Orice pisicar respectabil ştie că felinele au teritoriul lor. Unele se instalează în copaci, altele circulă pe ziduri sau se înghesuie sub maşini, de unde te privesc mic şi suspicios. Cum vine iarna, toate dispar, de parcă ar fugi la petrecerea neamului. Toate, mai puţin pisicile Facultăţii de Litere.

În anii de glorie ai lui nea Nicu, la etajul întîi patrula o mîţă fără coadă. O vedeai de dimineaţa pînă seara, mică, tărcată, ca o grenadă cu purici. În fişa ei secretă de post, vizată de organizaţia de partid, scria un singur lucru: a se captura şoarecele din amfiteatrul Bălcescu. Dar cine îşi făcea treaba serios pe vremea aceea? Nici pînă astăzi studenţii n-au uitat de profesoara urcată pe catedră în mijlocul cursului, în timp ce temutul rozător traversa podiumul, spre depozitul de bunătăţi din crăpăturile planşeului. Se întîmpla într-o lună aspră de decembrie.

După ce pisica fără coadă s-a prăpădit, fochiştii au mai adus vreo patru. Pesemne aveau de tras prin subsoluri cu chiţcani de dimensiuni şi-ambiţii mai mari. Încetul cu încetul, şleahta pisicească a crescut. Pînă mai ieri, cînd studenţii mi-au apărut la examen cu două exemplare maro-gălbui, ridicate profesionist de ceafă:

„Dom’ profesor, le-am găsit în curte! Putem să le ţinem la scris? Pe urmă le luăm acasă…”.

Milostiv, dom’ profesor a acceptat. După vreo oră şi jumătate de lucru, cei doi musafiri s-au trezit şi-au început să inspecteze băncile. Una dintre mîţe s-a cuibărit pe-o foaie, cealaltă a dat jos un mobil. Studenţii au trecut, la rîndul lor, la echilibristică: să scrii cu dreapta, în timp ce, cu stînga, îndepărtezi musafirul de lucrare, e-o artă, mai ceva ca tehnica lecturii. Fiecare mîzgălea un minut-două, după care pasa animalul mai departe, colegului din faţă. În mai puţin de-un sfert de oră, cei doi pui ajunseseră, din mînă-n mînă, în primele bănci, ca nişte şcolari conştiincioşi.

N-am nici o idee ce s-a întîmplat mai departe. Înghesuite-n paltoane, pisicile au fost transportate afară, probabil spre-o lume mai bună decît cea a fochiştilor şi-a rufelor îngheţate, atîrnate pe frînghie la demisol. Dacă n-au plecat de tot, probabil le veţi găsi în bibliotecă. E locul lor preferat, pe calorifer, între Petrarca şi Petronius. Dar nu acum, ci peste şase luni, cînd e gata termoficarea.

sursa foto

NL nr. 20, anul II, decembrie 2008-ianuarie 2009

Prin anii ’80, s-a nimerit să fac liceul la Şcoala Centrală. Pe vremea aia, purta un nume ciudat (Zoia Kosmodemianskaia), pe care directoarea îl asocia unei luptătoare sovietice, iar golanii cartierului, unui act sexual accesibil doar iniţiaţilor. Se mai zvonea că numele venea de la o gimnastă, bună prietenă cu Nadia Comăneci, care însă avusese un necaz la un exerciţiu pe bîrnă şi dispăruse din competiţii. Te miri ce minuni ies din mintea copiilor…

