Am un amic pasionat de șosete. A adunat vreo trei sute de perechi: de vară, de iarnă, de munte, de mare, de fotbal, de ski, de plimbare sau de muncă. De fiecare dată cînd mă văd cu el, îmi povestește despre ultimele achiziții: nu știu ce model cu picățele de la Pull and Bear sau colecția de jogging de la Intersport. Umblă cu cataloagele la el și, cum îi scapă ceva-n țară, se urcă-n mașină și dă o fugă pînă la Parndorf sau la Viena. Dacă, printr-o minune dumnezeiască, șosetele ar crește peste noapte-n pomi, primul la strîns recolta ar fi amicul meu.

Alt prieten e înnebunit după adidași. Nu orice fel de adidași, să ne-nțelegem, ci numai cei produși de firma Adidas. Pasiunea lui? Să adune cît mai multe cutii albastre cu trei dungi albe. La fiecare început de săptămînă, îl găsiți dînd tîrcoale reprezentanțelor, în căutare de noutăți. Cînd nu mai are ce pune-n portbagaj, înfige modemul în laptop și dă comezi prin State, după ultimul Gazelle sau Stan Smith Classic.

Ultimul amic are o feblețe față de col-roulé-uri. Le cumpără de-oriunde, în zeci de culori: verzi, gri, maro, bleumarin, roșii, grena. Cum vine toamna, sare în pulovere. La trening sau sub sacou, ai senzația că le poartă pe post de tricouri. Îl recunoașteți ușor, e singurul cu un colac de lînă atîrnat de gît. Pentru el, ar trebui inventat col-roulé-ul de vară, din material ușor și răcoros.

Toți cei trei prieteni mă invită acasă la ei și-mi deschid dulapul. „Bătrîne, asta-i viața!”. Nu vreau să-i contrazic. Eu văd altceva acolo. Cînd umblu la șifonier, mă trec fiorii. De undeva de sus, îl văd pe fiu-meu azvîrlind totul într-un sac și sacul pe geam. Așa am făcut și eu cu dulapul lui bunică-meu.

sursa foto

NL nr. 18, anul II, septembrie-octombrie 2008

Am primit acum cîteva zile pe e-mail un manuscris. O carte a unui… traducător! Cu permisiunea autoarei, am să spun despre ce e vorba. (De altfel, autoarea ne-a dat cu ceva timp în urmă un fragment din ceea ce noi nu știam atunci că este o carte și l-am publicat în Noua literatură la rubrica „Scriitorul discret”.) Este o carte de o sută și ceva de pagini. Se numește Traducerile din poveste. De-a lungul ei, autoarea, o povestitoare plină de farmec, rafinament, umor, cultură (în sensul cel mai bun al cuvîntului, adică fără bombasticisme și înfiorări, dar cu o reală, autentică plăcere a cărților frumoase), plimbă cititorul printr-un fel de bibliotecă a autorilor favoriți. Pe mulți dintre ei i-a tradus în românește, pe unii doar ar fi vrut, pe unii i-a întîlnit, pe alții doar a visat să-i întîlnească. Povestește cum traduce, cum lucrează cu povestea pe care o are în față și cum lucrează povestea asupra ei. Povestește despre ea însăși și despre durerile ei de neînțeles pentru ceilalți (aici m-aș opri și aș face un semn discret, uman, de solidaritate!). Dacă ar fi să fac pe criticul serios și să încerc să încadrez cartea în genul ei, este vorba despre o carte de non-ficțiune, scrisă însă cu mijloace pur literare și de cea mai bună calitate. O eseistică cu sonorități literare și cu adîncimi confesive. Adică ceva ce în România nu se numește nicicum și trezește mai degrabă suspiciunea.

Eu însămi am scris în acest gen și cineva mi-a reproșat, printre altele, că nu am avut suficientă rigoare academică! (Mi-ar fi putut reproșa la fel de bine că rîndurile nu rimează.) Luminița Voina-Răuț, căci despre ea este vorba, a scris o carte care ar merita să fie publicată imediat, promovată cum trebuie și eventual să aibă fragmente preluate în manuale, pentru a trezi pofta de lectură în tinerii liceeni. Realmente, traducătoarea-povestașă te face să citești sau să recitești Cortázar, Llosa, Juan Marsé, te plimbă ca un ghid simpatic prin casele de traducători, creionînd chiar atmosferă de adevărat romancier (de pildă cînd povestește despre Rhodos), în fine, te ține în puful lecturii de la început pînă la sfîrșit. Informațiile culturale sînt multe și prețioase și vin de la un hispanist adevărat. M-am simțit pe alocuri rușinată, pentru că la rîndul meu am scris de multe ori cu superficialitate despre lucruri spaniole. Doza de confesiune nu e însă însemnată și poate aici ar fi putut apăsa pedala mai mult. Dar în acest tip de cărți dozajul între confesiv și eseistic ține de rețeta fiecăruia.

Nu știu ce face Luminița Voina-Răuț cu frumoasa ei carte în acest moment. Dacă aș avea o editură, aș publica-o imediat. Dar mă aștept ca în România o asemenea carte să întîmpine probleme de încadrare (pe lîngă cele inerente, de vînzare). La urma urmei, cîți dintre criticii serioși ai țării ar putea înțelege în primul rînd genul în care se încadrează o asemenea carte? Eu pot să spun că în ceea ce mă privește, un singur recenzent a înțeles ce scrisesem eu, Simona Sora. Nu importă dacă i-a plăcut sau nu, mă refer strict la încadrarea cărții în genul ei proxim. Într-un fel, Traducerile din poveste au nimerit într-o lume cam barbară. Și mă întreb cîte astfel de cărți nu așteaptă prin fișierele multor scriitori români, unii dintre ei mai discreți decît ar trebui…

Am aflat cu indignare, chiar înainte de trimiterea revistei la tipar, despre reducerea finanțării Institutului Cultural Român. Cred că ICR a ajutat mult literatura nouă din România și cred că, indiferent de simpatiile noastre personale, trebuie să fim solidari cu ICR ca instituție și să denunțăm această măsură anticulturală.

NL nr. 18, anul II, septembrie-octombrie 2008