Luna aceasta, n-am predat la timp textul de rubrică. Și, dacă tot am făcut-o de oaie, m-am gîndit să scriu chiar despre ceea ce nu ne supără deloc (cînd aplicăm metoda altora) și ne scoate din minți (cînd ni se întîmplă nouă): întîrzierile.

Exemple ar fi cu duiumul, de la profesorul care ajungea sistematic la facultate cu un sfert de oră peste sfertul academic, pînă la autorii de benzi desenate care nu predau la timp planșele pentru revistă și erau aduși pe sus la redacție, să-și termine opera. Există o filosofie a întîrzierii, care, printr-o rafinată combinație de resorturi psiho-patologice și estetice, găsește motivații superioare uitării, dezinteresului sau pur și simplu măgăriei: fie clipa se dilată bergsonian și capătă elasticitatea „duratei eterne”, fie momentul devine o suprapunere de alternative „multiversice” (în care, scindat în variante cuantice, îți poți fuma țigara acasă și ține, simultan, cursul de teorie narativă la școală).

Nu știu dacă, prin vreo extensie a universurilor alternative, profesorul nostru sau desenatorul lui Nasdine Hodja din Pif-urile de altădată ar fi reușit să-i citească pe Deutsch și Hofstadter, dar nimic nu-i putea scoate din tabieturile lor inofensive, prin care secunda rămînea blocată într-un prezent perpetuu. Ba chiar Angelo di Marco, desenatorul șaptezecist, împinsese arta întîrzierii atît de departe, încît, pentru a fi terminate, planșele sale nu mai conțineau decît fizionomii în prim-plan și corpuri schițate. În spatele lor, în locul decorurilor sau al detaliilor de plan secund, nu întîlneai decît o multitudine de spații albe.

Bineînțeles, nici eu n-am fost mereu ușă de biserică. Împreună cu amicul Mihnea, am născocit o metodă prin care să ne batem joc de timp și, în cele din urmă, de noi: să vedem cine întîrzie mai mult la miuța de iarnă din fața Muzeului Antipa. Cînd e vorba despre fotbal, numai nebunii și plictisiții de viață își pot propune să nu ajungă la timp; noi eram și una, și alta. Invariabil, ultimul sosit îl întîmpina pe nefericitul care îngheța pe teren cu formula: „Ei, cum e cu așteptatul?”. După care urma o mișcare circulară a mîinii, similară celei pe care o face agentul în intersecție, cînd nu știi dacă te înjură sau te îndeamnă să circuli. La fel de invariabil, filosoful-microbist se alegea c-o minge în spate și-o urare imposibil de reprodus.

Am ținut-o așa multă vreme. Întîrziam pe rînd, metodic, nevinovat. Azi cinci minute, mîine zece, peste o săptămînă o jumătate de oră. Timpul se dilata; răbdarea noastră, la fel. Pînă cînd, după vreo două luni de întîrzieri, n-a mai venit niciunul la meci. Asta se întîmpla acum trei ani. De atunci, tot aștept să sune telefonul și să aud o voce binecunoscută, făcînd bilanțul: „Ei, cum e cu așteptatul?”.

Cît despre terenul de pe Antipa, a rămas pustiu. Primarul – om gospodar -  l-a săpat și i-a trîntit și-un rond de flori. N-o să ghiciți niciodată ce i-a pus în mijloc: un ceas.

sursa foto

NL nr. 19, anul II, noiembrie 2008

Zicea Foucault în 1969 că autorul nu va fi, în viitor, decît un „murmur” anonim, o funcție – funcția-autor. Asta înseamnă că va fi doar la originea unor serii de analogii (el le gîndea în interiorul literaturii, culturii, dar lucrurile au luat-o și spre alte direcții). Funcția-autor „este caracteristică unui mod de existență, de circulație și de funcționare a anumitor discursuri în interiorul unei societăți”. Prin „discursuri” a se înțelege (azi) acest (inter)text de muzici, filme și imagini pe care îl găsești pe bloguri și myspace-uri. A se înlocui societate cu micro-societate! Funcția-autor nu e legată nici de starea civilă a autorului, nu e situată nici în ficțiunea operei. Nici măcar nu trebuie să scrii cărți pentru asta. Poți să fii autorul unei teorii, al unei idei. Am putea adăuga, de la noi, orice: poți fi autorul unui concept, al unei inițiative, al unui cuvînt cu mare rezonanță, generator de efect de ecou și tot așa. Autorul e un joc de atribuții și de proiecții.