Am iubit şi-am urît locul celor mai frumoşi ani din viaţa mea cu egală putere. L-am urît, pentru că era plin de fete (cam 36 din 40, într-o clasă), iar fetele, se ştie, nu joacă fotbal. L-am urît pentru că sălile duhneau a petrosin, a plictiseală şi-a învăţămînt politic. L-am urît pentru profa de fizică, preocupată să comprime lexicul, înainte să-mi anunţe corigenţa trimestrială: „Scriţi, Manolescu, scriţi! Altfel, iar ne vedem în toamnă!”. L-am mai urît pentru gardul supraînălţat şi ghimpat de la Bulandra, în care îmi rupeam hainele, încercînd să chiulesc de la ore. De iubit, l-am iubit pentru arhitectura lui Mincu: rozetele verzi şi brîurile aurii îmi aminteau de cîrciuma „Doina”, unde ne adunam serile, după meditaţii. L-am iubit pentru meciurile cu cei de la „Spiru”, cînd, după un gol, te trezeai cu urale şi cu tot liceul la geam. L-am iubit pentru diriginta de engleză, care mă salva în fiecare an de la exmatriculare, prin tertipuri administrative doar de ea ştiute. L-am mai iubit pentru că, dintre fetele alea care habar n-aveau să bubuie-n minge, cîteva au ştiut să ne dovedească şi sticlele de votcă, şi sufletul.

Astăzi, nişte nemernici încearcă să dea cu Şcoala Centrală de pămînt. Sau, mai bine zis, s-o încercuiască. Monumentul lui Mincu e lăsat în paragină, iar peste drum trebuie să răsară doi zgîrie-nori. Dacă vă mai aduceţi aminte de Grădina Icoanei şi de farmecul castanilor ei seculari, intraţi pe Net. Şi, dacă vă enervează la fel de mult ca pe mine că o gaşcă de derbedei vrea să radă împrejurimile Şcolii Centrale, semnaţi petiţia.

sursa foto

NL nr. 21, anul II, februarie 2009

Întotdeauna m-am întrebat ce rămîne după noi. Cu binoclul de metal negru, ciobit în lentila stîngă, pot vedea Primul Război Mondial prin ochii bunicului. Cu cravaşa din fildeş şi piele arsă de soare, îmi pot imagina hergheliile pe care le îngrijea la Moroieni. În fotoliul de postav vişiniu, sprijinit pe picioare în formă de cap de leu, îi pot simţi rochiile bunică-mii. Bufetul cu oglindă, muşcat de oxizi, zăngăne şi-acum de farfurii şi carafe. Patru inşi s-au chinuit să-l urnească din loc, cînd a trebuit să-l scot pe scară.

În bucătărie, e şi mai rău. Supiera cu toarte de porţelan, în care pluteau găluştile sau tăiţeii. Linguriţele de argint coclit, uitate într-un sertar fără viaţă. Cupele hexagonale de cristal, prin care nu mai strălucesc nici dulceaţa de cireşe amare, nici şerbetul de zmeură. Aromele de griş cu lapte şi cacao şi fumul ţigărilor Papastratos, aduse pe sub mînă din Constanţa, direct de pe vapor. Ultimele aveau o hartă miniaturală a lumii, glazurată roşu cu auriu, prin care călătoream spre destinaţiile precise ale închipuirii.

Şi acum, să facem un salt în cealaltă direcţie a timpului. Un birou cu lampă, calculator, multe cărţi, o pereche de schiuri. Cîteva ghivece cu muşcate, arbori de cauciuc şi trandafiri japonezi. Dulapul secret, cu cele nouă sute şi ceva de Vaillant-uri şi Pif-uri, strînse cu grija fanatică a colecţionarului. Cineva intră în cameră, spune ceva, cuvintele nu se aud. Bărbaţii cu salopete şi şepci albastre apucă fiecare obiect, îl ridică, îl aruncă peste balcon. E simplu, chiar dacă de neînţeles. Aşa am procedat şi noi cu bunicii noştri.

