Latest News Stream
Orice pisicar respectabil ştie că felinele au teritoriul lor. Unele se instalează în copaci, altele circulă pe ziduri sau se înghesuie sub maşini, de unde te privesc mic şi suspicios. Cum vine iarna, toate dispar, de parcă ar fugi la petrecerea neamului. Toate, mai puţin pisicile Facultăţii de Litere.
Prin anii ’80, s-a nimerit să fac liceul la Şcoala Centrală. Pe vremea aia, purta un nume ciudat (Zoia Kosmodemianskaia), pe care directoarea îl asocia unei luptătoare sovietice, iar golanii cartierului, unui act sexual accesibil doar iniţiaţilor.
Întotdeauna m-am întrebat ce rămîne după noi. Cu binoclul de metal negru, ciobit în lentila stîngă, pot vedea Primul Război Mondial prin ochii bunicului. Cu cravaşa din fildeş şi piele arsă de soare, îmi pot imagina hergheliile pe care le îngrijea la Moroieni. În fotoliul de postav vişiniu, sprijinit pe picioare în formă de cap de leu, îi pot simţi rochiile bunică-mii. Bufetul cu oglindă, muşcat de oxizi, zăngăne şi-acum de farfurii şi carafe. Patru inşi s-au chinuit să-l urnească din loc, cînd a trebuit să-l scot pe scară.
Spre deosebire de majoritatea prietenilor mei, oameni serioşi şi educaţi, am avut întotdeauna o slăbiciune faţă de telenovele.
Să presupunem că sînteţi un turist străin (de preferinţă, dintr-o ţară occidentală) venit în Bucureşti. De exemplu, un parizian sau un berlinez sau un vienez.
Am un vecin pe care-l ştiu din copilărie. Inginer, slăbănog, sportiv - cam aceleaşi coordonate ca ale mele, dacă socotim că literatura e şi ea un fel de inginerie de-adevăruri şi minciuni. Vara pe munte, iarna la ski, în rest la firmă sau pe teren. Un tip fericit, s-ar putea spune.
... e undeva aproape, sîmbăta sau duminica, în Bucureştiul pe care Ceauşescu n-a apucat să-l facă una cu pămîntul. Mă urc în maşină, pun Sunrise Avenue discret, să nu bubuie boxele şi geamurile să nu onduleze ca-n Matrix, apoi mă îndrept spre Cotroceni. La stopuri, scot capul afară ca un cocker şi caut răcoarea printre dungile de aer încărcate cu diesel şi fără plumb.
După 1989, toată lumea încerca să vîndă cîte ceva, ca să mai scoată un ban. Unde întorceai capul, de la piaţa Moghioroş şi pînă la tarabele de la Universitate, găseai cîte ceva de cumpărat: casete, şuruburi, pantofi, viniluri, ochelari, magnetofoane, prosoape, reşouri, şurubelniţe, almanahuri, ibrice şi, mai presus de toate, teancuri de reviste Cinema, Paris Match şi Pif Gadget. Ultimele, cel puţin, invadaseră anticariatele, la preturi mai mici decît ale unui pachet de Carpaţi fără filtru.
Măcar o dată la cîţiva ani e bine să-ţi iei inima-n dinţi şi să renunţi la cărţi care nu-ţi folosesc, pe care nu le vei citi vreodată dacă nu le-ai citit în 10 ani. Pot folosi altora. N-am aruncat niciodată la gunoi vreo carte. Ideea că hîrtia tipărită se poate amesteca printre alte resturi, mai ales organice, îmi repugnă.