Ce puțin l-am înțeles pe Foucault pe cînd îmi scriam, pe la sfîrșitul anilor ’90, teza de doctorat despre autor… Așadar, sînt (și) o funcție-autor. Una (aproape) exterioară textelor mele (nu cum o explică Foucault). În SPFC (Simona Popescu Fan Club!), cîțiva oameni inteligenți și cu gusturi adesea asemănătoare cu ale mele se adună sub numele meu care e, iată, doar un pretext sau o… umbrelă. Postările care se fac în numele meu – mă rog, al clubului, dar, totuși, purtînd ca emblemă fotografia mea – sînt, în cea mai mare parte, OK. Ba chiar, adesea, felicit în gînd „utilizatorul” pentru cîte o replică inspirată. N-aș fi putut face mai bine. SPFC-ul e o extensie, o ficțiune auctorială, o dimensiune auctorială – care nu mă bruiază, pînă una-alta, pe mine, autorul real. Sînt o funcție într-o rețea. Dacă rețeaua s-ar schimba, poate s-ar schimba și „funcția”… Sînt un raport. Între cîteva idei pe care le împărtășesc, între niște mesaje care au plauzibilitate în spațiul „funcției” care-mi poartă numele, între niște imagini și niște muzici care au, într-o proporție considerabilă, legătură cu mine. Aș putea face o sumă din micile mesaje (inclusiv vizuale) intersectate ale „prietenilor” mei și să vorbesc, la rîndul meu, despre „funcția-cititor”, simetrică față de „funcțiaautor” (cititorul legat de mine, vreau să spun – și care nici nu e necesar să mă citească, de fapt, fiind, la rîndul lui, un „murmur anonim”).

M-am tot gîndit la cine o fi Cinevaul care administrează pagina SPFC, care alimentează „funcția-autor”. Cinevaul trebuie să fie din categoria cititorilor care țin necondiționat la cîte un autor – iubești un autor așa cum îți iubești, să zicem, fratele, necondiționat. Nu-l numea Baudelaire pe cititor nu doar „hypocrite lecteur”, ci și „mon-semblable, mon-frère”? Știu ce înseamnă să iubești necondiționat, ca un cititor neipocrit, un autor. Și eu sînt un cititor, nu doar un autor!

Plăcerea textului, emoția pe care ți-o dăruiești este, în felul acesta, mult mai mare. Cine să fie Cinevaul din SPFC? Am făcut-o pe Sherlock Holmes. Am văzut că Ana-Maria din Klausenburg (Cluj) are pe cap o frunză, cred că de viță-de-vie. Ar putea fi un indiciu! SPCF-ul îi trimite un buchet de margarete. Eu i-aș fi trimis niște struguri! Ca să mă lămuresc mai bine dacă e Ana cea care cîndva îmi scria e-mail-uri sub nickname-ul de „enfant terrible”, am dat un search cu numele ei și am nimerit peste „spațiul” altei Ana (o croată interesantă), decorat numai cu frunze de viță-de-vie și chiar de… volubilis! M-am întors la „copilul teribil”, care știe atît de multe lucruri care-mi plac. Ieri m-am întîlnit cu o fată care mi-a spus, hodoronc-tronc, „Trăiască balerinele!”. Mi-a trecut prin cap că ar putea fi chiar Cinevaul, adică personajul Barbara, care are ca imagine pe SPCF o… balerină. Ana, Barbara sau care ești, Cinevaule, mulțumesc pentru jucăria asta la care învîrt din cînd în cînd ca la un cub rubik pe care nu am de gînd să învăț să-l rezolv! Eu, autorul, mă uit cum merge, fără mine, „funcția-autor” (asta, ex-terioară, în spațiu, nu și timp, în „my?space!”).

Dacă aș intra, măcar o dată, pe club (făcînd excepție de la regula pe care mi-am impus-o), adică bruind funcția-autor? Aș putea trimite măcar niște fotografii („if you have some pictures of simona, send them to us, please”, zice SPFC) sau niște texte, niște traduceri („what’s more important: if you have any translations of her writings, in any language, or if you feel like doing one, please send them”). Dar las „funcția-autor” să se descurce, să-și vadă de treaba ei! Aș putea posta kestii, ca s-o dau peste cap sau să particip cumva la „funcția-autor”, s-o distrug sau să-i dau o dimensiune și mai ficțională, s-o îndepărtez sau s-o apropii de mine, cea reală. Să nu las funcția-autor să mă substituie. Doar că ea nu e o substituție…

Ieri am intrat pe clubul lui Proust. Fondul este un desen făcut lui Proust mort. Pe acest fond „rulează” viața pe care i-o (re)dau prietenii lui, peste 2.400, parcă, unii vii, alții nu. Uneori prin simple mesaje care par, în context, suprarealiste (și tulburătoare cumva). „Mr. Marcel Proust, you continue to inspire! I appreciate the add and admire your work. I’d be honored to share my new music with you. I hope I hear from you soon! Alexandra”. „Merci pour l’ajout Marcel!!!”, îi scrie „Jules Barbey d’Aurevilly”. „Bonjour Marcel! – scrie trupa Inceste. – Merci de nous avoir ajouté. Viens sur notre myspace quand on te fera signe: nous mettons en musique ta plus longue phrase sous le nom de «Proustuction»!”. Altcineva îi trimite „bisous”.