sursa foto

NL nr. 22, anul III, martie 2009

Spre deosebire de majoritatea prietenilor mei, oameni serioşi şi educaţi, am avut întotdeauna o slăbiciune faţă de telenovele. Din umbra canapelei ceauşiste, l-am sprijinit pe maleficul J.R., în timp ce îi fura terenuri blegului (şi deci antipaticului) Cliff Barnes. Tot din spatele droturilor, am ţinut ba cu nelegiuitul Spînu, în lupta inegală cu echipajul lui Anton Lupan, ba cu ofiţerul ăla fioros care-l bastona pe Pistruiatul la ordinul nemţilor. Am tremurat pe rînd pentru Rumburak, pentru Isaura (pardon, am vrut să spun Leoncio), pentru Cruz Castillo şi pentru Paula Alencar (cine-şi mai aminteşte de Bulevardul Paulista ştie de ce…). Cînd glumeţul Ridge s-a strecurat noaptea în patul lui Caroline (proaspăt logodită cu fratele lui), profitînd de semi-somnul acesteia, m-am zbîrlit de nervi, de indignare şi de-un pic de curiozitate. Iar cînd marele Victor Newman s-a recăsătorit pentru a şaptea oară (cu cea de-a treia soţie), aproape că am pus mîna pe telefon, să-i transmit cele mai sincere felicitări.

E frumos dacă între tine şi realitate există un ecran. Cînd însă ecranul se transformă în perete sau în parchet, îţi vine să fugi în Alaska. Să vă explic: baba de jos a uitat o cratiţă pe foc, pînă a topit-o, împreună cu plita aragazului. În timpul operaţiunii, care a început noaptea şi s-a terminat în zori, pereţii blocului s-au încins aşa de tare, că puteai să juri că jumătate din scară face pîine, iar cealaltă aerosoli cu monoxid de carbon. Dramoleta continuă cu vecina din dreapta (tot o mămătie), un fan al vocalizelor nocturne la receptor. În fiecare seară, la ora zece, combinaţia de nevroză, surzenie şi minute gratuite dezlănţuie prăpădul: vreme de-un ceas, blocul duduie de informaţii despre chirie, despre preţul alimentelor sau despre prognoza meteo. Sunetul se propagă sănătos, ca-n aeroport; pînă şi cerşetorul de la colţ ştie cît a ajuns salamul la tanti Florica. În fine, să nu-i uităm pe vecinii de deasupra: trebuie să-i ţineţi minte, sînt cei cu papagalul croncănitor şi cu potăile slabe de vezică. Tocmai au înfundat canalizarea blocului, cu varza şi cu conopida aruncate zilnic la closet timp de cîteva luni. Cînd au venit instalatorii, au făcut poză pe ţeavă, cu recolta de murături: „Dom’le, aşa ceva n-am văzut într-o viaţă de om! Uite gogonelele!”; „Staţi, c-au pus şi pietre! A, nu, sînt oase de pui…”

Uneori, vă spun cinstit: parcă-mi vine să lucrez pe plantaţie cu Kunta Kinte decît să locuiesc în blocul meu!

sursa foto

NL nr. 24, anul III, mai 2009

Să presupunem că sînteţi un turist străin (de preferinţă, dintr-o ţară occidentală) venit în Bucureşti. De exemplu, un parizian sau un berlinez sau un vienez. Ştiţi foarte bine că, în oraşul Dumneavoastră, nu aveţi voie nici să trîntiţi aparate de aer condiţionat pe faţade, nici să spoiţi pomii (şi, printr-un zel rural dus la extrem, bordurile) de pe bulevarde cu var alb, nici să ocupaţi spaţiul public cu nişte bare de fier sudate între ele (se cheamă „capre” şi folosesc la delimitarea locului pe care bucureşteanul îşi plasează maşina, cînd se întoarce de la muncă). Mai ştiţi, de asemenea, că, dacă vreţi să faceţi orice modificare, oricît de neînsemnată, asupra aspectului exterior al apartamentului pe care îl deţineţi, vă trebuie un număr masiv de autorizaţii de la primărie, iar dacă, prin absurd, vă trece prin cap să vă înălţaţi blocul (sau casa de secol 19, 18 ş.a.m.d.) cu un etaj, cu o mansardă sau cu un minaret de tablă albastră peste regimul de înălţime al cartierului, acest lucru este imposibil. În sfîrşit, mai ştiţi şi că, dacă aveţi nişte rufe proaspăt spălate de pus la uscat, nu le veţi atîrna nici pe Champs-Élysées, nici pe Opernring, nici pe Ku’Damm, fiindcă vă reclamă vecinii sau trecătorii şi vă ia poliţia pe sus, cu tot cu lighean şi cu cîrlige.

