțit cum nu se poate mai bine, după o vacanță atît de agitată. Experiența asta am mai trăit-o acum cîțiva ani, cînd am călătorit spre Slovenia, spre Festivalul de poezie de la Medana. În tren, la dus, am recitit cu enormă plăcere The Postmodern Turn a lui Ihab Hassan. Nu m-a mai interesat postmodernismul de data asta, m-a interesat numai și numai Ihab Hassan (față de care nu simt nici un fel de anxietate a influenței, dimpotrivă!). Citeam lucruri pe gustul meu, „paracriticisme” (și de-ale mele!), în timp ce pe fereastră peisajul se schimba continuu, din mers. Nici un loc nu s-ar fi potrivit mai bine lecturii lui Hassan ca trenul, cu tot cu legănatul lui, cu perna aia uriașă pe care îmi sprijineam spatele și cușeta aproape retro (de fapt o vechitură, dar simpatică și realmente curată). La întoarcerea de la Struga am citit din volumele de poezie primite de la colegii mei din alte țări. Chiar și în spaniolă, limbă pe care nu o cunosc, dar care – surpriză – pare cît se poate de limpede pentru creatura latină care sînt. Cel mai mult mi-a plăcut însă o carte scrisă în aromână – un fel de română arhaică, plină de expresivități involuntare. Am citit puisii. Da, puisii (cum se zice la poezii în aromână). Despre suflet. Sufletul domnului timid care mi-a oferit cartea și care nu vorbea nici o limbă străină lui.

Sînt acum din nou în căsuța de lîngă pădure. Am deschis – după două luni – și computerul. Aș fi vrut să scriu despre Struga, despre prietenii mei de-o săptămînă, poeți cu toții, dar aș fi depășit cu mult cele 4.500 de semne ale rubricii. Aș fi scris despre Ihab Hassan, atît de puțin cunoscut în România, despre cît este el de important pentru scriitorul care sînt. Dar și pentru el am nevoie de mult mai mult spațiu. Aș fi scris despre spitalele românești. Aș fi scris despre cum e să nu scrii, să nu citești, scriitor fiind. Dar ăsta este un capitol de carte. În nici un caz nu m-aș plînge – de lipsă de timp, de condiții etc., atît de importante pentru unii scriitori. Eu cred că e nevoie, ca să fii scriitor, și să uiți că ești scriitor. Să lași condeiul pentru… sapă, călimara pentru brazdă (nu invers, ca-n nu știu ce poezie testamentară)! Cîte nu se întîmplă atunci! Dar ăsta e un capitol de carte, cum spuneam. Cît despre citit… Un singur exemplu. Am așa o poftă încît am reînceput – a treia oară – o carte a lui Murakami și uite că merge, mi se pare aproape OK. Asta pînă să trec la cărțile de pe lista pe care mi-o întocmisem la început de vară.

sursa foto

NL nr 17, anul II, iulie-august 2008

Prima dată cînd am auzit despre existența unui lucru numit blog, acum cîțiva ani, un prieten mi l-a descris așa: e un fel de jurnal on-line. În consecință, m-am gîndit imediat la blog ca la o formă utilă și dinamică de arhivare a propriului jurnal intim. Aveam, deci, să-mi depun panseurile personale pe net și nu pe propriul calculator, așa cum era atunci, și nici pe caietele prăfuite ascunse în gura unei sobe nefuncționale din casa alor mei, așa cum fusese înainte. Pe net, adică întotdeauna la purtător. Adică foarte comod. Între timp m-am lămurit că blogul poate conține mult mai multe lucruri decît jurnalul intim, deși, pe undeva, după cum spune și Cătălina George în interviul nostru (pag. 5), ideea de blog a rămas cumva legată de confesiune, de un tip sau altul de jurnal personal. Întrebarea este, însă, alta. Cît de intim și cît de personal poți fi într-un blog? Pentru că, atenție, e vorba despre ceva ce pui nu la adăpost, ci la vedere. Publicarea pe blog este absolut egală, moral vorbind, cu publicarea într-o carte. Poți fi sincer pînă la capăt într-un jurnal pe care îl publici în timpul vieții tale? Eu cred că nu poți fi, dacă ești o persoană echilibrată mental și integrată social. E imposibil. Eu, cel puțin, declar că nu pot. Sigur, poți să scrii despre diverse lucruri, poți avea grijă să nu-i lezezi pe cei care contează, dar asta e departe de a fi ceea ce se numește un jurnal intim, autentic, sincer și defulatoriu.

Să nu uităm că pentru jurnale intime adevărate s-a murit sau s-a făcut pușcărie în timpul comunismului. Libertatea e acum garantată, dar, pe de altă parte, nici societatea consumistă nu iartă. Îți permiți să rămîi fără job de dragul de a fi sincer pe blog? Cînd o să văd primul blogger într-un asemenea impas, o să-mi schimb părerea. Așadar, blogul nu schimbă cu nimic convenția. Doar ușurează expunerea.

Există, desigur, varianta pseudonimului, larg răspîndită în blogosferă. La adăpostul pseudonimului se poate face orice. Eu sînt însă dintre aceia care s-ar rușina la culme să folosească un pseudonim. Mi se pare un fel de a trișa. Aș vrea s-o fi văzut pe „luciat” luptîndu-se cu o redacție venerabilă pentru a-și impune propriile păreri despre cărți și punîndu-și astfel în joc locul în lume. Altfel, totul devine atît de ușor încît nu mai are nici un sens și miroase a deșertăciune. Trebuie să fii construit într-un anumit fel ca să poți folosi pseudonim.

Apoi, blogul mai presupune și acea interacțiune cu cititorii, lăudată de pildă de Cezar Paul-Bădescu (pag. 18). Dar e vorba despre o interacțiune adevărată? Chiar ai ceva de cîștigat din acea coadă de comentarii, cele mai multe cretine, care se așază voioase în urma textului tău? Eu una mă îndoiesc. E clar că nu voi fi în viitorul apropiat o candidată la faima de blogger. Cel puțin în zona literar-confesivă. Iar în zona criticii și a comentariului de carte, am rezerva de mai înainte. Nu mă emoționează comentariile neasumate. M-ar interesa părerea unui om viu, în carne și oase, care riscă ceva spunînd un lucru sau altul despre cartea mea. Altfel, și în fața blocului se poate înjura și nu înseamnă nimic.

Nu mă revolt însă împotriva blogurilor. Meritul lor cel mai mare într-o cultură înțepenită în prejudecăți ca aceea din România e că au dinamizat peisajul. Că se poate citi, de pildă, un blog ca acela al băiatului din cartier despre care vorbește Ana Chirițoiu (pag. 16). Va mai trece mult pînă cînd o editură românească să aibă curaj să publice un asemenea text. Sau pînă cînd un critic român influent, fie el și cunoscător al revistei lui Bogza, să-și asume recomandarea unei asemenea cărți, plină de cuvinte scabroase și de greșeli de gramatică. Și totuși acolo există literatură, bine camuflată. Așa cum există și în blogul lucrătorului la bancă sau al băiatului gay.

NL nr. 17, anul II, iulie-august 2008