Prieteni virtuali în jurul unei ficțiuni. Despre cititori reali în jurul autorului real, data viitoare.

sursa imagine

NL nr 19, anul II, noiembrie 2008

“Trebuie combătută persistența unor manifestări de boemie între tinerii scriitori. Ținuta morală ireproșabilă rămîne o datorie de onoare a unui educator al cititorilor, care refuză fățărnicia și duplicitatea, el însuși trebuind să îndeplinească normele etice pe care le propovăduiește pe calea artei. În viața de toate zilele, ca și în creație, tînărul scriitor trebuie să aibă neîncetat conștiința răspunderii sale de militant politic, de membru sau de candidat al partidului clasei muncitoare sau al detașamentului utemist prin care partidul își transmite influența în rîndurile literaturii.”

Mă întreb care ar fi azi acel tînăr scriitor care „are neîncetat conștiința răspunderii” pe care îl glorifica articolul de fond nesemnat din Gazeta literară nr. 12 de joi, 22 martie 1956… Oricum, scriau mult tinerii de la 1956, erau neobosiți Petru Dumitriu, Veronica Porumbacu, Mihai Beniuc…

Radu Cosașu scria destul de puțin, de pildă, dar deranja mult. Radu Cosașu „greșise” în Viața românească apreciind poezia lui Florin Mugur. Cel puțin așa spune tovarășul Mihu Dragomir în raportul său. Iar tovarășul Mihai Beniuc, la Consfătuirea tinerilor scriitori, zice: „Departe de mine gîndul de a atribui lui Radu Cosașu alt gînd decît putea să aibă un tînăr scriitor de astăzi, luptător cinstit pentru cauza literaturii”… Acesta din urmă greșise din nou pentru că vorbise despre „coexistența complicată a vechiului cu noul”, iar un coleg îl întrebase, vigilent, „cum stă cu spiritul de partid”. Și tot Mihai Beniuc, cam ca un venerabil critic de azi, dojenitor și sfătos: „Tinerii scriitori sînt chemați să ducă mai departe și mai sprinten sarcinile literaturii noastre. Dar cum? Mai pierzînd cu anii din calitatea de tineri și mai cîștigînd în calitatea de scriitori.”

Tinerețea era și în obsedantul deceniu o preocupare majoră, o miză. Exista revista Tînărul scriitor, deseori certată prin rubricile nesemnate ale Gazetei literare. Existau Consfătuiri ale tinerilor scriitori (unde principala problemă era cea a banilor de la Fondul literar!). Existau, exact ca azi, tineri ticăloși în zelul lor, tineri care scriau peste tot, care erau în toate juriile, care făceau și desfăceau. Doar că din toată agitația acelor ani și din operele celor mai gălăgioși, s-a ales praful și pulberea. Și, ciudat, sau poate nu, rezistă, ba chiar se citește cu delicii, cîte-o proză care în ochii serioșilor zeloși de la 1956 n-ar fi făcut cu siguranță prea mulți bani. Încercați să recitiți prozele, splendidele proze ale lui Radu Cosașu, care nu au nimic de plătit vremurilor, deși au fost scrise sub ele.

Același Radu Cosașu care spunea, atenție!, înainte de apusul oficial al realismului socialist: „în mod birocratic se confecționează prototipul noului în viață, impus rigid de unii critici și redactori și însușit mecanic de unii scriitori”, iar „conflictele pure, despuiate de complicațiile inerente realității, falsifică lucrările literare”. Să vedeți ce s-a abătut asupra lui, cum au sărit vajnicii apărători ai realismului socialist să-l pună la zid… Toți erau tineri. Unul, Savin Bratu, îi răspunde chiar duios, în numărul 23 al Gazetei literare din același an trist, 1956: „te cunosc de mult”. Îi reproșează „un fel de supraviețuire a adolescenței” și îi reamintește, ferm: „adevărul adevărat al vieții poate fi cunoscut numai prin înțelegerea marxist-leninistă a vieții”. Maturitate, deci. Să fim maturi. Și dacă cumva tocmai această incomodă, ciudată, enervantă și păguboasă „supraviețuire a adolescenței” este ingredientul miraculos, în ciuda vremurilor, în ciuda greșelilor timpului nostru, în ciuda tuturor păcatelor în care putem cădea, din cauza istoriei mari sau mici?

NL nr. 19, anul II, noiembrie 2008