Şi acum, să privim spre capitala României. Vă propun un itinerariu: dinspre Universitate către Piaţa Victoriei. Mai întîi, nu căutaţi vreun loc de parcare; sînt toate ocupate de „capre”. Luaţi-o la picior (e mai eficient) şi admiraţi arhitectura centrului. Pe bulevardul Magheru, pijamalele atîrnă în balcoane lîngă cratiţele cu sarmale ori stufat. Pomii au fost văruiţi ca la Popeşti-Leordeni, în livada din spatele casei. Puţin mai la dreapta, pe strada Maria Rosetti, o locuinţă de secol 19 tocmai a fost rasă cu buldozerul într-un sit istoric, fără vreun aviz de la Ministerul Culturii; cînd a apărut ministrul, muncitorii au fugit, abandonînd buldozerul şi lăsînd un sfert din faţadă intact peste un morman de ruine. Mai jos, după Piaţa Romană, la intersecţia Lascăr Catargiu cu Visarion, o casă-monument zace de mai bine de un an la stradă, cu acoperişul smuls şi cu plafoanele circulare devastate intenţionat; pereţii exteriori au fost ciuruiţi cu bila excavatorului şi lăsaţi în paragină, în aşteptarea prăbuşirii iminente. Şi mai jos, chiar vizavi de guvern, pe strada Paris, altă casă protejată, cu amoraşi înnegriţi de fum şi cu ferestrele sparte din interior; cineva i-ar fi dat foc, pentru a o putea demola şi construi o clădire de birouri pe terenul eliberat. În partea cealaltă a Pieţei Victoriei, Muzeul Antipa este sufocat de un turn de sticlă şi aluminiu, cu zeci de etaje mai înalt decît orice clădire din jur.

Uniunea Europeană, România, 2009. Bine aţi venit în Bucureşti, oraşul fără lege!

sursa foto

NL nr. 25, anul III, iunie 2008

Două scene mi-au atras atenţia în ultimele zile. Una se petrecea la Viena, în apropierea zonei centrale a oraşului. După cum se ştie, austriecii, ca şi nemţii, au un cult al reciclării obiectelor: sticle, borcane, PET-uri, hîrtie, carton, cutii de iaurt – nimic nu scapă ochiului vigilent al autorităţilor. În slujba acestei operaţiuni masive de colectare ecologică a deşeurilor, pe lîngă obişnuitele lăzi de gunoi specializate pe culori şi pe categorii, vienezii au pus la dispoziţia locuitorilor nişte tomberoane uriaşe de metal. Aceste jumătăţi de tancuri, plasate strategic la colţurile străzilor sau în apropierea staţiilor de metrou, sînt prevăzute cu două orificii cauciucate prin care, ghidat de nişte instrucţiuni precise (dublate de abţibilduri explicative), eşti îndemnat să-ţi deşerţi tolba menajeră: în compartimentul din stînga, sticlă albă; în cel din dreapta, sticlă verde sau maro.

Scena despre care vă povesteam era următoarea. Undeva în preajma zonei DonauKanal, pe una dintre străzile aristocratice ale oraşului, doi cerşetori vienezi îşi uniseră eforturile şi, sprijiniţi unul de celălalt, cu mîna introdusă pînă la cot în cazanul metalic, încercau să recupereze o sticlă de vin, bere, şampanie (sau orice s-ar fi nimerit) din grămada scufundată şi, desigur, inaccesibilă. Totul, probabil, în speranţa că repectiva sticlă ar mai fi păstrat o urmă de alcool de care, ca de o corabie ieşind dintr-un port îndepărtat, să se poată agăţa în ultima clipă.

A doua scenă vine din Bucureştiul nostru familiar. Îl cunoaşteţi, pesemne, pe cerşetorul cu biclicletă şi doi cîini, despre care pînă şi bloggerii pasionaţi de ciclism au scris. Pedalează mereu prin zona Pieţei Victoriei, cu un cîine în lesă şi celălalt, mai mic şi lung ca un şoricar urcat pe un skateboard, plasat pe cadrul bicicletei. Instalat pe o pernuţă specială, cu labele din faţă sprijinite de ghidon şi cele din spate odihnindu-se ca la plajă, cîinele mai mic pare că dirijează echipajul spre o lume mai bună, doar de el ştiută.

Acum cîteva ore, echipajul a trecut prin faţa casei mele. Cerşetorul a oprit la colţ şi a scos din plasă o cutie de bere. A golit-o pe loc, s-a uitat cîteva clipe la ambalajul gol. După care l-a aruncat în primul coş de gunoi. Apoi, sub privirile amorţite ale ambilor cîini, s-a reinstalat în mica sa casă cu pedale şi a pornit spre caruselul altor zile identice şi necomplicate.

sursă foto

NL nr. 26, anul III, iulie 2009

Am un vecin pe care-l ştiu din copilărie. Inginer, slăbănog, sportiv – cam aceleaşi coordonate ca ale mele, dacă socotim că literatura e şi ea un fel de inginerie de-adevăruri şi minciuni. Vara pe munte, iarna la ski, în rest la firmă sau pe teren. Un tip fericit, s-ar putea spune.

Acum trei luni mă întîlnesc cu el pe stradă. Îmi zice:

„Bătrîne, tocmai mi-am făcut bilanţul. Am de toate, nu-mi lipseşte nimic. Casă, gagică, bani. Maşină nouă. Proprietăţi moştenite de la bunică-meu. Mi-a pus Dumnezeu mîna-n cap…”

„Foarte bine!”, îl felicit, „Şi care-i problema?”

„Problema-i că m-am săturat. Am 40 de ani şi-am trăit tot ce se putea trăi. Dacă mîine mi-ar cădea o cărămidă-n cap, n-aş protesta. Întrebarea e: ce naiba fac eu încă 40 de ani de-acum înainte?”

Luna trecută, mă văd iar cu el. Uscat, nevrotic, cu cearcăne. Zece kile în minus, cel puţin. Cu două luni în urmă, a ridicat o valiză şi i-a căzut o vertebră. Nu oricum, ci direct pe nerv, pe care-l apasă din ambele părţi. Jumătate dintre doctori i-au recomandat operaţia: „Puteţi s-o faceţi acum, sau peste zece ani. Oricum, tot la cuţit ajungeţi, domnu’ Georgescu!” Cealaltă jumătate l-a sfătuit să treacă pe gimnastică medicală: „Se recuperează lent, 6 luni de exerciţii la sală. Pe urmă, le executaţi acasă toată viaţa.” Vecinul meu şchioapătă, nu poate să stea mai mult de 10 minute pe-un scaun şi nici să meargă pe jos peste 500 de metri. „Gagica” l-a părăsit, în maşină nu poate să se urce. De proprietăţile lui bunică-su habar n-am cine se mai ocupă.

sursa foto

NL nr. 27, anul III, august 2009

Ion Manolescu

… e undeva aproape, sîmbăta sau duminica, în Bucureştiul pe care Ceauşescu n-a apucat să-l facă una cu pămîntul. Mă urc în maşină, pun Sunrise Avenue discret, să nu bubuie boxele şi geamurile să nu onduleze ca-n Matrix, apoi mă îndrept spre Cotroceni. La stopuri, scot capul afară ca un cocker şi caut răcoarea printre dungile de aer încărcate cu diesel şi fără plumb.

Parchez lîngă biserica Elefterie şi las guma de mestecat în primul coş de gunoi. În jur, străzile mele preferate, cu nume de doctori şi de savanţi (Lister, Pasteur, Davila, Koch, ba chiar şi-un Manolescu Nicolae). Soarele fractal, de Van Gogh potolit în ceţurile lui Turner, decupează ceea ce caut: crengile gălbui ale arţarilor, brîurile caselor interbelice, borcanele de şerbet din geamuri, motanii somnoroşi de pe garduri, mirosul de struguri peste zidurile ciobite în ocru sau cărămiziu, o bunicuţă privindu-mă suspicios din spatele perdelei, iedera căţărată pe balcoanele veneţiene, felinarele îmbrăcate în fier forjat, mirosul de frunze uscate şi iarbă răcoroasă, liniştea cuminte a grădinilor lăsate în paragină.

Dincolo de porţi şi uşi, mecanismele simple ale vieţii ticăie cu precizia unui Breguet: respiraţii, tăceri, bîzîitul unui televizor, plînsul unui copil, o ceartă între doi soţi. Privirea trece mai departe, urmăreşte curgerea zecilor de litri de sînge prin vene şi artere, pulsaţia meningelui, zvîcnirea aritmică a miocardului. Corpurile se vor pierde şi ele în fîşiile de praf ale camerelor, fantome tăcute bîntuind prin paginile Hortensiei sau ale lui Holban.

sursă foto

NL nr. 28, anul III, septembrie 2009

După 1989, toată lumea încerca să vîndă cîte ceva, ca să mai scoată un ban. Unde întorceai capul, de la piaţa Moghioroş şi pînă la tarabele de la Universitate, găseai cîte ceva de cumpărat: casete, şuruburi, pantofi, viniluri, ochelari, magnetofoane, prosoape, reşouri, şurubelniţe, almanahuri, ibrice şi, mai presus de toate, teancuri de reviste Cinema, Paris Match şi Pif Gadget. Ultimele, cel puţin, invadaseră anticariatele, la preturi mai mici decît ale unui pachet de Carpaţi fără filtru.

Ani buni, nimeni nu a băgat în seamă teancurile colorate, mirosind a ideologie comunistă şi a cerneală capitalistă. Oriunde intrai, pe Ştefan cel Mare sau pe Magheru, lîngă cinema „Luceafărul” sau înainte de „Mioriţa”, descopereai acelaşi peisaj: zeci de exemplare din anii ’70, lîngă sute de exemplare din anii ’80. Pagini aspre, roase de bacterii, lîngă coperte veline şi lucioase ca un patinoar scos din La Jungle en folie. Marfa zăcea în vitrină, inutilă, neatinsă, adusă cu braţul sau cu roaba. Puteai să juri că toate bunicuţele Bucureştilor îşi descărcaseră pivniţele şi podurile în acelaşi timp.

Încetul cu încetul, colecţionarii au trecut la atac. Primele care s-au făcut nevăzute au fost Pif-urile, urmate de Vaillant. Le Journal de Pif. Prin 2000, nu le mai mai găseai decît pe ultimele şi numai în volume cartonate, ajustate cu foarfeca, să intre sub coperte. Ca prin minune, vitrinele s-au golit, iar pe rafturi au rămas doar exemplarele zdrenţuite. Cu paginile descompletate, mînjite cu pixul şi carioca sau făcute franjuri de cine ştie ce nepoţel jucăuş, din specia pe care Caragiale o adora.

Astăzi, Pif a dispărut în totalitate din oraş. Cînd vezi că îţi lipseşte un exemplar, e inutil să-l cauţi la Romană sau pe bulevardul Carol. Mai multe şanse ai la Paris, în Montreal sau pe e-bay. Unde te aşteaptă şi preţuri pe măsură: de la cîţiva euro, la cîteva sute (primele numere, în stare excelentă). Dacă, totuşi, vreo bunicuţă bucureşteană şi-a uitat colecţia în dulap, ne poate scrie pe adresa revistei: achiziţionăm sau facem schimb.

NL nr. 29, anul III, octombrie 2009

Măcar o dată la cîţiva ani e bine să-ţi iei inima-n dinţi şi să renunţi la cărţi care nu-ţi folosesc, pe care nu le vei citi vreodată dacă nu le-ai citit în 10 ani. Pot folosi altora. N-am aruncat niciodată la gunoi vreo carte. Ideea că hîrtia tipărită se poate amesteca printre alte resturi, mai ales organice, îmi repugnă. Ultima dată le-am dat unui buchinist care a plecat cu saci întregi.

Dar asta se întîmpla cu mult timp în urmă. Cum spuneam, m-am apucat de treabă, pusă pe fapte mari, pe aruncat. Aiurea! Le tot mutam dintr-o parte în alta, că poate la vară îmi fac timp, sau poate chiar în vacanţa de iarnă… În biblioteca mea de poezie, undeva pe raftul de jos, ascunse după colecţia „Cele mai frumoase poezii”, am dat peste o parte din colecţia „Globus”, de la Univers, editură care scotea înainte de 1990 nişte cărţi de buzunar cu traduceri şi din contemporani, nu doar nume mari (publicate în colecţia, „Romanul secolului XX”). Am extras de-acolo teancuri prăfuite, volume de autori despre care n-am mai auzit. Printre cele la care eram gata să renunţ fără să le deschid se afla şi una semnată Nevena Stefanova. M-am uitat doar să văd de unde venea autoarea. Din Bulgaria. Cum o fi ajuns aici? Cine citea bulgari, sîrbi, „sovietici” şi chiar unguri în anii ’89 sau ’90? Înainte de ’80 erau publicaţi, probabil, oficialii sau „exponenţialii”, nu? Oamenii „lor”. Sau căldiceii. Cei „adevăraţi” nu aveau nici o şansă. Mai scăpa cîte unul din greşeală. Sau ca diversiune. Apoi, după ’90 eram cu toţii mult mai interesaţi să recuperăm ceea ce era de recuperat din cultura relativ recentă a Vestului. Ce putea oferi Estul ieşit din comunism? Ce fel de literatură?

Dar acum sîntem în 2009. Lucrurile s-au schimbat nu doar în afară, ci şi în capul meu. O bulgăroaică? Da, literatura unui bulgar mă interesează acum. Nu doar cea recentă. Nu ştiu mai nimic despre literatura bulgară. Am cunoscut cîţiva scriitori tineri, am citit fragmente din literatura lor sau doar i-am ascultat vorbind. Gheorgi G., Miglena N., Angel I., Christo Z., Ekaterina I.

Aşadar, o bulgăroaică, Nevena Stefanova. Publicată înainte de 1989. Am deschis romanul, Mulajul de ghips, la întîmplare şi am dat peste un citat din Alice în ţara minunilor, în care Alice o întreabă pe pisica de Cheshire încotro s-o ia. Iar pisica îi răspunde ca o mare înţeleaptă ce e… Exact citatul ăsta l-am pus ca motto romanului meu, Exuvii. Am citit toate fragmentele din Lewis Carroll la care trimite bulgăroaica. Ce interesant! Ehei, cîte nu spun ele despre Nevena Stefanova… Unele vorbesc şi despre mine. Da, da. „Dar dacă nu mai sînt aceeaşi, atunci cine sînt? Ei vezi, asta n-aş putea să-ţi spun.” Şi ăsta-i un citat pe care l-am dat undeva! Unele trimit la ceva precis, devin pre-text. Cartea e scrisă în 1971. Aşa că altfel citesc: „Asta-i toată raţia noastră. Pe vremuri făceai firimituri ca să dai la vrăbii, şi acum, cînd nu mai e de mîncare, e de necrezut cît de mult ţi-a crescut pofta de mîncare…” Sau: „Eu ştiu că acest coşmar în care trăim se va termina, cu toate astea vreau să ştiu exact ce vom face pe urmă”. Şi tot aşa. Ăsta nu mai era Lewis Carroll, era Stefanova! Nu mai era vorba despre nici o „ţară a minunilor”. Ci despre Bulgaria (şi altele ca ea).

Apoi am continuat cu… începutul. În prima pagină, cineva răscoleşte printr-un pod, dă peste tot felul. Şi eu am un capitol de roman în care vorbesc despre podul bunicilor mei. Mai departe găsesc în carte alte lucruri „de-ale mele”. De pildă, titlul Lumea subacvatică. Îmi imaginez ce ar putea conţine. Nu, nu e ce credeam, dar… Stefanova asta îmi place tot mai mult. Şi cînd te gîndeşti că era s-o arunc cît colo numai pentru că n-am auzit de ea. Şi cîte cărţi nu ar trebui, de fapt, să le arunc cît colo, cărţi ale unor autori cu nume „sonore”…

Întrerup lectura şi decid să citesc, abia acum (aşa cum fac adesea), prezentarea de pe ultima copertă. Unele dintre titluri, Scutul păcii (1952), Glasul Şesurilor (1954), m-au descurajat. Am făcut şi legătura cu anii în care au apărut… De ce, Stefanova, de ce? Din greşeală? Aşa erau vremurile? Şi-apoi, fraza de prezentare a cărţii: „Această incursiune în trecut [...] are şi menirea de a oferi o imagine vie a vieţii artistice bulgăreşti din perioada interbelică”. M-am prins cam tîrziu. Cartea a fost scrisă în 1941 şi rescrisă înainte de publicarea din 1974. Interesant. A folosit ca pretext epoca aia ca să spună ceva despre cea în care trăia. Bună treabă, Stefanova! Nu ştiu cum e privită Nevena Stefanova în ţara ei sau în afară. Cartea e încîntătoare. Ce păcat că a stricat-o la sfîrşit, politizînd-o! De ce, Stefanova? Altfel, o minunată carte despre copilărie şi adolescenţă, despre o ţară mică, în care oamenii sînt la fel de normali, de anormali, de frumoşi şi de urîţi, de proşti şi de deştepţi, de demni şi de ticăloşi ca în orice altă ţară (mijlocie sau mare). Cartea unei fete dezinhibate, a unei autoare dezinhibate, interesante, care m-a făcut să mă gîndesc din nou la Bulgaria lui Todorov şi a Kristevei şi nu la Bulgaria „aia”, a altora, descrisă pe un blog al unui amic scriitor astfel:

„Ştiaţi că:
…au fost, în ultimii ani, 70 de asasinate în stil mafiot, în plină stradă, cu victime oameni de afaceri şi politicieni şi nu a fost găsit nici un vinovat?
…la intrarea în cluburi sau discoteci eşti percheziţionat să nu ai arme? Mi s-a spus că în Bulgaria mulţi oameni au arme de foc (letale) şi că e foarte simplu să obţii un permis. Teoretic, trebuie să dai un examen psihologic – dar totul se rezolvă cu bani.
…salariul unui asistent universitar este de 150 de euro pe lună?”

Ştiaţi de una Nevena Stefanova? De Georgi Gospodinov, Miglena Nikoltchina, Angel Igov, Christo Zaprianov, Ekaterina Iossifova?

Nevena Stefanova. Am căutat o imagine de-a ei pe Internet şi n-am găsit nimic. Adică am găsit nişte fete care nu puteau fi ea. Şi am dat peste numele ei ca traducătoare şi ca poetă. Cele mai multe lucruri le-am aflat de la domnul Harold B. Segel, care a publicat în 2008 o carte intitulată The Columbia literary history of Eastern Europe since 1945. Ba chiar, căutînd-o pe Stefanova, am avut surpriza să dau de… mine. Scrie domnul Segel acolo nişte lucruri aşa şi pe dincolo. OK. Printre altele, că după ochelarii mei de bunicuţă (parcă) îmi scriu sau citesc textele cu multă ironie. (În paranteză fie spus, i-aş spune lui Harold B. Segel că mi-am schimbat între timp ochelarii, chiar de mai multe ori, dar năravul ba!)

Şi ca să-nchei cumva, aş da şi eu un citat din Lewis Carroll: „Aşa-i pe ape!/ Şi cu cît vezi mai departe,/ Cel’alt ţărm e mai aproape! Aşa că barca Alisei fu lăsată să plutească în voia ei la vale, pînă ce alunecă uşor printre trestiile unduinde”. Ce vreau să spun cu citatul ăsta? Numai pisica din Cheshire ar putea răspunde.

NL nr. 29, anul III, octombrie 2009